Judicially Awarded Salary Differences as Periodic Damages Subject to Statutory Compensation Caps Under Framework Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.05.2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 9.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006); luarea măsurilor ce se impun pentru a asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către subsemnaţii a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii pronunţate, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Piteşti; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la pretenţiile constând în repararea prejudiciului reprezentat de diferenţele salariale rezultate în urma recalculării; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei; a obligat pârâtul la emiterea ordinelor prin care indemnizaţia de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită în raport cu drepturile recunoscute reclamanţilor prin hotărârile: sentinţa civilă nr. 2398/16.09.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 552/23.02.2022 a Curţii de Apel Ploieşti; sentinţa civilă nr. 2421/16.09.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 795/16.03.2022 a Curţii de Apel Ploieşti şi prin sentinţa civilă nr. 43/2.02.2022, definitivă prin neapelare, respectiv cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00 pentru perioada şi în condiţiile indicate în hotărârile judecătoreşti anterior menţionate (respectiv pentru reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y., începând cu data de 09.04.2015, iar pentru reclamanta Z. începând cu data de 06.12.2018); a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor privind luarea măsurilor ce se impun pentru repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către aceştia a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate potrivit hotărârii pronunţate.

3. Recursurile exercitate în cauză

3.2. Împotriva sentinţei nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 şi 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 142, art. 148 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022, în baza cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. A solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluţionarea în fond a litigiului în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că la momentul pronunţării sentinţei operase deja subrogarea legală.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., partea recurentă a dezvoltat critici în combaterea soluţiei instanţei de respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Piteşti, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în temeiul cărora apreciază că, competenţa de soluţionare a cauzei revenea, în primă instanţă, Curţii de Apel Bucureşti. În sprijinul susţinerilor sale, a invocat şi Decizia nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, cu referire expresă la par. 35-37.

Prin urmare, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

În continuare, recurentul-pârât a criticat soluţia primei instanţe pronunţată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, sens în care a invocat prevederile art. 2500 coroborat cu art. 2517 din C. civ., potrivit cărora dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani, dar şi art. 2524 din acelaşi cod, care instituie momentul de la care începe să curgă prescripţia ca fiind data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, a apreciat partea recurentă că, raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 27.05.2022, cererea de chemare în judecată era prescrisă pentru perioada anterioară datei de 27.05.2019.

Referitor la fondul cauzei, prin criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, în sistemul Legii nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători şi procurori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reîncadrarea judecătorilor, iar prin admiterea acţiunii instanţa de fond a instituit un sistem paralel cu cel stabilit de legiuitor.

A subliniat faptul că nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, se stabileşte în funcţie de coordonatele carierei profesionale a reclamanţilor (grad, vechime în muncă şi în funcţie), iar nu în funcţie de cele ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA şi DIICOT, întrucât hotărârea judecătorească nu poate atribui grade profesionale noi care să conducă la încadrarea reclamanţilor pe alte coordonate, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul). A mai susţinut recurentul-pârât că, potrivit art. 38 alin. (6) din legea menţionată supra, drepturile salariale nu pot depăşi nivelul maxim impus de acest act normativ pentru anul 2022.

Prin memoriul de recurs, partea a subliniat faptul că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, sens în care a invocat Deciziile CCR nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 şi nr. 821/2008.

Recurentul-reclamant a apreciat ca fiind relevantă şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, stabilindu-se că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

În continuare, a susţinut recurentul că instanţa de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale şi în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii, solicitând, de asemenea, ca în soluţionarea recursului să fie avută în vedere şi Decizia nr. 34/06.06.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

3.2. Împotriva sentinţei menţionate supra au declarat recurs şi recurenţii-reclamanţi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi casarea sentinţei recurate, în sensul înlăturării considerentelor referitoare la incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi admiterea capătului de cerere având ca obiect luarea măsurilor ce se impun pentru a se asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către reclamanţi a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii pronunţate în cauză, creanţă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat înlăturarea considerentelor hotărârii referitoare la incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, arătând că limita impusă de aceste dispoziţii legale vizează creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (2)-alin. (5) din aceeaşi lege, iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, cum este cazul dedus judecăţii. Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlurilor executorii deţinute de reclamanţi.

