Validity of letters of guarantee modifications as prohibited lending activity during regulatory suspension

Şedinţa publică din data de 22 mai 2025

Asupra cauzei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2025, sub nr. x/2025, contestatorul Fondul de Garantare şi A., în contradictoriu cu intimata Banca Naţională a României, a solicitat anularea Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 prin care s-a respins ca nefondata contestaţia formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Administraţie al BNR nr. 16/26.09.2024 privind radierea Fondului de Garantare A. S.A din Registrul general şi Registrul special Instituţii Financiare Nebancare şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare.

În motivarea cererii, în esenţă, cu privire la pct. b, c şi d din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, contestatorul a susţinut că ceea ce nu analizează BNR este tocmai că "modificarea sumelor garantate şi prelungirea perioadei de garanţie reprezintă stabilirea altor condiţii contractuale" ce nu pot deriva decât din încheierea unor acte adiţionale la contractele de garantare iniţiale, modificarea sumelor garantate şi prelungirea perioadei de garanţie făcând obiectul contractului de garantare, scrisoare de garanţie şi, implicit, adiţionalul scrisorii de garanţie, fiind emise exclusiv în baza contractului de garantare şi a adiţionalului contractului de garantare.

Astfel, în prezenta cauză sunt două categorii de acte adiţionale, respectiv:

A. actele adiţionale ce modifică contractul de garantare iniţial încheiat între beneficiar şi ordonator, în sensul prelungirii valabilităţii şi/sau majorării scrisorii de garanţie iniţial încheiate;

B. actele adiţionale la scrisorile de garanţie ce au fost emise ulterior manifestării de voinţă a beneficiarului şi ordonatorului de a modifica contractul de garantare iniţial încheiat prin încheierea actelor adiţionale la contractul de garantare iniţial.

Cu privire la încheierea actelor adiţionale la contractele de garantare în baza cărora ulterior s-a procedat la încheierea de acte adiţionale la scrisorile de garanţie, contestatorul a arătat că manifestarea de voinţă din partea Fondului de Garantare şi A. S.A de a-şi asuma noi angajamente în sensul prelungirii valabilităţii scrisorii de garanţie sau majorării valorii scrisorii de garanţie a avut loc la momentul la care s-a aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie prelungirea valabilităţii/modificarea valorii scrisorii de garanţie, iar manifestarea de voinţă a Ordonatorului a avut loc la momentul la care a solicitat prelungirea valabilităţii/modificarea valorii scrisorii de garanţie.

Manifestările de voinţă ale ambelor părţi, ordonator şi emitent, s-au concretizat prin încheierea actului Adiţional la Contractul de garantare iniţial semnat, Act adiţional ce atesta şi confirma manifestarea de voinţă a părţilor, ordonator şi beneficiar, de a majora valoarea scrisorii sau de a prelungi valabilitatea scrisorii de garanţie (după caz).

Or, BNR nu asimilează activitatea de scrisori de garanţie ca fiind activitate de creditare şi nu recunoaşte aplicabilitatea aceloraşi reguli din materia acordării creditelor în materia emiterii scrisorilor de garanţie, încălcând astfel dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009 ce include activitatea de emitere scrisori garanţie în activitatea de creditare.

Totodată, a susţinut că BNR omite a oferi eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 28 din Legea nr. 93/2009 care stabilesc că instituţia financiar nebancară este cea care stabileşte potrivit propriilor norme transmise către BNR modalitatea în care îşi desfăşoară activitatea de creditare (implicit activitatea de emitere a scrisorii de garanţie având în vedere că aceasta se circumscrie activităţii de creditare, astfel cum stabileşte art. 14 lit. c) din Legea nr. 93/2009).

Contestatorul a mai susţinut că, astfel cum rezultă din propriile norme comunicate la BNR odată cu includerea sa în Registrul special, Norma pentru scrisori de garanţie are aceeaşi funcţionalitate ca şi un credit, astfel încât şi prelungirea valabilităţi/modificarea valorii acesteia au loc la momentul încheierii Actului adiţional la contractul de garantare. Or, această manifestare de voinţă s-a concretizat prin Adiţionale la contractele de garantare încheiate anterior emiterii Ordinului Prim Viceguvernatorului BNR nr. 7/22.01.2024 şi nu se circumscriu continuării activităţii dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 93/2009.

