Inapplicability of statutory salary cap to judicial salaries established by general sectoral reference value

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti -, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş au solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie, prin Procurorul General, anularea, în parte, a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a adresei nr. x/2021 din 20.01.2022, prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinului sus-menţionat, comunicată la data de 25.01.2022, cu consecinţa obligării pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, pentru viitor, fără a ţine cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în precedent reclamanţii B., F., D., C., G., A. şi E. au declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac, recurenţii - reclamanţi, au invocat, în esenţă, o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportat la art. 73 şi art. 76 din Constituţia României şi la art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, sens în care au evocat şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 794/2016, nr. 474 din 28 iunie 2016, nr. 454 din 24 iunie 2020, nr. 121 din 10 martie 2020, nr. 460 din 13 noiembrie 2013, precum şi decizii referitoare la art. 124 şi art. 126 din Constituţie şi la efectele hotărârilor judecătoreşti, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018 .

În opinia recurenţilor, conţinutul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin, ulterior, mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, iar nu şi în cazul în care, prin hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale. În consecinţă, plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite.

Recurenţii au mai arătat că prin Legea salarizării nr. 153/2017, lege ordinară, s-a operat plafonarea şi, implicit, reducerea salariilor magistraţilor, începând cu data de 1 ianuarie 2018, încălcându-se astfel art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care indemnizaţiile anterioare acestei date, calculate prin raportare la valoarea sectorială de referinţă în cuantum de 605,225 RON, depăşesc plafoanele instituite de această lege.

În optica recurenţilor, prin anularea/abrogarea implicită printr-o lege ordinară (Legea nr. 153/2017) a unor dispoziţii dintr-o legea organică (Legea nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor şi procurorilor şi salarizarea lor prin lege specială, distinctă, au fost încălcate atât dispoziţiile art. 1 alin. (3), (4), (5), cât şi dispoziţiile art. 73 şi 76 din Constituţia României. În acest sens, recurenţii au învederat că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă şi, ca atare, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată sau anulată o lege organică, respectiv Legea nr. 303/2004.

Procedând la anularea dispoziţiilor unei legi organice printr-o lege ordinară, s-a ajuns la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. 1, ale art. 76 şi ale art. 125 alin. (2) din Constituţia României, în contextul în care, stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază/indemnizaţiilor de încadrare implică reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, aducând astfel, în opinia recurenţilor, atingere independenţei justiţiei.

Au mai arătat recurenţii că măsura de reducere a indemnizaţiei stabilită la nivelul lunii decembrie 2017, începând cu luna ianuarie 2018, a afectat doar o parte din salariaţii bugetari, spre deosebire de alte categorii salariale în privinţa cărora legiuitorul a dispus păstrarea unei sume compensatorii în cazul în care, ulterior lunii februarie 2018, ar fi trebuit să încaseze venituri mai mici sau în privinţa cărora au fost adoptate derogări de la aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 16 din Constituţia României, art. 14 din C.E.D.O. rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dar şi cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, act normativ care îşi asumă în mod explicit, cu valoare de principiu nediscriminarea.

Totodată, recurenţii au subliniat că niciunul din actele normative ce au vizat conţinutul normativ al prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu au reglementat situaţia în care salariaţii aveau deja, la data de 31.12.2017, un salariu/soldă/indemnizatie mai mare decât cea prevăzută de lege pentru anul 2022, deşi aplicarea plafonării, conform art. 38 alin. (3), s-a făcut după majorarea cu 25% a cuantumului avut (ceea ce implică ideea că legiuitorul a avut în vedere o plafonare a salariului după acordarea unei majorări şi nu o reducere a salariului) sau cea în care, ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti sau emiterii unor acte administrative, s-a procedat la recalcularea, în mod retroactiv, a drepturilor salariale anterior datei de 1 ianuarie 2018, rezultând o indemnizaţie mai mare, la data de 31 decembrie 2017, faţă de cea acordată începând cu data de 1 ianuarie 2018.

Cu privire la data de la care ar trebui să li se recalculeze salariile raportat la valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, recurenţii au apreciat că aceasta ar trebui să fie cea menţionată în art. 1 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru toţi destinatarii ordinului, indiferent dacă unii au sau nu hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 al acestui ordin s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referinţă începând cu data de 1 august 2016, aceasta datorită faptului că normele legale care reglementează acest drept şi în baza cărora acesta a fost recunoscut au intrat în vigoare la data respectivă.