Prin urmare, au arătat că se impune ca ordinele de stabilire a drepturilor salariale să fie emise de pârât prin raportare la titlurile executorii deţinute, întrucât, în ipoteza în care s-ar aplica plafonarea, acestea vor fi lipsite de orice efecte, cu toate că prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153/2017 încă din 28 iunie 2017, data publicării actului normativ în Monitorul Oficial.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au apreciat că soluţia dată capătului de cerere vizând luarea măsurilor ce se impun pentru a se asigura repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale şi plata către aceştia a diferenţei dintre veniturile efectiv plătite şi cele recalculate conform prezentei hotărâri, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, de la scadenţă până la plata efectivă, este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea şi a acestui capăt de cerere.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de părţi adverse, ca nefondat, reiterând argumentele prezentate în cererea de recurs referitoare la introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

4.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise prin care a arătat că, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, se substituie în prezentul dosar Ministerului Justiţiei, cu privire la toate drepturile şi obligaţiile acestuia, respectiv cu asumarea tuturor consecinţelor legale aferente acestei subrogări. De asemenea, a solicitat admiterea recursului promovat de Ministerul Justiţiei şi respingerea recursului declarat de părţile reclamante.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prealabil, instanţa supremă constată că, în temeiul art. 146 alin. (6) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat în prezentul dosar Ministerului Justiţiei, luând act de poziţia exprimată în acest sens prin notele scrise depuse la dosar, prin care a solicitat admiterea recursului promovat de instituţia în drepturile şi obligaţiile căreia s-a subrogat, cu asumarea tuturor consecinţelor legale aferente acestei subrogări.

Prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a prezentat argumente în sensul necesităţii citarii şi introducerii în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de succesor în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, solicitând, de asemenea, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru judecarea pe fond a litigiului în contradictoriu cu acest pârât, raportat la data la care a operat subrogarea legală, critici subsumate de parte cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care, însă, nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, având în vedere că subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a intervenit la data de 22.12.2022 (dată la care a intrat în vigoare Legea bugetului de stat pe anul 2023), după închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare (16.12.2022).

Analizând, în continuare, actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în următoarele limite şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

i. Referitor la criticile vizând excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de fond, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Instanţa supremă reţine că excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de fond a fost întemeiată de recurenta-pârâtă pe dispoziţiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, acesta susţinând că, raportat la obiectul acţiunii, competenţa de soluţionare a cauzei este una teritorială exclusivă, stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Observă Înalta Curte că instanţa de contencios administrativ a fost învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtei de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanţilor cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin hotărâri judecătoreşti.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, "(...) se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)", iar conform art. 2 alin. (1) lit. i) din acelaşi act normativ, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, cu menţiunea că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 dispune că se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acţiunii, reclamanţii au solicitat Ministerului Justiţiei, prin cererea înregistrată sub nr. x/09.05.2022, emiterea ordinelor de încadrare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform hotărârilor invocate, acesta necomunicând vreun răspuns reclamanţilor. Astfel fiind, din argumentaţia cererii de chemare în judecată rezultă că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale ale reclamanţilor să fie recalculate conform hotărârilor judecătoreşti invocate.

Raportat la cauza acţiunii şi la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 şi art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (1) şi alin. (3) din acest act normativ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte referitoare la necompetenţa teritorială a instanţei de fond, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

ii. Referitor la criticile îndreptate împotriva soluţiei pronunţate asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate.

Recurentul-pârât, invocând dispoziţiile art. 171 din Codul muncii şi ale art. 2500, art. 2517 din C. civ. şi art. 2524, a susţinut că în speţă a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 27.05.2019, raportat la data înregistrării acţiunii la instanţă, respectiv 27.05.2022.

Înalta Curte constată că reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâtei la plata unor drepturilor salariale restante pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive. Obligaţia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi la plata acestor drepturi salariale, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00, a fost dedusă deja judecăţii în litigiile în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti invocate, însă prin prezenta acţiune se solicită constatarea refuzului nejustificat al pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite prin respectivele hotărâri judecătoreşti.

