State asset authority’s null-asset notice satisfies enforcement obligation to publish compensable assets, extinguishing penalty basis

Şedinţa publică din data de 28 mai 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30.05.2024, sub dosar nr. x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună aplicarea în sarcina pârâţilor-debitori de penalităţi pentru neexecutarea în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin încheierea din 13 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

· a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului, puterii de lucru judecat şi lipsei de interes, ca neîntemeiate;

· a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului;

· a obligat pârâţii să plătească reclamantului penalităţi de întârziere de 100 RON/zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de întocmire şi afişare la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau după caz serviciile care pot fi acordate în compensare, prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai mult de 3 luni, termen socotit de la data comunicării încheierii.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din 13 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului au declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii şi respingerea acţiunii.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Preşedintelui AAAS, deoarece eventualele obligaţii în temeiul acestei dispoziţii pot fi stabilite numai în sarcina persoanei juridice, autorităţii sau instituţiei publice şi nu conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, respectiv Preşedintelui AAAS.

De asemenea, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ., prin respingerea excepţiei lipsei de interes în cauză, deoarece AAAS şi-a îndeplinit obligaţiile legale încă din anul 2015 prin afişarea anunţului publicat şi pe site-ul instituţiei în sensul că AAAS nu deţine bunuri, terenuri şi construcţii, şi/sau servicii ce pot fi acordate în compensare potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2103, anunţ actualizat la 11.06.2024.

În acest context, partea recurentă reiterează excepţia lipsei de interes în condiţiile art. 33 din C. proc. civ., privind pretenţiile intimatului faţă de titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2022, respectiv sentinţă civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată.

În cauză nu este îndeplinită condiţia interesului născut şi actual. În esenţă, această cerinţă vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă şi să existe pe durata derulării acţiunii independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obţine folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, fiind ca atare prejudiciată.

Totodată, partea intimată-reclamantă nu dovedeşte că AAAS a deţinut bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

AAAS (fostă AVAS) are atribuţiile prevăzute de dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 şi art. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/1998 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aşadar un obiect de activitate şi un scop stabilite expres de lege, nu are şi nu poate dobândi în proprietate bunuri imobile urmăribile deoarece atribuţiile instituţiei publice sunt numai de administrare şi valorificare a activelor aflate în proprietatea statului român. Se constată că nu s-a dovedit că a existat/există refuzul nejustificat al Autorităţii de a îndeplini obligaţiile stabilite în sarcina sa conform Legii nr. 10/2001.

AAAS nu se află în imposibilitatea legală de a acorda efectiv măsuri compensatorii/despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 29 sau art. 31), obligaţia instituţiei se materializează numai prin emiterea deciziei motivate şi înaintarea acesteia către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, iar pe de alta parte AAAS nu are în proprietate bunuri mobile, imobile, acţiuni, servicii etc. Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, AAAS are obligaţia de a emite decizie motivată cu propunere de acordare despăgubiri, comunicată Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care decide acordarea efectivă a acelor măsuri compensatorii/despăgubiri, conform Legii nr. 165/2013.

Prima instanţa a încălcat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 raportate la Legea nr. 10/2001, Legea nr. 165/2013 şi Legea nr. 15/1990, obligaţia stabilită fiind inadmisibilă şi nelegală.

Intimatul nu deţine un titlu executoriu civil împotriva AAAS de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu a fost finalizată cauza din dosarul nr. x/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă care are are ca obiect pretenţia de soluţionare pe fond a notificării, în condiţiile Legii nr. 10/2001, şi unde ar putea fi stabilită calitatea de persoană îndreptăţită a intimatului şi eventualele despăgubiri ce ar putea fi acordate numai în condiţiile Legii nr. 165/2013 de către Comisia Naţională din cadrul instituţiei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Or, în aceste condiţii sentinţa civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 2449/25.04.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost admisă în parte cererea reclamantului, nu poate produce efecte juridice deoarece este obligatoriu ca intimatul să deţină un titlu executoriu împotriva AAAS de a propune acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 10/2001.

