Judicial salary discrimination: Nature of back-pay awards and limits on extending specific multiplication coefficients via administrative orders

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 12 iulie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG. şi HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. (menţionaţi în tabelul nominal, anexă la cerere - f. x din dosar), judecători şi foşti judecători în cadrul Curţii de Apel Galaţi, prin reprezentant HH., persoană împuternicită să primească corespondenţa legată de proces, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat instanţei de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună, în temeiul art. 8 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin luarea în considerare şi a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 şi în viitor, până la încetarea stării de discriminare.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 110 pronunţată la 28 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. şi HH. - reprezentant al reclamanţilor şi persoană împuternicită cu primirea CCC., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi CURTEA DE APEL GALAŢI şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare pentru fiecare reclamant în parte, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor DNA + DIICOT, prin luarea în considerare şi a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcţiile deţinute de reclamanţi sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015, potrivit deciziei civile nr. 1746/04.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 110 pronunţată la 28 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs Ministerul Justiţiei şi ulterior prin subrogarea de drept în toate drepturile şi obligaţiile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîtnemeiată.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul-pârât a adus argumente juridice structurate în cinci critici principale, fiecare vizând aspecte esenţiale de legalitate şi temeinicie ale hotărârii atacate, astfel:

- reclamanţii au beneficiat deja de diferenţele salariale prin hotărâri pronunţate în materia dreptului muncii, astfel că nu mai justifică un interes actual şi personal în formularea unei noi acţiuni. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., orice cerere trebuie să fie susţinută de un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, iar excepţia lipsei de interes este una de fond, absolută şi peremptorie, conform art. 247 alin. (1) din acelaşi cod. În consecinţă, se solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca lipsită de interes.

- instanţa de fond a omis să stabilească un moment terminus pentru recalcularea drepturilor salariale, deşi reclamanţii au solicitat emiterea ordinelor pentru perioada 09.04.2015 şi pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Prin această omisiune, instanţa a înlăturat indirect plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede că, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază nu pot depăşi nivelul stabilit pentru anul 2022. De asemenea, se arată că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel că nu mai pot constitui temei juridic pentru admiterea acţiunii. În plus, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 şi art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc în mod exclusiv drepturile salariale ale personalului vizat, iar art. 162 alin. (3) din Codul Muncii prevede că sistemul de salarizare se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.

Prin urmare, acordarea unor drepturi salariale fără limită temporală este inadmisibilă şi nelegală.

- depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond.

Ministerul pârât argumentează că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 838/2009), care a statuat că instanţele nu pot anula sau refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi nu pot crea norme pe cale judiciară.

- Prin hotărârea atacată, instanţa a acordat drepturi salariale corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. tuturor magistraţilor, indiferent de gradul profesional, ceea ce determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, încălcând principiul separaţiei puterilor în stat.

- titlurile pronunţate în favoarea reclamanţilor au avut caracterul unor despăgubiri şi nu au modificat indemnizaţia de încadrare.

Recurentul-pârât susţine că aceste titluri nu pot constitui temei pentru emiterea de ordine de ministru privind stabilirea drepturilor salariale, întrucât despăgubirile nu schimbă natura juridică a indemnizaţiei.

De asemenea, ordinele emise în favoarea altor angajaţi din sistemul de justiţie au efecte relative, fiind pronunţate în executarea unor hotărâri judecătoreşti cu efecte inter partes, şi nu intră sub incidenţa Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care viza drepturi salariale cu aplicabilitate generală.

- lipsa de claritate a cererii reclamanţilor în privinţa coeficienţilor de multiplicare solicitaţi.

Instanţa de fond nu a pus în vedere reclamanţilor să precizeze concret în raport cu ce coeficient de multiplicare se solicită reîncadrarea, deşi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13, prevede coeficienţi diferiţi corespunzători funcţiilor de procuror general, adjunct, consilier, şef secţie, şef serviciu, şef birou şi procuror.

În lipsa acestei precizări, instanţa nu putea dispune emiterea ordinelor de reîncadrare, întrucât nu era determinat nivelul salarial solicitat prin raportare la funcţiile deţinute de reclamanţi.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 110/28.01.2022 şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere încălcarea normelor de procedură, depăşirea atribuţiilor instanţei de fond şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în materia salarizării.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura derulată

Prin încheierea de şedinţă din 2 noiembrie 2023, Înalta Curte a suspendat judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (11) C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

La data de 21 noiembrie 2024 recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus o cerere de repunere pe rol a cauzei.