În opinia contestatorului, în mod eronat s-a tratat şi reţinut de către organele de control faptul că a desfăşurat activitatea de creditare ulterior aplicării sancţiunii de suspendare a activităţii, prin aceea că a procedat la respectarea obligaţiilor contractuale pe care şi le asumase faţă de clienţi în baza contractelor de garantare încheiate anterior emiterii ordinului de suspendare.

Practic, se susţine de către BNR că îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către contestator anterior emiterii Ordinului de suspendare, obligaţii care prin efectul legislaţiei BNR (regulamente, norme, acte normative) şi prin dispoziţiile legale impuse de dreptul comun şi Legea contenciosului administrativ nu sunt exceptate de la îndeplinire în situaţia suspendării activităţii, reprezintă o nouă activitate de creditare. Această interpretare contravine legislaţiei în vigoare aplicabile în materia prevederilor contractuale, precum şi legislaţiei privitoare la efectele actelor administrative care nu dispun contrar legislaţiei contractuale chiar şi în situaţia aplicării sancţiunii administrative a suspendării.

A mai susţinut că ordinul de suspendare al activităţii de creditare nu modifică şi nu suspendă obligaţiile contractuale ale instituţiei financiare nebancare asumate anterior momentului emiterii acestuia.

Totodată, efectul ordinului de suspendare nu limitează obligaţiile contractuale ale contestatorului, în sensul că de la momentul emiterii acestuia nu mai este ţinut în a-şi mai respecta obligaţiile asumate prin contract faţă de solicitanţi şi beneficiar. Astfel, pe toată durata contractului de garantare, instituţia financiară nebancară este obligată în mod determinat să procedeze conform instrucţiunilor clientului în a emite una sau mai multe scrisori de garanţie care însumate nu trebuie să depăşească valoarea totală a garanţiei înscrise în contractul de garantare, iar valabilitatea acestora să nu depăşească scadenţa finală a contractului de garantare, contractul de garantare fiind un contract sinalagmatic oneros cu executare succesivă.

În continuare, după redarea dispoziţiilor art. 1555-1557 din C. civ., contestatorul a menţionat că acestea operează distincţia între felurile de neexecutare a obligaţilor, ce atrag la rândul lor consecinţe juridice diferite: a) neexecutarea fără justificare şi b) neexecutarea din cauze justificate a obligaţiilor.

Or, prin însăşi natura sa de act administrativ, Ordinul de suspendare a activităţii nu poate fi inclus în categoria cauzelor de neexecutare justificată a obligaţiilor contractuale ale contestatorului, orice refuz de executare cu privire la obligaţiile contractuale asumate până la momentul emiterii acestuia urmând a fi catalogate ca fiind atât neexecutare fără justificare, cât şi rea-credinţă, cu atât mai mult cu cât asumarea angajamentului prin încheierea Actului adiţional la contractul de garanatre a avut loc anterior emiterii Ordinului de suspendare.

Astfel, situaţia particulară a clienţilor evidenţiaţi în Raportul de supraveghere şi în Hotărârea de radiere nr. 16 din 26.09.2024 nu reprezintă obligaţii noi asumate de către contestator după emiterea Ordinului de suspendare, ci reprezintă obligaţii asumate anterior emiterii Ordinului ce nu pot fi exceptate de la aducerea la îndeplinire decât prin nerespectarea normelor legale în vigoare şi a normelor interne ale societăţii.

A mai precizat că interpretarea contractului de garantare şi, implicit, a Actelor adiţionale invocate de către organele de control trebuie să fie efectuată în acord cu spiritul şi litera legii, în sensul de a produce efecte juridice potrivit art. 1266-1269 C. civ., respectiv art. 1.266 - Interpretarea după voinţa concordantă a pârţilor. Or, interpretarea atribuită de către organele de control a actelor adiţionale la contractul de garantare, respectiv aceea că reprezintă contracte de garantare de sine stătătoare în baza cărora s-a procedat le continuarea activităţii de creditare în mod nelegal, este lipsită de fundament juridic.