Partea recurentă-pârâtă mai susţine că nu s-a dovedit existenţa refuzului nejustificat de a îndeplini obligaţiile stabilite în sarcină sa.

Reiterând aspecte deja învederate, partea recurentă susţine că AAAS şi-a îndeplinit obligaţiile legale prin afişarea anunţului, publicat şi pe site-ul instituţiei în sensul că AAAS nu deţine bunuri, terenuri şi construcţii, şi/sau servicii ce pot fi acordate în compensare potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2103.

În plus, partea reclamantă nu a demonstrat că recurenta deţine bunuri disponibile şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Totodată, în cauză este invocată decizia CCR nr. 898/2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Existenţa vinovăţiei constituie una dintre condiţiile esenţiale ale oricărei forme de răspundere, iar recurenta, raportat la obiectul de activitate potrivit O.U.G. nr. 23/2004 nu are obligaţia legală de a acorda efectiv măsuri compensatorii/despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 (art. 29 sau art. 31).

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) a formulat critici similare celor dezvoltate de celălalt recurent, solicitând admiterea căii de atac.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor declarate.

Referitor la critica recurenţilor în sensul că şi-ar fi îndeplinit obligaţia din anul 2015, anunţ actualizat la 11 iunie 2024, intimatul consideră că a fost deja tranşată cu ocazia litigiului de fond prin hotărârea judecătorească definitivă care constituie titlu executoriu, fiind stabilit cu puterea lucrului judecat asupra existenţei sau inexistenţei bunurilor pe care le-ar acorda în compensare. Anunţul din anul 2015 nu are niciun fel de relevanţă în soluţionarea prezentei cauze, nefiind menţionate în cursul judecăţii de fond şi fiind invocate cu rea-credinţă în etapa procedurii de executare silită, la un moment când deja s-a tranşat asupra existenţei unor bunuri şi servicii care ar putea fi date în compensare. În măsura în care nu ar fi existat bunuri şi servicii care să fi putut fi acordate în compensarea imobilelor preluate abuziv, titlul executoriu nu ar fi putut să îi oblige la întocmirea şi publicarea unei liste cu asemenea bunuri, iar un asemenea titlu executoriu ar fi fost absurd şi ar fi instituit obligaţii imposibil de executat.

Procedura aflându-se în faza executării silite, chestiunile ce privesc raportul juridic obligaţional nu pot fi rediscutate de instanţa de executare, ci aceasta se pronunţă strict cu privire la raportul juridic execuţional, adică verifică executarea sau neexecutarea culpabilă a titlului executoriu. Instanţa de executare nu poate rediscuta fondul litigiului în baza unui înscris emis de recurenţi şi prezentat instanţei de executare cu scopul înlăturării obligaţiilor instituite prin titlul executoriu, pentru că astfel s-ar da eficienţă relei credinţe a debitorilor recurenţi care au sustras acel înscris de la dezbaterea contradictorie ce a avut loc cu ocazia soluţionării cauzei în fond sau culpei procesuale a acestora atunci când ar fi omis dintr-o simplă neglijenţă administrarea probei cu ocazia dezbaterilor pe fond.

După cum a arătat şi pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a susţinut că este complet eronată afirmaţia că recurenţii nu ar deţine bunuri ori servicii care ar putea fi date în compensarea imobilelor preluate abuziv.

Art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 indică atribuţiile recurenţilor din care derivă dreptul de a dispune discreţionar asupra activelor/participaţiilor statului la capitalul social al societăţilor comerciale unde statul are astfel de participaţii sau active, inclusiv în privinţa bunurilor care constituie patrimoniul acelor societăţi.

Nu există nicio prevedere în legislaţia specială reparatorie care să excludă recurenţii de la obligaţia legală de acordare a măsurii reparatorii a compensării imobilelor preluate abuziv cu alte bunuri/servicii.

