Judges' salary equalization claim: discrimination coefficients excluded from base salary, VRS-based wage differences ordered

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se dispună:- anularea Ordinului nr. 401/C din 7.02.2022 al Ministrului Justiţiei; - obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin privind stabilirea drepturilor salariale, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.04.2015 şi în continuare, raportat la un coeficient de multiplicare 19,000, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată; - obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată;- obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, conform capetelor de cerere 1 şi 2, fără aplicarea plafonării instituite conform prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018;- obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare şi sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.01.2018 cu aplicarea modului de calcul prevăzut de anexa nr. V capitolul I lit. A) şi de) art. 4 şi art. 5 din anexa nr. V, capitolul VIII, secţiunea I din Legea nr. 153/2017, respectiv prin acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% (anexa nr. V, capitolul VIII, secţiunea I, art. 4), sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25%, sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare (anexa nr. V, capitolul VIII, secţiunea I, art. 5).- obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunţată, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă depturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salarial până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 335 din data de 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01.04.2015 - 06.11.2016 invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei în ce priveşte recalcularea drepturilor salariale raportat la coeficientul 19,00 stabilit în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 şi pentru perioada 01.08.2016 - 12.03.2017 în ce priveşte recalcularea drepturilor salariale raportat la valoarea sectorială de 605,225.

Respinge acţiunea formulată de ca fiind prescrisă pentru aceste perioade.

Respinge celelalte excepţii invocate de pârât.

Admite în partea acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., toţi cu domiciliul ales la Curtea de Apel Splaiul Independenţei, nr. 5, biroul E92, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, şi Curtea de Apel Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, având ca obiect "litigiu privind magistraţii".

Anulează în parte Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 401/C/07.02.2022 în ce priveşte art. 1 şi în ce priveşte pe reclamanţi.

Obligă pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru reclamanţi începând cu 06.11.2016 şi în continuare, raportat la coeficientul 19 stabilit în anexa O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 şi începând cu 12.03.2017 raportat la valoarea sectorială 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 anterior datei de 01.01.2018.

Obligă pârâtul Curtea de Apel Bucureşti la plata diferenţelor dintre veniturile stabilite conform prezentei hotărâri şi cele efectiv plătite, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală calculată de la scadenţă până la plata efectivă.

Respinge în rest acţiunea."

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 335 din data de 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ, au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

Ministerul Justiţiei a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., arătând că instanţa de fond a instituit un sistem de salarizare paralel cu cel prevăzut de lege, acordând drepturi salariale neprevăzute de actele normative incidente. Remunerarea magistraţilor se stabileşte în funcţie de nivelul instanţei, conform art. 6 din Anexa VI la Legea nr. 330/2009 şi art. 8 alin. (1) din Anexa VI la Legea nr. 284/2010. Acordarea unor indemnizaţii echivalente cu cele ale procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. pentru toţi magistraţii, indiferent de grad, contravine principiului legalităţii şi separaţiei puterilor în stat, fiind interzisă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 511/2020).

De asemenea, a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, în temeiul art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede o procedură specială de contestare a ordinelor de salarizare, cu termen de 20 de zile de la comunicarea actului administrativ. Reclamanţii nu au contestat în termen legal modul de stabilire a indemnizaţiei începând cu 06.11.2016, motiv pentru care acţiunea este tardivă, iar hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ministerul Justiţiei a invocat şi excepţia lipsei de interes, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., arătând că reclamanţii beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale prin hotărâri judecătoreşti anterioare, astfel că nu mai justifică un folos practic prin promovarea prezentei acţiuni. Excepţia este de fond, absolută şi peremptorie, putând fi invocată în orice fază a procesului, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susţinut că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1899/2020, modificată prin Decizia nr. 151/2022, s-a stabilit definitiv că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, iar obligaţia de emitere a ordinului de salarizare nu îi incumbă. În acest sens, se invocă şi sentinţa civilă nr. 828/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, care a reţinut că titlul executoriu nu impune obligaţii Ministerului Justiţiei, ci altor ordonatori de credite.

Ministerul Justiţiei a criticat înlăturarea indirectă a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin obligarea la recalcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,000 şi a valorii de referinţă sectoriale de 605,225 RON, fără a se preciza momentul terminus. Potrivit art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale nu pot depăşi nivelul stabilit pentru anul 2022. În sprijinul acestei interpretări se invocă Decizia nr. 34/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 763/2020, nr. 310/2019, nr. 700/2019).

Prin urmare, obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul 19,000 este neîntemeiată, întrucât hotărârile anterioare au acordat despăgubiri, nu drepturi salariale cu caracter permanent. Aceste despăgubiri nu modifică indemnizaţia de încadrare, iar ordinul de salarizare nu poate viza plata unor despăgubiri, ci doar stabilirea drepturilor salariale.

A mai arătat că se contestă obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021. Potrivit acestui ordin, începând cu data emiterii, drepturile salariale se stabilesc având în vedere VRS de 605,225 RON, cu respectarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 vizează cuantumul brut al salariului de bază, nu valoarea de referinţă sectorială, fiind aplicabilă doar consilierilor de probaţiune, nu magistraţilor.