În cuprinsul Normei de Garantare comunicată către BNR, la fila x şi fila x se defineşte atât cazul de garantare, contractul de garantare şi scrisoarea de garanţie, respectiv suma garantată, rezultând expres că scrisoarea de garanţie este expresia contractului de garantare fiind intim legată de acesta, iar dispoziţiile art. 2321 din C. civ. stabilesc caracterul autonom al scrisorii de garanţie faţă de raportul juridic obligaţional preexistent între ordonator şi beneficiar nu între raportul juridic dintre ordonator şi emitent.

Potrivit normelor interne, Fondul de Garantare şi A. S.A. acordă garanţii în temeiul contractelor de garantare semnate cu clienţi eligibili. Asumarea obligaţiei de plată pentru clienţi, în favoarea unui beneficiar, se efectuează prin emiterea, ulterior semnării contractului de garantare şi în baza acestuia, a uneia sau mai multor scrisori de garanţie care însumate nu trebuie să depăşească valoarea totală a garanţiei înscrise în contractul de garantare, iar valabilitatea acestora să nu depăşească scadenţa finală a contractului de garantare. Aşadar, asumarea obligaţiei are loc la momentul încheierii contractului de garantare sau la momentul modificării contractului de garantare prin încheierea unui act adiţional.

În final, contestatorul a prezentat cazurile concrete expuse în proiectul de raport, menţionând că actele adiţionale de majorare sau/şi prelungire a unor scrisori de garanţie au fost precedate de prelungiri sau/şi majorări ale garanţiilor aferente, prin acte adiţionale la contractele de garantare încheiate anterior datei de 25.01.2024 respectând obligaţiile asumate contractual.

2. Apărările formulate în cauză

Intimata Banca Naţională a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În esenţă, după prezentarea contextului în care au fost emise actele atacate şi legalitatea acestora, a considerat că sunt interpretate în mod eronat de către contestator considerentele reţinute la lit. b) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, acesta încercând inclusiv să atribuie BNR aspecte pe care banca centrală nu le-a avut în vedere sau nu le-a afirmat. BNR a avut în vedere actele adiţionale (emise ulterior datei de 25.01.2024) la scrisorile de garanţie, şi nu actele adiţionate la contractele de garantare.

În prezenta cauză există două categorii de acte adiţionale, respectiv:

- acte adiţionale aferente contractelor de garantare încheiate între societatea Fondul de Garantare şi A. şi ordonatori, anterior emiterii ordinului de suspendare;

- acte adiţionale încheiate ulterior datei de 25.01.2024 (data confirmării comunicării ordinului de suspendare), aferente scrisorilor de garanţie emise anterior acestei date.

De asemenea, în opinia intimatei, contestatorul susţine în mod eronat că "BNR nu asimilează activitatea de emitere de scrisori de garanţie ca fiind activitate de creditare (...) încălcând astfel dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea 93/2009 ce include activitatea de emitere de scrisori de garanţie în activitatea de creditare". Cele afirmate de contestator nu au niciun fundament, având în vedere că, astfel cum reiese din Hotărârea de radiere, în contextul faptei imputate contestatorului (încheierea de acte adiţionale la scrisorile de garanţie, ulterior datei de 25.01.2024, pentru "majorarea valorii/prelungirea valabilităţii unor scrisori de garanţie din portofoliu"), BNR a reţinut că "aspectele în cauză constituie asumarea de noi angajamente şi continuarea desfăşurării activităţii de creditare în perioada când aceasta era suspendată, fiind astfel încălcate prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009". De altfel, chiar art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 are în vedere activităţi de creditare în înţelesul prevederilor art. 14.