O atare prevedere din cuprinsul ordinului atacat a fost apreciată de recurenţi şi drept o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, sens în care au invocat o eronată aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripţie şi începerea unui nou termen. De asemenea, recurenţii au făcut trimitere la prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., considerând că, prin H. nr. 2295/07.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv cele prevăzute de art. 2510 din C. civ.

Recurenţii au mai arătat că prevederile art. 3 şi art. 4 din ordinul contestat contrazic prevederile art. 1 şi limitează, în mod nelegal şi, în acelaşi timp, discriminatoriu, calcularea şi plata diferenţelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului, sens în care au evocat prevederile art. 31 introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, recurenţii au arătat că le-a fost recunoscut dreptul la recalcularea indemnizaţiilor în raport de o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 06.04.2017 şi în continuare, prin sentinţa civilă executorie nr. 1353/2020 din data de 15.09.2020, emisă de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020), însă există hotărâri judecătoreşti care au recunoscut acelaşi drept altor persoane din aceeaşi familie ocupaţională, începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în considerarea interpretării date de Curtea Constituţională în decizia nr. 794/2016, se impune o recunoaştere a aplicării sus indicatei valori de referinţă sectorială începând cu data de 01.08.2016.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat în cauză, dar a depus note scrise prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect a recursului în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac exercitate de reclamanţi, ca nefondată.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, Înalta Curte constată că excepţia rămânerii fără obiect a recursului, invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu constituie o veritabilă excepţie procesuală, urmând a fi analizată ca motiv de recurs.

Recursul formulat de recurenţii-reclamanţi B., F., D., C., G., A. şi E.

Prin calea de atac exercitată, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurenţii - reclamanţi au criticat dezlegările date prin sentinţa civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022, de către prima instanţă, din perspectiva unui număr de două chestiuni de drept principale, mai precis:

- Modul în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea legalităţii prevederilor art. 3 şi art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât, din perspectiva datei de la care puteau fi stabilite drepturile salariale ale reclamanţilor raportat la valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON;

- Modul în care judecătorul fondului a dezlegat chestiunea legalităţii art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât, din perspectiva aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte prima chestiune litigioasă, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurenţi sentinţei atacate, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens se reţine că recurenţii - reclamanţi consideră că perioada pentru care ar trebui să fie calculate, în ceea ce îi priveşte, drepturile salariale în raport de VRS 605,225 RON, ar debuta cu data de 01.08.2016, în timp ce, prin art. 3 şi art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul - pârât a ordonat ca, în cazul personalului menţionat la art. 1 din Ordin, căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin să se facă în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti, iar în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor să se facă cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului atacat.

Totodată, Înalta Curte observă că recurenţii - reclamanţi au exhibat o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu în care aceştia au avut calitatea de parte şi prin care ordonatorul de credite a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 06.04.2017 (sentinţa civilă nr. 1353 din 15.09.2020, emisă de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 - filele x ale dosarului de fond).

Pe cale de consecinţă, în privinţa recurenţilor - reclamanţi, prin efectul prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aceştia ar beneficia de stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS sus indicat, începând cu data de 06.04.2017, astfel încât, ceea ce se pune, în realitate în discuţie, este o legalitate a celor două prevederi din Ordinul atacat din perspectiva efectelor ce le produc pentru perioada 01.08.2016 - 05.04.2017, perioadă pentru care, conform art. 4 din Ordin recalculare şi plata diferenţelor salariale ar urma să se facă cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului atacat.

Or, instanţa de control judiciar constată că recurenţii - reclamaţi nu au susţinut şi nici nu au făcut dovada ieşirii din pasivitate anterior datei formulării contestaţiei faţă de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, în sensul de a formula vreo cerere/reclamaţie/solicitare/punere în întârziere a pârâtului, conform art. 2532 sau art. 2537 C. civ., în privinţa stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru intervalul 01.08.2016 - 05.04.2017. Din petitul cererii de chemare în judecată ce a fost soluţionată în dosarul nr. x/2020, rezultă că reclamanţii au solicitat expres obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi prin raportare la VRS sus indicat, doar începând cu data de 06.04.2017, fără a fi vizată şi perioada anterioară.

