Judicial power to mandate disciplinary sanctions for court staff versus exclusive administrative competence under Law No. 567/2004

Şedinţa publică din data de 29 mai 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. x/2022, la data de 20.10.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Vâlcea, reprezentat de preşedinte B. şi Curtea de Apel Piteşti, reprezentată de preşedinte C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la sancţionarea - concedierea - persoanei reclamate, personal al arhivei secţiei contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vâlcea şi obligarea acestora la plata despăgubirilor materiale de 10.000 RON şi despăgubiri din dosarul nr. x/2020 şi 100,000 RON daune morale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 41 din 13 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Tribunalul Vâlcea, reprezentat de preşedinte B. şi Curtea de Apel Piteşti, reprezentată de preşedinte C., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 41/13.02.2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, a formulat recurs reclamantul A., neîncadrat în drept, solicitând casarea hotărârii, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor la sancţionarea personalului vinovat, precum şi la plata daunelor materiale şi morale solicitate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susţine că hotărârea este lovită de nulitate absolută, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură civilă. Astfel, instanţa nu a motivat soluţia, nu a indicat temeiurile juridice care au stat la baza respingerii cererii şi nu a analizat capetele de cerere privind despăgubirile materiale şi morale. De asemenea, în dispozitiv nu se precizează dacă acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, nedovedită sau pe alt temei, ceea ce contravine cerinţelor de claritate şi legalitate ale unei hotărâri judecătoreşti.

Recurentul-reclamant mai arată că instanţa a soluţionat cauza fără administrarea niciunei probe, deşi pârâţii nu au depus întâmpinare şi nici înscrisurile obligatorii conform art. 13 din Legea nr. 554/2004. În opinia sa, instanţa avea obligaţia să amâne cauza pentru depunerea acestor acte şi să aplice sancţiunea amenzii pe zi de întârziere. Or, lipsa administrării probelor face inadmisibilă respingerea acţiunii, întrucât judecătorul nu poate pronunţa o hotărâre fără a verifica fondul cauzei prin mijloacele probatorii.

Pe fond, recurentul-reclamant consideră că instanţa a interpretat greşit regimul juridic al răspunderii disciplinare, limitându-se la dispoziţiile Legii nr. 567/2004 şi ignorând incidenţa Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Refuzul conducerii instanţei de a declanşa cercetarea disciplinară este calificat ca refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, sancţionabil potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Susţine că a suferit un prejudiciu evident prin anularea apelului din dosarul nr. x/2020, cauzată de neînregistrarea în termen a taxei judiciare de timbru, deşi aceasta fusese transmisă cu peste opt zile înainte, cu menţiunea clară a dosarului de destinaţie.

În concluzie, recurentul-reclamant invocă atât vicii de procedură, cât şi erori de aplicare a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului şi pronunţarea unei hotărâri favorabile pe fondul cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea, prin reprezentantul său legal, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile Legii nr. 567/2004. A subliniat că dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare aparţine exclusiv conducătorului instanţei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea persoana vizată, iar instanţa de contencios nu are competenţa de a impune o astfel de măsură. De asemenea, a arătat că, în cazul în care se emite o decizie de sancţionare, aceasta poate fi contestată la tribunalul de muncă şi asigurări sociale, instanţa de contencios având doar rolul de a verifica legalitatea actului, nu de a substitui autoritatea emitentă.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Preliminar analizei, se impune precizarea că, deşi recurentul-reclamant nu a indicat în mod expres temeiurile de drept ale criticilor formulate, acestea pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate prin prisma acestor ipoteze.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant susţine că hotărârea este nemotivată, întrucât nu ar cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale şi nici temeiurile juridice ale soluţiei, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului - reclamant, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a indicat situaţia de fapt reţinută în limitele învestirii, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, iar raţionamentul juridiciar care a fundamentat soluţia adoptată este prezentat în mod coerent şi convingător, fiind respectate cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat cererea de chemare în judecată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 567/2004 privind răspunderea disciplinară a personalului auxiliar de specialitate, reţinând că solicitarea reclamantului este lipsită de temei legal, întrucât instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a obliga conducerea instanţei la aplicarea unei sancţiuni disciplinare. Această motivare este susţinută de dispoziţiile art. 86-89 din Legea nr. 567/2004, care reglementează exclusiv competenţa conducătorului instanţei în materia sancţiunilor disciplinare.