În acest context sunt menţionate şi paragrafe din deciziile Curţii Constituţionale nr. 455/2020 paragraful 20 şi nr. 800/2020 paragraful 19.

Recurenţii au astfel aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi cu ale altor entităţi învestite de lege cu soluţionarea notificărilor în materia reparării abuzurilor statului comunist în preluarea de imobile, unele dintre aceste obligaţii sunt acelea de întocmire şi de afişare/publicare a listei cu bunurile/serviciile ce pot fi acordate în compensarea imobilelor preluate abuziv.

Intimatul-pârât contestă relevanţa dosarului nr. x/2009 pentru cauza de faţă, dosarul respectiv având judecata suspendată până la soluţionarea acestui proces, spre a se cunoaşte dacă partea recurentă a întocmit lista litigioasă.

Refuzul recurenţilor de a executa obligaţia stabilită prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 221 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii, aprobate prin H.G. nr. 89/2014, intimatului-reclamant îi este blocat accesul la măsurile reperatorii prioritare compensării imobilului preluat abuziv cu alt/alte bunuri echivalente, fiind afectată şi posibilitatea instanţei învestite cu dosarul nr. x/2009 de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală.

Jurisprudenţa menţionată de partea recurentă nu este relevantă în proces, iar AAAS are calitate procesuală în cauză, fiind debitor al obligaţiilor instituite prin titlul executoriu în discuţie.

În ce priveşte culpa recurenţilor în executarea titlului executoriu, aceasta este evidentă, recurenţii neexecutând obligaţii instituite în sarcina lor de foarte mult timp, obligaţii confirmate prin titlul executoriu, rămas din nou neexecutat. Or, o astfel de conduită a recurenţilor este foarte gravă într-un stat de drept, obligaţiile legale confirmate prin titlul executoriu nefiind şi neputând fi facultative. De altfel, conduita recurenţilor denotă o intenţie de neexecutare.

Intimatul-reclamant urmăreşte un folos practic evident prin acţiunea dedusă judecăţii, anume determinarea recurenţilor-pârâţi la executarea titlului executoriu sub constrângerea legală a sancţiunilor pecuniare dispuse de instanţa de executare.

Intimatul mai arată că nu îi revine sarcina probei deţinerii de recurenţii-pârâţi a unor bunuri sau servicii, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 impunând părţilor adverse demonstrarea imposibilităţii acordării acestora în compensare, iar art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004 coroborat cu deciziile CCR nr. 455/2020 şi nr. 800/2020 atestă că e suficient ca recurenţii să aibă drept de decizie asupra patrimoniului unor societăţi la care statul are participaţii, pentru ca să existe posibilitatea acordării măsurii prioritare a compensării bunurilor preluate abuziv cu alte bunuri/servicii. Recurenţii au chiar dreptul de a decide vânzarea acţiunilor statului, bunuri din patrimoniul societăţilor la care statul are acţiuni.

În consecinţă, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi act normativ "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Recursurile formulate de recurenţii-pârâţi sunt fondate, Înalta Curte urmând a arăta mai întâi criticile invalidate din conţinutul memoriilor respective, iar apoi aspectele pentru care căile de atac vor fi admise.

Preliminar, instanţa de control judiciar observă că, prin cererile formulate, recurenţii-pârâţi au dezvoltat motive de casare/nelegalitate ce se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta intervenind în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, este lipsită de temei critica recurentului-pârât Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) în sensul că nu ar fi avut calitate procesuală pasivă în cadrul cererii adresate primei instanţe.

Potrivit art. 36 prima teză din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. (…)".

Una dintre condiţiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prevede că "În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege".

Din lectura atentă a normei amintite rezultă că premisa desfăşurării procedurii de executare silită se regăseşte în omisiunea debitorului de a se conforma benevol obligaţiei stabilite prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ.