În acest context, examinând memoriul de recurs, Înalta Curte reţine că prin argumentele expuse în privinţa chestiunii în discuţie, ceea ce invocă, în esenţă, recurenţii - reclamanţi este o pretinsă eronată aplicare, de către instanţa de fond, a principiilor edictate de art. 6 lit. b) (principiul nediscriminării) şi c) (principiul egalităţii) din Legea-cadru nr. 153/2017, mai precis egalizarea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu cele de care beneficiază o altă parte din persoanele încadrate în aceeaşi familie ocupaţională în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, în litigii în care reclamanţii, nu au fost, însă, părţi.

Contrar opiniei recurenţilor, prin care aceştia încearcă să acrediteze ideea că regimul juridic al prescripţiei, reţinut prin art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, ar fi înlăturat de principiile nedisciminării şi egalizării drepturilor salariale, Înalta Curte constată o corectă interpretare şi aplicare, de către, prima instanţă a sus indicatelor prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 171 din Codul Muncii şi art. 2517 din C. civ.

În acest sens se reţine că acţiunea prin care se solicită stabilirea salariului de bază pentru aceeaşi perioadă pentru care dreptul a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor temeiurilor legale - atât necesitatea egalizării, cât şi imperativul respectării legii, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiilor nediscriminării şi egalităţii este strict formală.

Principiul legalităţii, reglementat de art. 6 lit. a) din acelaşi act normativ, presupune că "drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege".

Conform dispoziţiilor art. 2.500 alin. (1) din C. civ., prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv civil sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să îşi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Recurenţii au făcut referiri cu privire la necesitatea realizării unui mod de salarizare unitar, având în vedere principiile de drept din materia salarizării şi practica instanţelor de judecată. În opinia acestora, în raport de existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi de scopul emitentului actului administrativ de realizare a unui mod unitar de salarizare la nivelul familiei ocupaţionale, ar fi nelegale prevederile art. 3 şi art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât.

Înalta Curte consideră, însă, că invocarea principiilor nediscriminării şi egalităţii, drept cauză a cererii de chemare în judecată, în scopul stabilirii şi plăţii cu caracter retroactiv a drepturilor salariale neacordate nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripţiei extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond şi nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuşi dreptul la acţiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Totodată, instanţa de contencios constituţional a arătat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiţie, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile (Decizia nr. 156/2023 a Curţii Constituţionale referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.512 şi 2.513 din C. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din 14 iulie 2023).

Totodată, în jurisprudenţa sa întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că termenele legale de prescripţie constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiţie şi servesc mai multor scopuri importante: asigurarea securităţii juridice, protejarea potenţialilor pârâţi împotriva pretenţiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat şi prevenirea oricărei nedreptăţi care ar putea apărea dacă instanţele ar fi obligate să se pronunţe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings şi alţii c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; Howald Moor şi alţii v. Switzerland,m. 52067/10 şi41072/ll, §§ 71-72,11 martie 2014, Sanofi Pasteur c. Franţa, cererea nr. x/16, hotărârea din 13 februarie 2020).

Relaţia dintre invocarea unor principii generale de recunoaştere a anumitor majorări cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi principiile nediscriminării şi egalităţii a fost analizată în cuprinsul Deciziei nr. 80/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele sa aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale."

Mai departe, raţionamentul expus în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere şi cele dezlegate anterior prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"85. Se cuvine subliniat că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

În considerentele deciziei evocate s-a reţinut că «(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale».

Acest ultim paragraf subliniază din nou, cu şi mai multă claritate, faptul că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât fiecare dintre ele condiţionează admiterea cererii.

Or, instituţia prescripţiei extinctive reprezintă o parte a principiului legalităţii, regimul juridic al acesteia neputând fi înlăturat prin aplicarea principiului egalităţii reglementat de art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, cum nu poate fi înlăturat nici prin aplicarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În aceste coordonate nu se poate considera că prima instanţă a încălcat prevederile normative indicate supra atunci când, examinând legalitatea actelor administrative atacate, a constatat că emiterea acestora s-a realizat în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 171 din Codul Muncii şi art. 2517 din C. civ., ce reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, recurenţii - reclamanţi nu au acţionat, pentru perioada 01.08.2016 - 05.04.2017, în termenul general de prescripţie spre a obţine stabilirea drepturilor salariale în funcţie de VRS 605,225 RON.