În atare situaţie, recurenta-pârâtă nu mai poate repune în discuţie excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Cu alte cuvinte, coordonatele dreptului material ce se impune a fi recunoscut prin emiterea ordinului de către ordonatorul principal de credite trebuie să fie cele statuate în cuprinsul hotărârii judecătoreşti invocate.

iii. O cu totul altă soluţie se impune în ceea ce priveşte criticile de nelegalitate ce vizează fondul dedus judecăţii, respectiv soluţia dată capătului de cerere privind obligarea recurentului-pârât la emiterea unor noi ordine de încadrare, prin care indemnizaţia de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită în raport cu drepturile recunoscute acestora prin hotărârile judecătoreşti invocate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind fondate.

Cu privire la acest petit, prima instanţă a admis acţiunea, reţinând, în esenţă, că neemiterea unor noi ordine de încadrare cu luarea în calculul indemnizaţiilor de încadrare brute a coeficientului de multiplicare 19,000 constituie refuz nejustificat, în condiţiile în care există hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut acest drept salarial.

Instanţa de recurs reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24.04.2024, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, s-au stabilit următoarele:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În acest sens, instanţa de recurs are în vedere următoarele considerente ale deciziei pronunţate în mecanismul de unificare a practicii judiciare menţionate supra, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferenţelor salariale rezultate din utilizarea coeficientului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătoreşti:

"82.(...)distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

83. În schimb, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.(...)

91. Ţinând cont de limitele învestirii instanţei supreme şi analizând cu prioritate problema naturii juridice a acestor drepturi recunoscute magistraţilor - judecători şi procurori - din examinarea hotărârilor judecătoreşti ataşate recursului în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat magistraţilor reclamanţi în privinţa cărora instanţele judecătoreşti au reţinut că au fost supuşi unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite.

92. Natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)".

93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819 şi nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială.

95. Reţinând aşadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizaţiei de încadrare, instanţa supremă constată, totuşi, că aceste despăgubiri au fost determinate şi acordate prin raportare la norme legale, respectiv, la dispoziţiile ce reglementează coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistraţi (procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind aşadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale".

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele recurenţilor-reclamanţi, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinelor de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătoreşti invocate.

La pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că atât timp cât prin hotărârile judecătoreşti în discuţie s-a stabilit că prevederile legale dau dreptul reclamanţilor la recalcularea indemnizaţiilor acestora cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 (dar cu respectarea, în acelaşi timp, a limitei impuse de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017), în mod evident pârâta nu poate refuza emiterea ordinelor prin care indemnizaţia de încadrare a fiecărui reclamant să fie stabilită şi în raport de drepturile recunoscute prin respectivele hotărâri judecătoreşti, întrucât un astfel de refuz ar echivala cu refuzul recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti, şi implicit, a drepturile analizate prin hotărârile invocate şi recunoscute acestora ca fiind prevăzute de lege.

Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârile judecătoreşti de care se prevalează reclamanţii nu dau naştere decât unui drept la despăgubiri, prin respectivele hotărâri judecătoreşti nefiind instituită în sarcina pârâtului obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, s-a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată". (par. 72)

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestor decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfăţişa punctual considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentei-pârâte, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024 pronunţată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24.04.2024, dar şi prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024.

În raport cu cele reţinute anterior, în circumstanţele în care se constată că este fondat recursul pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar acţiunea este neîntemeiată, este de prisos a se mai analiza criticile formulate de recurenţii-reclamanţi vizând înlăturarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, recursul acestora urmând a fi respins, ca nefondat.

De asemenea, prin recursul promovat, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea capătului de cerere privind luarea măsurilor necesare pentru repararea prejudiciului, chestiune care, pe lângă faptul că nu a fost argumentată prin cererea de recurs sub forma prezentării unor critici de nelegalitate ale soluţiei pronunţate prin sentinţa recurată, nu se mai impune a fi analizată, raportat la soluţia pronunţată asupra capătului principal de cerere.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată şi va respinge recursul promovat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z. împotriva sentinţei nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 178/F-CONT din 29 decembrie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y. şi Z., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.