Faptul că instanţa nu a analizat distinct capetele de cerere privind despăgubirile nu atrage nelegalitatea hotărârii, întrucât acestea sunt accesorii cererii principale, iar respingerea cererii principale atrage, în mod logic, respingerea tuturor capetelor de cerere subsecvente.

Recurentul-reclamantul mai susţine că în dispozitiv nu se precizează dacă acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, nedovedită sau pe alt temei, ceea ce ar contraveni cerinţelor de claritate şi legalitate ale unei hotărâri judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "dispozitivul, cu arătarea soluţiei date fiecărei cereri". În speţă, considerentele hotărârii indică în mod clar că acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată în drept, iar lipsa unei formule standardizate în dispozitiv nu echivalează cu o omisiune esenţială sau cu o cauză de nulitate. Jurisprudenţa constantă a instanţei supreme confirmă că dispozitivul trebuie să reflecte soluţia pronunţată, fără a fi necesară reluarea calificărilor juridice detaliate din considerente.

Prin urmare, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond nu a administrat probe şi nu a sancţionat pârâţii pentru lipsa întâmpinării şi a înscrisurilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004. Aceste critici pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub imperiul acestui motiv de casare, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură de ordine publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speţă nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Înalta Curte constată că, în speţă, nu a fost atacat un act administrativ propriu-zis, ci s-a solicitat obligarea autorităţilor pârâte la declanşarea unei proceduri disciplinare. Prin urmare, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, întrucât nu există un act administrativ a cărui legalitate să fie verificată.

În ceea ce priveşte lipsa întâmpinării, deşi aceasta este obligatorie potrivit art. 205 C. proc. civ., recurentul nu a suferit o vătămare procesuală care să-i confere interes în invocarea acestei neregularităţi. Eventuala omisiune nu a afectat dreptul său la apărare şi nu a împiedicat susţinerea cauzei.

Mai mult, cauza a fost judecată în temeiul art. 411 C. proc. civ., la solicitarea expresă a reclamantului, fără cereri de administrare de probe. În aceste condiţii, instanţa nu avea obligaţia de a administra din oficiu probe suplimentare, iar soluţionarea cauzei pe baza înscrisurilor existente la dosar este conformă cu dispoziţiile legale.

Prin urmare, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cât priveşte criticile vizând interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept materiale, care se circumscriu motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Recurentul -reclaamnt susţine că instanţa de fond a interpretat greşit regimul juridic al răspunderii disciplinare, ignorând incidenţa Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Invocă refuzul conducerii instanţei de a declanşa cercetarea disciplinară ca fiind un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 86-89 din Legea nr. 567/2004 stabilesc în mod clar că aplicarea sancţiunilor disciplinare este de competenţa conducătorului instanţei sau, după caz, a preşedintelui curţii de apel. Cercetarea disciplinară se declanşează doar în cazul în care există indicii privind săvârşirea unei abateri, iar procedura este una internă, reglementată distinct de procedura contenciosului administrativ.

Instanţa de contencios nu poate obliga autoritatea la emiterea unui act cu conţinut prestabilit, cum ar fi aplicarea unei sancţiuni disciplinare, ci doar să verifice legalitatea unui act deja emis. În lipsa unui act administrativ sau a unui refuz expres de emitere, instanţa nu poate substitui autoritatea competentă.

Cu privire la prejudiciul invocat de recurent, cauzat de anularea apelului din dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că această chestiune excede obiectului prezentei acţiuni, care vizează exclusiv declanşarea procedurii disciplinare. Eventualele prejudicii pot fi valorificate printr-o acţiune separată în răspundere civilă delictuală, cu respectarea condiţiilor de admisibilitate şi probatorii.

În concluzie, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii recurată, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 41 din 13 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.