H. nr. 2295/07.12.2021 nu echivalează cu o recunoaştere a dreptului reclamanţilor pentru perioada anterior referită, în sensul art. 2506 alin. (4) din C. civ., date fiind prevederile art. 3 şi art. 4 învederate în precedent, astfel încât nu poate fi reţinută incidenţa prevederilor art. 2541 alin. (2) din C. civ.

În contextul celor arătate anterior, Înalta Curte constată că raţionamentul primei instanţe, expus în soluţionarea petitului ce vizează legalitatea prevederilor art. 3 şi art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, este apărat de orice critică subsumabilă cazului de casare evocat de recurenţii - reclamanţi.

Pe de altă parte, instanţa de control judicar consideră fondate criticile aduse de recurenţi modului în care instanţa de fond a analizat legalitatea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din perspectiva aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin art. 2 din sus indicatul Ordin au fost dispuse următoarele:

"Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare."

Cu privire la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, acest text de lege stabileşte că:

"În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022".

Înalta Curte reţine că problema aplicării plafonului legal instituit de dispoziţia cuprinsă la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost analizată, pe calea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2024 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această Decizie s-a arătat că indemnizaţiile de încadrare ale magistraţilor se determină în raport cu valoarea de referinţă sectorială şi de coeficienţii de multiplicare, iar "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie" (...)" şi "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" spre deosebire de coeficienţii de multiplicare, care "sunt distincţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari" (par. 69). Aceleaşi principii au fost prezentate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia nr. 80/2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Esenţială în prezenta cauză este concluzia din paragraful 71, unde se arată că "distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale". Această concluzie este reluată şi în par. 85, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătând că "invocarea Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015, nu este în măsură să conducă la soluţia inaplicabilităţii art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când plafonul legal este depăşit prin utilizarea coeficienţilor de multiplicare, deoarece decizia obligatorie menţionată a făcut referire la componenta salarială cu aplicabilitate generală, respectiv la valoarea de referinţă sectorială, cu privire la care s-a reţinut, în considerentele prezentei decizii, că nu poate fi vizată de aplicarea plafonului legal."

Din aceste considerente obligatorii rezultă că dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi aplicate pentru plafonarea indemnizaţiilor magistraţilor, dacă majorarea salarială derivă din majorarea valorii de referinţă sectorială, ca element cu aplicabilitate generală în cadrul familiei ocupaţionale, unic, constant şi invariabil.

În mod suplimentar, Înalta Curtea reţine şi faptul că ordonatorul de credite a recunoscut, prin Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare, prin aplicarea VRS 605,225 RON nu poate fi afectat de plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Deşi această recunoaştere a fost aplicată, în plan administrativ, doar începând cu data de 7 decembrie 2018, ea trebuie să producă efecte şi pentru perioada anterioară acestei date - în măsura în care părţile vizate de măsură deţin titluri executorii care le atestă dreptul la VRS 605,225 RON de la o dată anterioară - respectiv încă de la momentul indicat în respectivele titluri.

Astfel, Înalta Curtea consideră că nu există nicio raţiune juridică faţă de care s-ar putea aprecia că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică începând cu data de 7 decembrie 2018, dar trebuie aplicat pentru perioada anterioară. O astfel de interpretare ar lipsi de coerenţă juridică sistemul de salarizare în discuţie, drepturile salariale trebuind interpretate şi aplicate uniform, pentru perioadele menţionate.

În raport de cele menţionate anterior, Înalta Curte reţine că prima instanţă a interpretat şi aplicat eronat prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) şi c) din acelaşi act normativ, fiind, astfel fondate criticile aduse de recurenţi soluţiei date petitului cererii de chemare în judecată ce vizează controlul de legalitate al prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care se impune casarea în parte a sentinţei civile nr. 1480 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în limitele descrise mai sus, iar, în rejudecare, se impune admiterea, în parte, a acţiunii, cu consecinţa modificării art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul înlăturării aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Sintetizând aspectele indicate în precedent, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în limitele arătate mai sus, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi B., F., D., C., G., A. şi E., va casa în parte sentinţa civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va admite, în parte, acţiunea şi va modifica art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că va înlătura aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi B., F., D., C., G., A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1480 din 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite, în parte, acţiunea.

Modifică art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul că înlătură aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2025.