Salary classification order claims quashed; prior damages awards held not to create ongoing salary rights

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2021 la data de 13.12.2021 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au chemat în judecată Ministerul Justiţiei pentru ca în contradictoriu cu acesta, să se dispună:

I. emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la coeficienţi de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcţiei exercitate de fiecare reclamant, pentru perioada 12.11.2009 - 01.01.2022.

II.emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 28.02.2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1005/19.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate.

Pe fond, a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1005 din data de 19 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX- a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantele D., H., A., E., I., B., F., J., C. şi G., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează interpretarea eronată a instanţei de fond cu privire la natura drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate anterior datei de 31.12.2009. Reclamantele susţin că aceste hotărâri, între care se numără sentinţa civilă nr. 786/30.05.2008 a Tribunalului Iaşi, decizia civilă nr. 705/12.06.2009 a Curţii de Apel Iaşi şi încheierea de lămurire din 28.05.2020, au consacrat dreptul la plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre salariile calculate prin aplicarea coeficienţilor de multiplicare aferenţi funcţiilor din cadrul DNA şi DIICOT şi cele efectiv încasate. Aceste hotărâri, întemeiate pe principiul nediscriminării, au valoare de titlu executoriu şi trebuie reflectate în acte administrative de încadrare, întrucât dreptul recunoscut este unul permanent, lunar, şi nu o simplă despăgubire ocazională.

A doua critică se referă la aplicabilitatea Deciziei nr. 23/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, care statuează că drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti nu pot fi înlăturate decât printr-o intervenţie legislativă expresă, iar nu prin interpretări restrictive. Reclamantele susţin că, în lipsa unei astfel de intervenţii, drepturile recunoscute anterior rămân în vigoare şi trebuie incluse în indemnizaţia brută de încadrare, conform principiului ubi eadem ratio, ibi idem jus.

În continuare, se invocă Legea nr. 71/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014, care prevede alinierea indemnizaţiilor lunare ale magistraţilor la nivelul maxim prevăzut pentru aceeaşi funcţie exercitată în aceleaşi condiţii. Reclamantele arată că Ministerul Justiţiei, în calitate de autoritate competentă, are obligaţia legală de a analiza nivelul maxim de salarizare şi de a emite ordine de încadrare care să reflecte acest nivel, începând cu data de 09.04.2015. În susţinerea acestei obligaţii, sunt invocate hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare (de exemplu, sentinţa civilă nr. 24/18.01.2021 a Tribunalului Mureş şi sentinţa civilă nr. 147/20.07.2020 a Curţii de Apel Craiova), care au recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) pct. 6-13 din anexa la O.U.G. nr. 27/2006.

O altă critică vizează interpretarea greşită a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, în sensul că aceasta nu exclude aplicabilitatea drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ci dimpotrivă, recunoaşte caracterul executoriu al acestora şi necesitatea eliminării discriminărilor salariale între magistraţi aflaţi în situaţii identice.

Reclamantele mai susţin că instanţa de fond a omis să analizeze caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al măsurilor dispuse în vederea înlăturării discriminării, astfel cum este consacrat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În acest sens, se arată că simpla plată a unor despăgubiri băneşti nu este suficientă, fiind necesară şi emiterea unor ordine administrative de încadrare care să reflecte drepturile recunoscute, pentru a asigura eficienţa titlurilor executorii.

În fine, se invocă succesiunea actelor normative în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu Legea nr. 330/2009, continuând cu Legea-cadru nr. 284/2010, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016 şi culminând cu Legea-cadru nr. 153/2017. Se arată că toate aceste acte au menţinut în plată indemnizaţiile de încadrare stabilite anterior, fără a înlătura expres drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. De asemenea, se subliniază că noul sistem de salarizare instituit prin Legea nr. 153/2017 a devenit aplicabil începând cu 01.01.2023, astfel că până la această dată se impunea menţinerea în plată a indemnizaţiilor calculate potrivit coeficienţilor recunoscuţi prin hotărâri judecătoreşti.