În cauza de faţă, titlul executoriu este reprezentat de sentinţa civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin respingerea recursului la 25.04.2024 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admisă în parte cererea reclamantului A., dispunându-se obligarea pârâţilor Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului la întocmirea şi afişarea la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Aşadar, Preşedintele AAAS a avut calitatea de pârât în procesul de fond, fiind instituită inclusiv în sarcina acestuia obligaţia dispusă prin titlul executoriu.

În aceste condiţii, recurentul-pârât în discuţie este debitor al obligaţiei instituite prin titlul executoriu, alături de celălalt recurent-pârât, anume Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS), context în care este justificată în procedura de executare silită indicarea sa de către intimatul-reclamant în cadrul procesual pasiv.

Nefondată este şi critica prin care ambii recurenţi-pârâţi pretind o lipsă de interes a intimatului-reclamant în a recurge la procedura de executare silită, sub motiv că obligaţia instituită prin titlul executoriu ar fi fost adusă la îndeplinire printr-un anunţ din anul 2015, iar la data de 11 iunie 2024 acel anunţ a fost actualizat.

Ca o condiţie de exercitare a oricărei forme de manifestare a acţiunii civile, art. 33 din C. proc. civ. prevede că "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual".

Deşi nedefinit în mod formal prin C. proc. civ., totuşi, din interpretarea dispoziţiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil şi jurisprudenţa constantă în materie înţeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia.

Cererea de executare silită a fost înregistrată de intimatul-reclamant pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30 mai 2024, invocând ca titlu executoriu o sentinţă pronunţată la 16.11.2022, rămasă definitivă la 25.04.2024.

În acest context, un înscris emis de partea recurentă-pârâtă în cursul anului 2015 nu este de natură să afecteze interesul creditorului care intenţionează să valorifice o obligaţie instituită judecătoreşte în sarcina autorităţii publice printr-un titlu executoriu pronunţat în anul 2022 şi intrat definitiv în autoritate de lucru judecat în anul 2024.

Aşadar, nu se poate pretinde că o împrejurare din cursul anului 2015, anterioară chiar începerii în anul 2022 a procesului în care a fost instituită obligaţia de îndeplinit de către partea recurentă-pârâtă, ar lipsi de interes procedura de executare silită, din moment ce respectiva împrejurare nu este ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în discuţie pentru a atesta executarea sa, ci contestă însuşi temeiul instituirii obligaţiei din titlul executoriu.

În ce priveşte anunţul din data de 11 iunie 2024, instanţa de control judiciar observă că înscrisul respectiv este ulterior introducerii cererii de chemare în judecată şi declanşării procedurii de executare silită, astfel că nu infirmă interesul creditorului în acest proces.

Eventuala îndeplinire a obligaţiei din titlul executoriu în cursul judecării procesului de faţă nu atrage lipsa ori rămânerea fără interes în formularea cererii de executare silită, ci va fi avută în vedere odată cu analizarea cererii deduse judecăţii. În plus, câtă vreme este susceptibil de contestare faptul că punerea în executare a titlului executoriu s-ar fi realizat prin anunţul din 11 iunie 2024, analiza trebuie efectuată pe fondul cererii de chemare în judecată.

Este adevărat că interesul cererii de executare silită trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, însă în cauză o soluţie de apreciere a lipsei de interes/rămânerii fără interes a cererii este în strânsă legătură cu verificarea modului de ducere la îndeplinite de către debitor a obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia prin titlul executoriu. Altfel spus, executarea benevolă a obligaţiei de către debitor reprezintă un caz de încetare a executării silite, potrivit art. 703 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. doar în măsura în care "s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu", iar astfel de verificări reprezintă chestiuni de fond, având legătură cu temeinicia cererii de executare.

