Denial of VAT and expense deductibility in fictive supply chains rejected under EU principles of neutrality and absence of proven fraud

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 29.07.2021 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul de Soluţionarea Contestaţii, anularea Deciziei de impunere nr. x/26.06.2017, emisă de AJFP Argeş - Inspecţie Fiscală şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, în ceea ce priveşte suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesoriile aferente, precum şi anularea Deciziei nr. 61/01.03.2021 prin care a fost respinsă contestaţia în ceea ce priveşte suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesoriile aferente, solicitând, totodată şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 26 mai 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a anulat decizia nr. 61/01.03.2021, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, şi, în parte, decizia de impunere nr. x/26.06.2017, emisă de AJFP Argeş, în ceea ce priveşte sumele de 1.940.695 RON reprezentând impozit pe profit şi 2.473.380 RON reprezentând taxă pe valoare adăugată, precum şi decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, emisă de AJFP Argeş în ceea ce priveşte sumele de 1.168.373 RON, reprezentând accesorii aferente impozitului pe profit şi 1.422.245 RON, reprezentând accesorii aferente taxei pe valoare adăugată.

Totodată, prima instanţă a obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 3.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de intimata - reclamantă şi înlăturarea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3100 RON, stabilite în sarcina sa.

În motivarea cererii de recurs s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat în mod greşit atât dispoziţiile art. 11 alin. (1), art. 19, art. 21 alin. (1) şi (4) şi art. 145 slin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât şi alte norme de drept primar, secundar şi terţiar indicate şi citate pe larg în cadrul motivelor de recurs, în condiţiile în care, după cum a arătat recurenta, actele administrative fiscale contestate au respectat întru totul legislaţia naţională, dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţa comunitară exemplificată prin trimiteri la o serie de cauze soluţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în materia TVA.

Sentinţa a fost criticată şi cu privire la dispoziţia de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, recurenta pârâtă afirmând că au fost întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. prin raportare la lipsa culpei procesuale şi la împrejurarea că partea care a solicitat cheltuielile de judecată nu a câştigat irvocabil procesul.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă societatea A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Argeş de reprezentantă a recurentei - pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, precum şi excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe, drept temeinică şi legală.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş este nefondat.

Recurenta- reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/2015, Decizia nr. 61/01.03.2021, prin care i-a fost respinsă contestaţia administrativă în ceea ce priveşte suma totală de 7.004.693 RON reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesoriile aferente, împreună cu actele administrative prin care au fost stabilite aceste obligaţii fiscale, şi anume Decizia de impunere nr. x/26.06.2017 emisă de AJFP Argeş- Inspecţie Fiscală şi a Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 191798/12.07.2017, emisă de AJFP Argeş- Serviciul Evidenţă Plătitori Persoane Juridice.

La baza emiterii actelor administrative fiscale contestate a stat raportul de inspecţie fiscală nr. x din 26.06.2017, prin care, în urma inspecţiei fiscale efectuate în perioada 22.02.2016 - 16.06.2017, organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare aferente perioadei verificate 01.01.2010 - 31.12.2015, constând în impozit pe profit în sumă de 1.940.695 RON şi taxă pe valoare adăugată în sumă de 2.727.935 RON, la care au fost calculate accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Dintre acestea, face obiectul prezentului litigiu suma totală de 7.004.693 RON, reprezentând: 1.940.695 RON - impozit pe profit, 2.473.380 RON - taxă pe valoare adăugată, 1.168.373 RON - accesorii aferente impozitului pe profit, 1.422.245 RON - accesorii aferente taxei pe valoare adăugată, în privinţa cărora s-a reţinut, în cadrul procedurii administrative, că societatea contestatoare este beneficiara unui lanţ de tranzacţionare ce are la bază operaţiuni fictive, constituit din 13 societăţi furnizoare care au avut rolul de participant la circuitul tranzacţional simulat prin emiterea de facturi care nu reflectă realitatea, generatoare de deduceri fiscale ilegale (TVA şi cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit), în beneficiul persoanelor juridice din aval.

În esenţă, autorităţile fiscale au reţinut că impozitul pe profit stabilit suplimentar este rezultatul considerării, ca nedeductibile fiscal, a cheltuielilor în sumă de 12.129.344 RON, reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii (12.112.154 RON) şi amortizarea unui mijloc fix (17.190 RON) pentru care nu s-a dovedit realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de un număr de 13 furnizori, provenienţa mijlocului fix şi legalitatea tranzacţiilor, nefiind respectate prevederile art. 21 alin. (1), ale art. 21 alin. (4) lit. f) şi m) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 2.473.380 RON, s-a reţinut că reprezintă TVA deductibilă înscrisă în facturi emise de un număr de furnizori pentru care la inspecţia fiscală nu s-a dovedit realitatea operaţiunilor consemnate în acestea, dreptul de deducere nefiind acordat în baza prevederilor art. 145 alin. (1) şi ale art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal.