În concluzie, reclamantele solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinelor de încadrare corespunzătoare, pentru întreaga perioadă 01.01.2010-01.01.2022, în conformitate cu hotărârile judecătoreşti irevocabile şi cu dispoziţiile legale incidente, între care se regăsesc Legea nr. 330/2009, O.U.G. nr. 27/2006, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, Legea nr. 153/2017, precum şi deciziile Î.C.C.J. nr. 23/2015, nr. 7/2019, nr. 8/2021 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

La data de 09 mai 2025, intimatul Ministerul Justiţiei a formulat recurs incident şi a solicitat, în temeiul art. 491 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, în temeiul art. 142 alin. (6) şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Se arată că, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 (Legea nr. 368/2022), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei privind salarizarea judecătorilor, inclusiv în cele de natură procesuală. În consecinţă, Ministerul Justiţiei nu mai justifică, la acest moment, calitatea procesuală pasivă în cauză.

Totodată, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, arătându-se că drepturile salariale pretinse pentru perioada anterioară datei de 13.12.2018 sunt prescrise, raportat la data introducerii acţiunii (13.12.2021).

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului principal ca neîntemeiat, iar în subsidiar, admiterea recursului incident, constatarea subrogării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile procesuale ale Ministerului Justiţiei, admiterea excepţiilor invocate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare prin care a arătat că se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei ce decurg din prezenta cauză. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin notele scrise depuse la data de 16 mai 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de recurent-pârât, arată că, potrivit art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, s-a subrogat Ministerului Justiţiei în prezentul litigiu, asumând toate drepturile şi obligaţiile acestuia, inclusiv actele de procedură deja formulate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de recurent-pârât, formulează apărări prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamanţi ca neîntemeiat şi admiterea recursului Ministerului Justiţiei, cu consecinţa casării parţiale a hotărârii atacate şi rejudecării cauzei în sensul respingerii acţiunii.

5. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părţi, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanţi şi recursul incident formulat de pârâtă sunt nefondate.

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care recurentele - reclamante au solicitat în cadrul acţiunii precizate, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, să se dispună emiterea ordinului de încadrare prin raportare la coeficienţi de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, corespunzător funcţiei exercitate de fiecare reclamant, pentru perioada 12.11.2009-01.01.2022.

În susţinerea cererii, recurentele - reclamante au invocat că "dreptul la calcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare prin aplicarea la valoarea de referinţă sectorială a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006" le-a fost recunoscut, irevocabil, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în anii 2007- 2008 şi lămurite în anul 2020, respectiv sentinţa civilă nr. 786/30.05.2008 a Tribunalul Iaşi (irevocabilă prin decizia civilă nr. 705/12.06.2009 a Curţii de Apel Iaşi), lămurită prin încheierea nr. 301/19.08.2009 a Tribunalului Iaşi, dar şi prin încheierea din data de 28.05.2020 a Tribunalului Iaşi (irevocabilă prin decizia civilă nr. 19/23.07.2020 a Curţii de Apel Iaşi), menţionând că aceste hotărâri judecătoreşti sunt opozabile Ministerului Justiţiei, care a figurat în proces în calitate de pârât.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Recurentele-pârâte au formulat critici de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care sunt apreciate de instanţa de control judiciar ca fiind nefondate.

În acest sens, se reţine că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este, aşadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantelor legate de autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârea judecătorească invocată, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că, prin această hotărâre menţionată, drepturile câştigate de reclamante au avut caracterul unor despăgubiri, şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare fiind indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăreia dintre reclamante.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menţionate în sensul dorit de reclamante, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantă în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că instanţa de fond, cu aplicarea corectă a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de recurentele -reclamante nu impun obligarea recurentei-pârâte la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa reţine, cu titlu prealabil, că prin rezoluţia de regularizare a cererii de recurs s-a dispus, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, citarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a transmiterii calităţii procesuale pasive de la Ministerul Justiţiei către aceasta.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 31.12.2018, raportat la data introducerii acţiunii (13.12.2021), Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică. Astfel, prin concluziile scrise depuse la data de 08.03.2022, reclamanţii au precizat că nu mai solicită obligarea la emiterea ordinului de încadrare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu 28.02.2017. În privinţa primului capăt de cerere, referitor la obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare prin raportare la coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la O.U.G. nr. 27/2006, nu se ridică problema prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că reclamanţii îşi întemeiază pretenţiile pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care le-au fost recunoscute aceste drepturi, iar pârâtul refuză să le emită ordinele de încadrare corespunzătoare.

Pentru considerentele expuse, care fac de prisos examinarea celorlalte critici formulate de recurenţi, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de reclamante şi recursul incident declarat de părâtă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de reclamanţii D., H., A., E., I., B., F., J., C. şi G. şi recursul incident declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1005 din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.