Astfel, contrar celor afirmate de către contestator, din Hotărârea de radiere reiese fără echivoc că BNR, în conformitate cu prevederile legale incidente, consideră că activitatea de emitere de scrisori de garanţie este o activitate de creditare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, contestatoarea avea dreptul doar de a continua derularea până la scadenţă şi nicidecum de a extinde activităţii de creditare.

Contestatorul susţine, în mod eronat, că BNR încearcă să inoculeze ideea că Scrisoarea de garanţie este autonomă de contractul de garantare, redând trunchiat dispoziţiile art. 2321 C. civ.. Astfel, potrivit contestatorului dispoziţiile art. 2321 din C. civ. "stabilesc caracterul autonom al scrisorii de garanţie faţă de raportul juridic obligaţional preexistent între ordonator şi beneficiar nu între raportul juridic dintre ordonator şi emitent".

Conform doctrinei de specialitate, existenţa unei garanţii autonome presupune existenţa a cel puţin trei părţi, între care se stabilesc următoarele raporturi juridice: (i) raportul obligaţional de bază (primar) dintre creditor şi debitorul a cărui obligaţie este garantată (ordonatorul); (ii) raportul juridic preexistent dintre debitor (ordonatorul) şi garant (emitentul scrisorii de garanţie); (iii) raportul dintre emitent şi beneficiar având ca obiect angajamentul unilateral al emitentului de a onora garanţia, la cererea beneficiarului. Astfel, contrar afirmaţiilor contestatorului, se observă că, inclusiv potrivit doctrinei în materie, "raportul juridic preexistent" are în vedere raportul juridic dintre ordonator şi emitent, şi nu cel dintre ordonator şi beneficiar. Astfel, potrivit art. 2321 alin. (1) din C. civ., angajamentul asumat (de emitent faţă de beneficiar) prin scrisoarea de garanţie este independent faţă de raportul juridic preexistent dintre ordonator şi emitent.

Contrar afirmaţiilor contestatoarei, prelungirea valabilităţii/modificarea valorii scrisorilor de garanţie a avut loc la data emiterii actelor adiţionale la scrisorile de garanţie, dată care este ulterioară emiterii şi comunicării ordinului de suspendare a activităţii de creditare. Astfel, actele adiţionale la scrisorile de garanţie (acte emise în formă materială) au reprezentat înscrisurile constitutive care au formalizat prelungirea valabilităţii/modificarea valorii scrisorilor de garanţie, cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, care nu îi permiteau asemenea modificări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând contestaţia formulată de Fondul de Garantare şi A. S.A. prin raportare la obiectul cererii, la motivele invocate de acesta, la apărările formulate de intimată şi la dispoziţiile legale incidente, apreciază că este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, se reţine că prin Ordinul nr. 7 din 22.01.2024, a fost sancţionată societatea Fondul de Garantare şi A. S.A. cu suspendarea activităţii de creditare până la data încadrării indicatorului de solvabilitate în limita reglementată la art. 66 alin. (3) şi a celui de lichiditate imediată, în limita reglementată la art. 111 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 20/2009 privind instituţiile financiar nebancare, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere neîncadrarea pentru datele de 30.09.2023 şi 31.10.2023, a indicatorilor în cauză în limitele reglementate la art. 66 alin. (3), respectiv art. 111 din respectivul regulament.

În urma acţiunii de supraveghere desfăşurate în perioada 08.05.2024-17.05.2024, s-a reţinut că societatea nu a respectat sancţiunea aplicată prin Ordinul nr. 7/22.01.2024, fiind întocmit Raportul de supraveghere nr. x/25.07.2024 .

Prin acest raport s-a constatat încheierea de către Fondul de Garantare şi A. a unor acte adiţionale pentru majorarea valorii unor scrisori de garanţie, precum şi pentru prelungirea valabilităţii unor scrisori de garanţie aflate în portofoliu, ulterior datei de 25.01.2024, dată la care instituţia a confirmat primirea Ordinului nr. 7/22.01.2024 şi de la care a devenit efectivă sancţiunea constând în suspendarea activităţii de creditare a entităţii. Totodată, s-a reţinut că aspectele în cauză constituie, în fapt, extinderea activităţii de creditare, respectiv asumarea de noi angajamente şi continuarea desfăşurării activităţii de creditare în perioada în care era suspendată, contrar prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009.

Prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nr. 16 din 26 septembrie 2024 s-a dispus radierea societăţii Fondul de Garantare şi A. S.A. din Registrul general şi Registrul special Instituţii Financiare Nebancare şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare.

Prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nr. 24 din 16 decembrie 2024 s-a respins ca nefondată contestaţia administrativă formulată de Fondul de Garantare şi A. împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2024, reţinându-se legalitatea sancţiunii aplicate prin raportare la fapta săvârşită, respectiv derularea activităţii de creditare, fără drept, în perioada în care aceasta fusese suspendată.

Înalta Curte a fost învestită cu analiza legalităţii Hotărârii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nr. 24 din 16 decembrie 2024 şi va analiza punctual criticilor invocate de contestator care vizează doar punctele b), c) şi d) ale acestei hotărâri.

Astfel, se constată că la pct. b) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024 s-a reţinut că Fondul de Garantare şi A. a majorat valoarea, respectiv a prelungit termenele de valabilitate ale unor scrisori de garanţie din portofoliu, ulterior suspendării activităţii de creditare prin Ordinul Prim-viceguvernatorului BNR nr. 7/22.01.2024 privind aplicarea unei sancţiuni societăţii, prin încheierea unor acte adiţionale la scrisori de garanţie în baza unor contracte de garantare perfectate anterior emiterii ordinului de suspendare.

Contestatorul susţine că modificările operate prin actele adiţionale respective nu reprezintă obligaţii noi, asumate după suspendarea activităţii de creditare, ci reprezintă obligaţii preexistente, asumate înainte de suspendarea activităţii, pe care era ţinut să le execute.

Potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009, "Instituţiile financiare nebancare pot desfăşura următoarele activităţi de creditare: c) emitere de garanţii, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanţare".

În speţă, la stabilirea sancţiunii dispuse prin hotărârea contestată, au fost avute în vedere actele adiţionale la scrisorile de garanţie, emise ulterior datei de 25.01.2024, dată la care instituţia a confirmat primirea Ordinului nr. 7/22.01.2024 şi de la care a devenit efectivă sancţiunea constând în suspendarea activităţii de creditare a entităţii, şi nu actele adiţionate la contractele de garantare la care se raportează în mod eronat contestatorul.

Înalta Curte reţine că modificarea sumelor garantate şi prelungirea perioadei de garantare prin încheierea de acte adiţionale la scrisorile de garanţie reprezintă, fără îndoială, o activitate de creditare în sensul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009.

Art. 2321 alin. (1) din C. civ. defineşte scrisoarea de garanţie ca fiind "angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat".

Aşadar, din dispoziţiile legale redate anterior, reiese că scrisoarea de garanţie are un caracter autonom/independent faţă de raportul obligaţional preexistent încheiat între emitent şi ordonator, şi nu faţă de raportul obligaţional încheiat între ordonator şi beneficiar, cum eronat susţine contestatorul.

Pentru a fi valabile, actele adiţionale trebuie să respecte forma şi condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea unui contract, inclusiv capacitatea de a contracta, conform art. 1179 alin. (1) pct. l C. civ., astfel că, fără îndoială, având în vedere caracterul autonom al scrisorii de garanţie, contestatorul trebuia să deţină capacitatea legală de a desfăşura activitatea de creditare la data naşterii obligaţiilor sale din fiecare dintre cele două raporturi juridice (contract de garantare modificat şi scrisoare de garantare modificată).

Totodată, potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, "Instituţiile financiare nebancare cărora nu le mai este permisă desfăşurarea uneia sau mai multor activităţi de creditare în înţelesul prevederilor art. 14 pot continua derularea până la scadenţă a contractelor aferente acestor activităţi, fără a le modifica altfel decât în sensul prelungirii termenului de rambursare".