După efectuarea cercetării judecătoreşti, în cadrul căreia au fost administrate probele cu înscrisuri şi expertiză judiciară contabilă, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat actele supuse judecăţii, cu o motivare detaliată pentru fiecare dintre obligaţiile fiscale contestate de reclamantă.

Concluzia primei instanţe este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, după cum se va explica în continuare, cu precizarea că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analizând punctual criticile formulate în recurs, în limitele trasate de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În opinia recurentei-pârâte, sub aspectul impozitului pe profit, sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1), art. 19 şi art. 21 alin. (1) şi (4) lit. f) şi m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, date în aplicarea textelor din Codul fiscal, a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a art. 72, art. 73, art. 108 alin. (1) şi (3) şi art. 109 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare la data efectuării inspecţiei fiscale), a dispoziţiilor similare privind forţa probantă a documentelor justificative, obligaţia de a conduce evidenţa fiscală şi regulile pentru conducerea acestei evidenţe, cuprinse anterior în art. 64, 79 şi 80 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu normele metodologice corespunzătoare dar şi a prevederilor referitoare la evidenţele contabile şi documentele financiar - contabile cuprinse în art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, în Normele metodologice aprobate prin Ordinul MFP nr. 3512/2008 şi în OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile sub aspectul dreptului fiscal material, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care operaţiunile supuse verificării datează din perioada 01.01.2010-31.12.2015, acestea sunt supuse vechiul Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003.

Cât priveşte aplicarea în timp a normelor de procedură fiscală, în virtutea normelor tranzitorii cuprinse în art. 352 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legea nouă se aplică procedurilor de administrare începute după intrarea ei în vigoare, astfel că regimul aplicabil inspecţiei fiscale şi actelor emise urmare acesteia este cel prevăzut de Legea nr. 207/2015, dar dispoziţiile noului cod (invocate în recurs) nu pot fi aplicate retroactiv în privinţa documentelor justificative şi evidenţelor contabile şi fiscale aferente operaţiunilor economice derulate anterior, acestea fiind supuse condiţiilor de regularitate în vigoare la momentul întocmirii lor.

Examinând legalitatea sentinţei în raport cu normele a căror aplicare greşită o invocă recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că, în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:,,(1) Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.".

Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile, conform art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ, numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, iar pct. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004 prevede că:

"Veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal".

Potrivit art. 21 al 4) lit. f) şi m) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu sunt deductibile:

"f) cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor;" şi

"m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;".

Aplicarea acestor dispoziţii legale este detaliată prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, punctul 48 -"Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: - serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare; - contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate." şi punctul 44- "Înregistrările în evidenţa contabilă se fac cronologic şi sistematic, pe baza înscrisurilor ce dobândesc calitatea de document justificativ care angajează răspunderea persoanelor care l-au întocmit, conform reglementărilor contabile în vigoare."

Cu privire la taxa pe valoarea adăugată, s-a susţinut în recurs că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora:

"(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei. (...) (2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni: a) operaţiuni taxabile;".

În dezvoltarea criticilor încadrate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reluat argumentele invocate în motivarea actelor contestate şi a insistat pe aspecte privind regimul, forma şi conţinutul documentelor justificative, precum şi metodele de conducere a evidenţei financiar-contabile.

De asemenea, recurenta- pârâtă a inserat în motivele de recurs o serie de consideraţii teoretice, citate din legislaţie şi citate din jurisprudenţa Înaltei Curţi ori a CJUE şi a afirmat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru deductibilitatea cheltuielilor şi pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, dar nu a adus argumente apte să răstoarne raţionamentul urmat în motivarea sentinţei şi încadrarea juridică pe care instanţa de fond a dat-o situaţiei de fapt fiscale stabilite pe baza probelor administrate în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond a examinat consecinţele fiscale ale operaţiunilor verificate prin aplicarea corectă a prevederilor legale citate mai sus şi a valorificat în mod adecvat principiile deduse din jurisprudenţa CJUE în ceea ce priveşte condiţiile de deductibilitate a TVA şi a cheltuielilor, ţinând seama şi de principiul prevalenţei conţinutului economic al tranzacţiilor, ce rezultă din prevederile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, conform cărora "(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii."