În concluzie, Ministerul Justiţiei solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând temeiurile legale şi jurisprudenţiale menţionate, precum şi subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În primul rând, a invocat subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, în temeiul art. 142 alin. (2) şi alin. (6) din Legea nr. 304/2022, coroborat cu art. 38 din C. proc. civ.. Se susţine că, odată cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 (Legea nr. 368/2022), Ministerul Justiţiei nu mai justifică calitatea procesuală pasivă în cauză, atribuţiile privind salarizarea judecătorilor fiind preluate de Înalta Curte. Cu toate acestea, se menţine interesul Ministerului Justiţiei în formularea căii de atac, având în vedere necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit calitatea de debitor al obligaţiilor deduse judecăţii.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege. Stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, iar instanţele nu pot substitui voinţa legislativă prin hotărâri judecătoreşti care modifică regimul legal aplicabil. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818-821/2008, nr. 838/2009, nr. 51/2020), care a statuat că instanţele nu pot anula sau înlocui acte normative cu putere de lege prin norme create pe cale judiciară.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici distincte. Prima vizează respingerea nejustificată a excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, în raport cu procedura specială de contestare prevăzută de art. 7 alin. (1) din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017. Se susţine că reclamanţii nu au contestat în termen legal actele administrative individuale prin care li s-au stabilit drepturile salariale, motiv pentru care acţiunea este tardivă.

A doua critică priveşte lipsa de interes a reclamanţilor, în condiţiile în care aceştia beneficiază deja de recunoaşterea diferenţelor salariale prin hotărâri judecătoreşti anterioare. Se invocă art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., precum şi caracterul absolut şi peremptoriu al excepţiei, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ.

A treia critică vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1899/2020, modificată prin Decizia nr. 151/2022, s-a stabilit definitiv că Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, iar obligaţia de emitere a ordinului de salarizare nu îi incumbă. Se invocă şi sentinţa civilă nr. 828/2022 a Curţii de Apel Bucureşti, care confirmă inexistenţa unei obligaţii în sarcina Ministerului Justiţiei în contextul valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON.

A patra critică priveşte ignorarea plafonării stabilite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, instanţa de fond dispunând recalcularea indemnizaţiei fără a preciza un moment terminus, ceea ce conduce la depăşirea plafonului maxim legal. Se invocă Decizia nr. 34/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 763/2020, nr. 310/2019, nr. 700/2019, nr. 77/2020), care confirmă legalitatea plafonării şi competenţa exclusivă a legiuitorului în stabilirea drepturilor salariale.

A cincea critică vizează obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, deşi titlurile executorii invocate de reclamanţi conferă doar dreptul la despăgubiri, nu la modificarea indemnizaţiei de încadrare. Se susţine că despăgubirile acordate nu au schimbat natura juridică a drepturilor salariale, neexistând temei pentru emiterea unui ordin de salarizare.

A şasea critică priveşte obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada anterioară emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021. Se arată că majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 viza exclusiv cuantumul brut al salariului de bază, iar nu sporurile sau valoarea de referinţă sectorială, aceasta nefiind aplicabilă familiei ocupaţionale "Justiţie". Se invocă dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

În final, se invocă practica judiciară recentă, predominant în sensul respingerii acţiunilor similare ca neîntemeiate sau rămase fără obiect, precum şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nr. 5007/2019, nr. 4618/2019, nr. 3456/2018, nr. 2182/2019), care confirmă legalitatea plafonării şi inexistenţa obligaţiei de emitere a unor ordine de salarizare în sensul solicitat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate.

În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la coeficientul 19,00 începând cu data de 01.04.2015, conform art. 1 pct. 1 din Legea nr. 71/2015 şi art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017. Au invocat ca temei al petitului şi Ordinul Preşedintelui ICCJ nr. 282/2020 pentru magistraţii asistenţi şi sentinţa civilă nr. 147/2020 a Curţii de Apel Craiova.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea noului ordin de încadrare salarială prin raportare la VRS 605,225 RON retroactiv, începând cu perioada 01.08.2016, invocându-se discriminarea în raport de alte categorii profesionale ale căror drepturi salariale au fost stabilite cu această dată, conform Ordinului nr. 2295/2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă ICCJ şi Ordinul Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare, precum şi Ordinul ICCJ ce a vizat raportarea la VRS 605,225 RON pentru personalul de specialitate asimilat judecătorilor.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru reclamanţi începând cu 06.11.2016 şi în continuare, raportat la coeficientul 19 stabilit în anexa O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 şi începând cu 12.03.2017 raportat la valoarea sectorială 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 anterior datei de 01.01.2018.

Recurenţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au invocat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a pronunţat hotărârea cu încălcarea normelor de drept material.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate numai în privinţa capetelor de cerere referitoare la coeficientul de multiplicare 19,000, întrucât instanţa de fond a conferit acestor drepturi natura unor elemente salariale generale, deşi jurisprudenţa obligatorie a instanţei şi practica Curţii Constituţionale (Decizia nr. 794/2016, Decizia nr. 763/2020) au statuat că drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul coeficienţilor aferenţi procurorilor DNA şi DIICOT au natura juridică a unor despăgubiri pentru discriminare, acordate în temeiul O.G. nr. 137/2000, şi nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Înalta Curte reţine că pretenţia recunoaşterii prin ordin a dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, în raport cu distincţia care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică şi aplicabilă indiferent de funcţia deţinută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 şi indiferent de nivelul instanţei sau parchetului în cadrul căreia/căruia îşi desfăşoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare- element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu funcţia deţinută în cadrul acestora -de conducere sau de execuţie - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menţionate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie");

Astfel fiind, acest element, chiar în condiţiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătoreşti de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiţie au obligaţia legală să alinieze indemnizaţiile pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper " unic, de referinţă în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generala, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Soluţia se impune şi în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

Ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este, aşadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia şi respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000 ca neîntemeiată.

În rest, criticile invocate de recurenţi sunt nefondate, întrucât instanţa de fond s-a limitat la aplicarea dispoziţiilor legale şi jurisprudenţiale obligatorii privind valoarea de referinţă sectorială şi sporurile prevăzute de Legea nr. 153/2017, fără a depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti şi fără a încălca normele de drept material.

În ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale şi jurisprudenţiale relevante.

Astfel, prin Decizia nr. 55/2021 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că valoarea de referinţă sectorială constituie element de generalitate al indemnizaţiei de încadrare, aplicabil întregii familii ocupaţionale "Justiţie". De asemenea, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 749/2016 şi nr. 763/2020, a confirmat obligaţia ordonatorilor de credite de a asigura egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim aflat în plată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond de a obliga pârâţii la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON, precum şi de a aplica sporurile prevăzute de anexa V din Legea nr. 153/2017, este legală şi temeinică.

Criticile referitoare la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi primite, întrucât instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale, stabilind că plafonarea operează doar începând cu 01.01.2018, iar pentru perioada anterioară drepturile salariale trebuie calculate la nivelul maxim aflat în plată.

Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile invocate de Ministerul Justiţiei cu privire la excepţiile tardivităţii şi lipsei de interes a acţiunii.

Din considerentele sentinţei recurate, rezultă că argumentele invocate în susţinerea excepţiei tardivităţii de către Ministerul Justiţiei în faţa instanţei de fond au fost circumscrise excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Înalta Curte reţine că Ministerul Justiţiei, prin cererea de recurs, a invocat pentru prima dată faptul că reclamanţii ar fi depăşit termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, termen aplicabil plângerii formulate împotriva hotărârilor organelor de conducere competente.

Acest termen are natura unui termen de decădere, dar verificarea respectării lui presupune analiza situaţiei de fapt şi a înscrisurilor depuse, fiind o chestiune ce trebuia pusă în discuţia instanţei de fond.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, limitată la verificarea legalităţii hotărârii atacate în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. El nu poate fi transformat într-o etapă de primă invocare a unor excepţii procesuale relative, care trebuiau ridicate în faţa instanţei de fond.

Prin urmare, excepţia tardivităţii, întemeiată pe depăşirea termenului de 30 de zile, nu are caracter de ordine publică absolută, ci priveşte condiţiile de exercitare a acţiunii. Ca atare, ea trebuia invocată în faţa primei instanţe, pentru a putea fi analizată în cadrul dezbaterilor contradictorii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că excepţia tardivităţii, raportată la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap. VIII din Legea nr. 153/2017, a fost invocată pentru prima dată în recurs şi, ca atare, nu poate fi analizată în această etapă procesuală.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamanţii au solicitat nu doar plata diferenţelor salariale, ci şi emiterea unui nou ordin de încadrare prin care drepturile salariale să fie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, cu aplicarea corectă a VRS şi a sporurilor prevăzute de lege.

Hotărârile judecătoreşti anterioare au vizat plata unor diferenţe salariale cu caracter de despăgubiri, dar nu au produs efectul modificării ordinelor de salarizare pentru viitor. Prin urmare, reclamanţii justifică interesul în obţinerea unui act administrativ de salarizare conform legii, distinct de executarea titlurilor anterioare.

Interesul nu poate fi negat pe motivul existenţei unor hotărâri anterioare, întrucât obiectul prezentei acţiuni priveşte legalitatea unui act administrativ (Ordinul nr. 401/C/2022), iar nu doar executarea unor titluri.

În consecinţă, excepţia lipsei de interes a fost corect respinsă de instanţa de fond, reclamanţii justificând un folos practic actual în obţinerea anulării ordinului contestat şi emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la valoarea sectorială de 605,225 RON.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge ca neîntemeiate capetele de cerere vizând aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 335/2022 din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge capetele de cerere vizând coeficientul de multiplicare 19 ca neîntemeiate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.