Nu pot fi primite nici acele critici prin intermediul cărora recurenţii-pârâţi repun în discuţie fondul cererii iniţiale de chemare în judecată vizând refuzul sancţionat prin sentinţa civilă nr. 2062/16.11.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin respingerea recursului la 25.04.2024 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub aspectul obligaţiei instituite de art. 1 alin. (2) şi alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ori art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 raportat la Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 sau prin prisma împrejurării publicării unui anunţ la nivelul anului 2015. Astfel de aspecte nu sunt în legătură cu procedura de executare silită, ci cu temeinicia acţiunii în sancţionarea refuzului nejustificat imputat recurenţilor-pârâţi. Or, existenţa obligaţiei instituite prin titlul executoriu este deja stabilită cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2062 din 16 noiembrie 2022, definitivă.

De asemenea, este lipsită de pertinenţă şi raportarea recurenţilot-pârâţi la dosarul nr. x/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă privind problema fondului notificării formulate de intimatul-reclamant în condiţiile Legii nr. 10/2001, din moment ce titlul executoriu are un obiect diferit şi se impune verificarea îndeplinirii obligaţiei din conţinutul său.

Cu toate acestea, instanţa de control judiciar observă că, în cauza de faţă, prima instanţă a făcut referire şi la un anunţ din 11 iunie 2024, pe care însă Curtea de Apel Bucureşti, în mod eronat, nu l-a apreciat ca fiind de natură a atesta executarea titlului executoriu.

Se impune a se sublinia că intimatul-reclamant a declanşat procedura de executare silită în baza sentinţei pronunţate de curtea de apel, după împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei respective, fără a se întemeia în vreun fel pe menţiunile considerentelor deciziei pronunţate la 25 aprilie 2024 în recurs, neredactată la momentul declanşării şi soluţionării acestui proces înregistrat sub dosar nr. x/2024.

În acest sens, Înalta Curte constată că prin anunţul respectiv, emis sub semnătură Preşedintelui AAAS, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a menţionat că «nu deţine bunuri (terenuri/construcţii) şi/sau servicii ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România coroborat cu art. 221 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013» .

Revenind la titlul executoriu ce face obiectul procedurii de executare silită de faţă, instanţa de control judiciar arată că obligaţia instituită în sarcina recurentelor-pârâte prin sentinţa civilă nr. 2062/2022 este în sensul «întocmirea şi afişarea la loc vizibil a tabelului care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare, conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001».

Totodată, lecturând atent titlul executoriu invocat de intimatul-reclamant, anume sentinţa civilă nr. 2062/2022, Înalta Curte constată că în conţinutul acestuia se afirmă obligaţia Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului şi a Preşedintelui acestei autorităţi publice de a se conforma dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fără însă a se realiza în concret vreo analiză care să afirme existenţa efectivă a unor bunuri disponibile şi/sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Aşadar, debitorilor recurenţi-pârâţi le incumbă în baza sentinţei civile nr. 2062/16.11.2022 obligaţia de a se conforma dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prin menţionarea bunurilor disponibile şi/sau, după caz, a serviciilor care pot fi acordate în compensare.

În plus, obligaţia respectivă reflectă în mod necesar situaţia acelor bunuri şi servicii de la data afişării listei în discuţie.

În acest context, la data de 11 iunie 2024, ulterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2062/16.11.2022, debitorii recurenţi-pârâţi au afişat anunţul că AAAS nu deţine bunuri (terenuri/construcţii) şi/sau servicii ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 221 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 401/2013.

Or, o astfel de informare corespunde obligaţiei instituite prin titlul executoriu, ce vizează conformarea în raport de dispoziţiile legale de la art. 1 din Legea nr. 10/2001, iar nu o listă având un conţinut exact, anume detalierea anumitor bunuri şi/sau servicii existente care să se regăsească în lista litigioasă.