În jurisprudenţa constantă a CJUE, s-a reţinut că dreptul de deducere poate fi exercitat cu succes atât timp cât condiţiile de fond şi de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea acestui drept sunt întrunite (e.g. C-324/11), principiul fundamental al neutralităţii TVA impunând ca dreptul de deducere să fie acordat dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de persoanele impozabile (C-284/11 şi C-332/15). Administraţia fiscală nu poate refuza dreptul de deducere al TVA pentru simplul motiv că o factură nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 226 punctele 6 şi 7 din directiva TVA, în cazul în care dispune de toate informaţiile pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor de fond referitoare la acest drept (cauza C- 516/14).

Or, în ceea ce priveşte condiţiile de fond, s-a stabilit că, în amonte, bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept trebuie să fie efectiv prestate de o altă persoană impozabilă, iar în aval să fie utilizate de persoana impozabilă în scopul operaţiunilor taxabile ale acesteia (C-324/11, C-277/14).

Totodată, din jurisprudenţa CJUE rezultă că, în cadrul aplicării criteriului legăturii directe dintre operaţiunile din amonte şi cele din aval, care cade în sarcina administraţiilor fiscale şi a instanţelor naţionale, este obligaţia acestora să ia în considerare toate împrejurările în care s-au derulat operaţiunile în cauză şi să ia în considerare numai operaţiunile care sunt în mod obiectiv legate de activitatea taxabilă a persoanei impozabile. Astfel, obligaţia de a nu lua în considerare decât conţinutul obiectiv al operaţiunii în cauză este cea mai conformă cu scopul urmărit de sistemul comun al TVA, care vizează să asigure securitatea juridică şi să faciliteze actele inerente aplicării TVA (hotărârea din cauza C-104/12, pct. 22 şi 23).

Toate aceste exemple din jurisprudenţa CJUE se referă la exercitarea dreptului de deducere a TVA, dar îndeplinirea condiţiilor de fond poate fi apreciată în aceleaşi coordinate de principiu şi în materia impozitului pe profit, având în vedere conţinutul asemănător al reglementărilor interne privind deductibilitatea cheltuielilor în determinarea profitului impozabil.

În acest sens, în hotărârea din cauza C-430/19 (pct. 25,26), CJUE a reţinut că, atunci când o legislaţie naţională se conformează, în soluţionarea unor situaţii pur interne, soluţiilor reţinute în dreptul Uniunii, pentru a asigura o procedură unică în situaţii comparabile, există un interes al Uniunii cert ca, pentru a evita viitoare divergenţe de interpretare, dispoziţiile sau noţiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care sunt condiţiile în care acestea urmează să fie aplicate. Astfel, o interpretare dată de Curte dispoziţiilor de drept al Uniunii în situaţii pur interne se justifică pentru motivul că acestea au devenit, în temeiul dreptului naţional, direct şi necondiţionat aplicabile, pentru a se asigura un tratament identic situaţiilor interne şi situaţiilor reglementate de dreptul Uniunii.

Legat de caracterul nereal al tranzacţiilor şi de comportamentul fiscal al furnizorilor, în recurs s-a susţinut că sunt relevante hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele reunite C-439/04 şi C-440/04 şi în cauza C-19/13 (în ceea ce priveşte existenţa unor factori obiectivi pe baza cărora administraţia fiscală poate stabili implicarea în fraudă a contribuabilului care a solicitat deducerea).

În speţă, printr-o cercetare minuţioasă a probelor cauzei, instanţa de fond a stabilit că în privinţa societăţii reclamante nu s-a făcut dovada existenţei vreunei fraude sau participări a societăţii la posibile fraude între furnizor şi beneficiar; faţă de conţinutul documentelor prezentate de furnizori, nu existau indicii care să o îndreptăţească pe reclamantă să suspecteze existenţa unor nereguli în legătură cu starea furnizorilor săi ori cu obligaţiile fiscale ale acestora, pentru a fi necesare verificări suplimentare, astfel că, în lipsa unor elemente obiective că reclamanta ar fi avut cunoştinţă de implicarea societăţilor furnizoare în vreo fraudă de natură fiscală, dreptul de deducere nu putea fi refuzat.

Această concluzie a instanţei de fond este în acord cu jurisprudenţa instanţei europene, în care s-a stabilit că principiile care guvernează aplicarea de către statele membre a regimului comun al taxei pe valoarea adăugată, în special cele ale neutralităţii fiscale şi securităţii juridice, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în prezenţa unor simple bănuieli nesusţinute cu dovezi ale administraţiei fiscale naţionale cu privire la realizarea efectivă a operaţiunilor economice care au stat la baza emiterii unei facturi fiscale, persoanei impozabile destinatare a acestei facturi să i se refuze dreptul de deducere a TVA-ului dacă nu este în măsură să furnizeze, în afara facturii menţionate, alte elemente care să probeze realitatea operaţiunilor economice realizate (cauza C-430/19).