Prin notele scrise de puse la data de 4 noiembrie 2025, recurenta-pârâtă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie a solicitat a se face aplicare Deciziei RIL nr. 4/2024.

La data de 09 aprilie 2025, intimaţii-reclamanţi au depus la dosar concluzii scrise prin care au înţeles să invoce excepţia perimării recursului şi în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Asupra excepţiei de perimare invocată pe cale de întâmpinare, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 416 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni", termenul curgând de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă, iar potrivit dispoziţiilor art. 420 C. proc. civ. perimarea se constată şi din oficiu.

Astfel, perimarea este o sancţiune procesuală care se bazează pe prezumţia de desistare a părţii de la judecarea cererii făcute, dedusă din faptul nestăruinţei în timpul prevăzut de lege, şi intervenind din necesitatea de a pune punct stării de incertitudine privind raporturile juridice deduse judecăţii prin cererea lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părţii. Altfel spus, perimarea operează cu condiţia ca timp de 6 luni să nu se fi săvârşit niciun act de procedură în scopul judecării cauzei, situaţie datorată lipsei de diligenţă a părţilor ce nu au acţionat în acest scop, deşi aveau posibilitatea să o facă.

Totuşi, art. 416 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu ...".

Curtea constată că suspendarea judecăţii a fost dispusă în această cauză la 02.11.2023, în temeiul art. 517 alin. (1)1 C. proc. civ., în raport de dosarul ÎCCJ-RIL nr. x/2023

Soluţionarea dosarului nr. x/2023 a intervenit prin decizia nr. 4/11.03.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, partea I.

În acest context, Înalta Curte reţine că art. 514 C. proc. civ. prevede că "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.".

Totodată, art. 517 C. proc. civ. dispune în sensul "(11) Cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, conform alin. (4) . . . . . . . . . .(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.".

Aşadar, art. 517 alin. (1)1 C. proc. civ. instituie un caz de suspendară facultativă, instanţa judecătorească fiind cea care apreciază măsura în care, odată declanşată procedura recursului în interesul legii, îi este necesară dezlegarea problemei de drept din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Raportat la aspectele deja consemnate, în cauză pot fi aplicate mutatis mutandis considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în decizia nr. 2/2022, care a statuat asupra repunerii cauzei pe rol din oficiu în cazul suspendării facultative dispuse de către instanţă în baza dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la soluţionarea cauzei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Înalta Curte a reţinut prin decizia amintită:

"47. Prin urmare, deşi motivul de suspendare facultativă bazat pe existenţa unei cauze pendinte pe rolul CJUE nu era prevăzut expres de niciunul dintre textele care reglementau acest incident procedural anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 310/2018, în condiţiile în care normele care reglementează suspendarea facultativă sunt unele dispozitive, instanţa de judecată fiind chemată să decidă cu privire la oportunitatea aplicării lor, în vederea unei bune administrări a justiţiei, ţinând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunţate de CJUE şi pentru preîntâmpinarea pronunţării unor hotărâri naţionale contrare normelor europene, odată ce instanţa naţională, luând în considerare ansamblul circumstanţelor cauzei, a decis că se impune aşteptarea hotărârii instanţei europene, tot ea trebuie să dispună continuarea judecăţii, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni prejudiciale. 48. Având acest răspuns la cererea adresată instanţei supreme de către titularul sesizării, respectiv că instanţa de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunţarea hotărârii de către CJUE, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului, este evidentă şi dezlegarea celeilalte chestiuni de drept, şi anume faptul că într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.".

În mod corespunzător, ţinând seama de caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare pronunţate de instanţa supremă în procedura recursului în interesul legii şi pentru preîntâmpinarea perpetuării practicii judiciare neunitare, odată ce instanţa judecătorească, luând în considerare ansamblul circumstanţelor cauzei, a decis că se impune aşteptarea hotărârii instanţei supreme, tot judecătorului îi revine să dispună continuarea judecăţii, de îndată ce constată că s-a dat o rezolvare respectivei chestiuni ce a generat în trecut o jurisprudenţă neunitară.