Astfel, sunt speculative apărările intimatului-reclamant din recurs în sensul că, în absenţa unor bunuri şi/sau servicii, Curtea de Apel Bucureşti nu ar fi instituit obligaţia respectivă. Această afirmaţie a intimatului-reclamant nu îşi găseşte o fundamentare în considerentele sau dispozitivul titlului executoriu, Curtea de Apel Bucureşti nerealizând o verificare a realităţii deţinerii în mod efectiv de către AAAS a unor bunuri disponibile şi/sau, după caz, servicii care pot fi acordate în compensare şi neatestând existenţa acestora, ci tranşând doar obligaţia recurenţilor-pârâţi de a se supune art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, nu rezultă că prin sentinţa civilă nr. 2062/16.11.2022 Curtea de Apel Bucureşti şi-ar fi însuşit interpretarea invocată în cauza de faţă de intimatul-reclamant raportat la art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, soluţia pronunţată fiind delimitată prin considerentele hotărârii de situaţia participaţiilor deţinute la societăţile comerciale ale statului, precum şi de verificarea condiţiilor pe care bunurile în discuţie trebuie să le îndeplinească, anume dacă trebuie să se regăsească în patrimoniul AAAS ori este suficient să se găsească în administrarea acestei autorităţi, respectiv măsura în care pot fi avute şi bunuri incorporale.

În aceste condiţii, prin prisma art. 24 din Legea nr. 554/2004, se impune a fi amintită şi decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, potrivit premiselor ce au fundamentat respectiva decizie obligatorie, amenda şi penalităţile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 constituie "măsuri coercitive" menite "a pune presiune pe debitor pentru ca acesta să execute hotărârea judecătorească", "lichidarea sumelor şi eventuala acordare a despăgubirilor intervenind ulterior, anume doar dacă această presiune se dovedeşte ineficientă". Acest din urmă aspect se raportează însă şi la dezlegarea de către Înalta Curte a problemei de drept cu care a fost sesizată, potrivit deciziei respective instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 calculează penalităţi de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 până la momentul executării obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai târziu de data la care se împlineşte termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia.

Din aceste considerente şi din soluţia obligatorie a completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme reiese că măsurile de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 vor fi aplicate dacă, la momentul soluţionării primei etape a procedurii de executare silită, debitorul nu şi-a executat încă obligaţia stabilită prin titlul executoriu, tocmai pentru că, în cea de-a doua etapă, sumele dispuse prin hotărârea judecătorească se lichidează aferent perioadei cuprinse între data stabilită în procedura reglementată de art. 24 alin. (3) şi momentul executării obligaţiei litigioase, în mod necesar un moment ulterior soluţionării primei etape a procedurii de executare silită, dar nu mai târziu de data la care se împlineşte termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia. În plus, potrivit considerentului 83 din decizia amintită "termenul de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este un termen prohibitiv, nu un termen de decădere.", împiedicându-l astfel pe creditor să acţioneze pentru lichidarea sumei cuvenite.

Or, în cauza de faţă, aflată în prima etapă a procedurii de executare silită cu caracter special, debitorii s-au conformat obligaţiei dispuse prin titlul executoriu, indicând situaţia bunurilor şi/sau a serviciilor ce pot fi acordate în compensare, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborat cu art. 221 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 401/2013.

În concluzie, faţă de aspectele reieşite din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, amenda şi penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 reprezintă un mijloc de constrângere, dispărând temeiul aplicării atunci când obligaţia stabilită prin titlul de executoriu a fost îndeplinită de autoritatea publică debitoare, anterior soluţionării primei etape a procedurii de executare silită, aşa cum este aceasta prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

O raportare similară sub aspectul efectului produs de conformarea debitorului în cursul judecăţii procedurii de executare silită se regăseşte în jurisprudenţa constantă şi îndelungată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu titlu exemplificativ indicându-se deciziile nr. 1374/2018, nr. 599/2018, nr. 552/2018 sau nr. 838/2017.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa încheierea recurată şi va respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi Preşedintele Autorităţii pentru Administrarea Activelor Statului împotriva încheierii de şedinţă din data de 13 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.