Cât priveşte pretinsa incidenţă a hotărârii din cauza C-255/02, privind existenţa unei practici abusive constând în derularea unor tranzacţii artificiale, care au ca scop crearea unui avantaj fiscal, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a limitat la a verifica existenţa facturilor, ci a analizat realitatea şi necesitatea tranzacţiilor şi cheltuielilor pe baza întregului material probator, pe care l-a trecut prin filtrul raţionamentului logico- juridic apt să fundamenteze soluţia, cu preluarea critică a concluziilor expertizei judiciare şi a principiilor cristalizate în jurisprudenţa CJUE în materie.

Astfel, a reţinut că, în plus faţă de facturi, reclamanta a întocmit note de intrare-recepţie, a înregistrat în contabilitate achiziţiile efectuate de la furnizori şi nu au fost identificate nereguli în ceea ce priveşte corectitudinea şi exactitatea modului de calcul şi de declarare a obligaţiilor fiscale aferente tranzacţiilor comerciale derulate, iar serviciile şi mărfurile achiziţionate au fost contractate în folosul desfăşurării operaţiunilor taxabile.

A reţinut, de asemenea, motivat, că, în condiţiile în care autorităţile fiscale au legitimat veniturile obţinute de reclamantă, prin impunerea taxelor şi impozitelor aferente, acestea nu sunt îndrituite să nu recunoască beneficiarului cheltuielile şi TVA deductibilă, aferente acestor achiziţii în baza cărora au luat naştere în mod direct veniturile, toate cele susţinute de organele fiscale având la bază doar presupuneri ale acestora, şi nicidecum probe concrete.

Din perspectiva aspectelor dezlegate în jurisprudenţa CJUE, instanţa de fond a reţinut judicios că principiul interzicerii practicilor abuzive, care se aplică în cazul TVA, interzice numai aranjamentele pur artificiale, lipsite de realitate economică, efectuate cu unicul scop de a obţine un avantaj fiscal a cărui acordare ar fi contrară obiectivelor Directivei 2006/112 (Hotărârea din 17 decembrie 2015, C-419/14, punctele 35 si 36), dar persoanele impozabile sunt în general libere să aleagă structurile organizatorice pe care le apreciază ca fiind cele mai adecvate pentru activităţile lor economice în vederea limitării sarcinilor lor fiscale. (Hotărârea din 17 decembrie 2015, C-419/14, punctul 42).

Or, deşi a clamat încălcarea principiului aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, prevăzut în art. 4 din Codul de procedură fiscală, prin modul în care şi-a construit criticile referitoare la aceste aspecte, cu reluarea pe larg a conţinutului raportului de inspecţie fiscală (pag. 20-46 din cererea de recurs) şi elementelor de fapt şi de drept reţinute în decizia de soluţionare a contestaţiei (pag. 47-54 din cererea de recurs) recurenta-pârâtă tinde la o reapreciere a probelor pentru validarea punctului ei de vedere cu privire la starea de fapt fiscală, ceea ce nu este permis în recurs.

Prin urmare, nu ar putea fi reţinută în cauză o încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind forţa probantă a documentelor justificative şi a evidenţelor contabile şi sarcina probei pentru dovedirea stării de fapt fiscale, astfel cum au fost indicate şi citate în cererea de recurs, ori a deciziei de recurs în interesul legii nr. V din 15 ianuarie 2007, care, de altfel, este anterioară celor mai multe dintre hotărârile CJUE reţinute pertinent în considerentele sentinţei atacate.

Referitor la obligaţiile fiscale accesorii, anularea lor este consecinţa firească a anulării debitelor principale corespunzătoare, astfel că nu se mai impune examinarea criticilor din recurs referitoare la încălcarea normelor de drept material prin care sunt reglementate dobânzile şi penalităţile de întârziere.

În fine, sub aspectul întrunirii condiţiilor pentru acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, la plata cheltuielilor de judecată suportate de partea adversă. Fundamentul acestei obligaţii constă în culpa procesuală, ce derivă din însăşi pierderea procesului, fără a se impune condiţii suplimentare din perspectiva răspunderii civile delictuale ori a relei credinţe, a conduitei neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procedurale.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul exercitat conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 63 din 26 mai 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.