Or, după aplicarea, prin Ordinul BNR nr. 7 din 22.01.2024, a sancţiunii de suspendare a activităţii de creditare, contestatorul putea continua derularea până la scadenţă a contractelor aferente acestor activităţi, fiind permisă modificarea raportului contractual doar în sensul prelungirii termenului de rambursare.

Prin urmare, contrar afirmaţiilor contestatorului, majorarea valorii unor scrisori de garanţie, precum şi prelungirea valabilităţii unor scrisori de garanţie aflate în portofoliu a avut loc la data emiterii actelor adiţionale la scrisorile de garanţie, dată care este ulterioară emiterii şi comunicării ordinului de suspendare a activităţii de creditare, când era permisă doar prelungirea termenului de rambursare, fiind încălcate dispoziţiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare.

Referitor la pct. c) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, prevalându-se de dispoziţiile art. 1516 şi art. 1555-1557 din C. civ., contestatorul a considerat că are obligaţia de a emite scrisori de garanţie, conform instrucţiunilor ordonatorului, iar ordinul de sancţionare al BNR nu justifică neexecutarea acestor obligaţii, subliniind, totodată, şi caracterul sinalagmatic şi cu executare succesivă al contractului de garantare, care impune respectarea obligaţiilor pe toată durata acestuia.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut că nu poate fi omisă lipsa capacităţii legale a contestatorului de a desfăşura activitatea de creditare pentru a da eficienţă obligaţiilor contractuale, câtă vreme Ordinul BNR de suspendare a activităţii de creditare este un act administrativ individual obligatoriu emis în scopul de a produce efecte juridice. În concret, prin emiterea acestui ordin s-a urmărit asigurarea stabilităţii financiare, astfel că neexecutarea obligaţiilor din contractele de garanţie este justificată tocmai de aplicarea sancţiunii de suspendare a activităţii de creditare, dispusă prin Ordinului nr. 7/22.01.2024. În această situaţie, interesul public prevalează interesului privat, iar interpretarea contestatorului ar lipsi de efecte actul sancţionator, lucru care nu este permis.

Nu pot fi primite nici argumentele contestatorului privind aspectele reţinute la lit. d) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024 prin care susţine că interpretarea contractului de garantare şi, implicit, a actelor adiţionale, trebuie să fie efectuată în acord cu spiritul şi cu litera legii, în sensul de a produce efecte juridice, potrivit art. 1266-1269 C. civ.

În mod just s-a reţinut prin actul contestat că dispoziţiile invocate nu vizează interpretarea legii, ci interpretarea contractului în sensul de a stabili exact conţinutul acestuia şi voinţa reală a părţilor.

Fără a mai relua considerentele anterioare prezentate deja în cadrul deciziei, momentul manifestării de voinţă al prelungirii valabilităţii sau majorării scrisorii de garanţie a avut loc la data emiterii actelor adiţionale la scrisoarea de garanţie (ulterior datei de 25.01.2024) şi nu la data emiterii actului adiţional la contractul de garantare.

Aşadar, în mod greşit se raportează contestatorul la momentul solicitării modificării contractului de garantare ce a avut ca efect modificarea valorii/duratei scrisorii de garanţie, respectiv la momentul încheierii actelor adiţionale la contractul de garantare şi a aprobării de către Consiliul de administraţie a modificării valorii/duratei scrisorilor de garanţie.

Concluzionând, în considerarea aspectelor evocate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate ale Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 prin care s-a respins ca nefondată contestaţia formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Administraţie al BNR nr. 16/26.09.2024 privind radierea Fondului de Garantare A. S.A din Registrul general şi Registrul special Instituţii Financiare Nebancare şi, implicit, interzicerea desfăşurării activităţii de creditare, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, Înalta Curte va respinge contestaţia formulată de contestatorul Fondul de Garantare şi A. S.A. împotriva Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 a Băncii Naţionale a României, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia formulată de Fondul de Garantare şi A. S.A. împotriva Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 a Băncii Naţionale a României, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.