Nu este determinant faptul că art. 415 C. proc. civ. prevede că "Judecata cauzei suspendate se reia: 1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părţilor sau din cauza lipsei lor; 2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părţii interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1 - 6; 3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; 4. prin alte modalităţi prevăzute de lege.", anume că nu a fost prevăzută la art. 415 pct. 3 şi ipoteza de la art. 517 alin. (1)1 C. proc. civ.. Astfel, norma juridică amintită nu conţine o enumerare limitativă a cazurilor în care instanţa este obligată să reia din oficiu judecata, ci prin reglementarea respectivă legiuitorul răspunde problemelor de interpretare generate în trecut de practica judiciară şi care îşi găsiseră o reflectare în jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a instanţei supreme.

În sfârşit, raţiunea suspendării reglementate de art. 517 alin. (1)1 C. proc. civ. nu trebuie căutată exclusiv în beneficiul obţinut de părţi prin intermediul interesului privat al acestora, anume pronunţarea acelei soluţii care corespunde unei linii unitare de aplicare şi interpretare a normei juridice, ci totodată şi în considerente referitoare la interesul public prin asigurarea unei jurisprudenţe unitare şi previzibilitatea aplicării şi interpretării legii în situaţii similare sau identice.

În aceste condiţii, nu îşi găseşte fundamentare o delimitare absolută între, pe de o parte, procedurile vizând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul dezlegării unei chestiuni de drept sau sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în scopul interpretării dreptului unional, iar, pe de altă parte, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, câtă vreme toate acestea sunt menite să confere atât părţilor, cât şi instanţelor judecătoreşti o interpretare unitară a normelor juridice relevante unui proces.

Faţă de cele reţinute, instanţa de recurs va respinge ca neîntemeiată excepţia perimării cererii de recurs, invocată de intimaţii-reclamanţi.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Demersul judiciar al reclamanţilor, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, prin luarea în considerare şi a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, în raport de funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilate, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 şi în viitor, până la încetarea stării de discriminare.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa recurată a admis acţiunea, iar pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogrată în drepturile şi obligaţiile Ministerul Justiţiei în litigiile de natură salarială) a formulat recurs, criticile fiind circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), instituţia recurentă a invocat faptul că acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului desprinzându-se şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative; în aceste condiţii, s-a arătat că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, ceea ce invocă recurenta nu se încadrează în această ipoteză, cât timp verificarea legalităţii unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluţiile prevăzute de art. 18 din aceeaşi lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluţie la care instanţa este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal şi temeinic ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ; în consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conţinut nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci o exercitare întocmai a acestora. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

Deşi aceste critici au fost încadrate de recurentă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă, în fapt, încălcarea cadrului normativ incident în materia salarizării magistraţilor, critici care se circumscriu, însă, prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce urmează a fi analizat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de către instituţia recurentă, Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine, sub imperiul acestei norme de drept, că se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, prin criticile subsumate acestui motiv de casare, s-a invocat faptul că instanţa de fond nu a observat că reclamanţii nu au interes în promovarea acţiunii, întrucât li s-au acordat deja diferenţele salariale prin hotărârea pronunţată în materia dreptului muncii.

Critica formulată sub aspectul faptului că reclamanţii nu au interes este nefondată. Intimaţii-reclamanţi, în calitate de judecători activi sau pensionari, sunt titularii drepturilor salariale pretins încălcate şi, în consecinţă, au interes în cauză.

În speţă, însă, ceea ce se critică este soluţia dată de către instanţa de fond cu privire la fondului problemei şi, prin urmare, această critică se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că recursul este fondat.

Recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pretins că instanţa de fond ar fi trebuit să respingă cererea privind obligarea sa la emiterea unui ordin, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrarea prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, criticând faptul că judecătorul fondului a reţinut că reclamanţii deţin o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracţie, pronunţată în materia dreptului muncii, vizând recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să le fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, litigiul respectiv fiind soluţionat în baza dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, drepturi ce au fost acordate sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceasta a invocat-o.

În ceea ce priveşte solicitarea de emitere a ordinului cu luarea în considerare a Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 la nivelul indemnizaţiilor procurorilor DNA + DIICOT, prin luarea în considerare şi a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod nelegal a admis acest capăt de cerere.

În acest sens, se reţine că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este, aşadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-au reţinut următoarele:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce priveşte hotărârea invocată (decizia civilă nr. 1746/2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I-a civilă în dosarul nr. x/2018) şi care a stat la baza pronunţării soluţiei primei instanţe, Înalta Curte constată că, prin hotărârea judecătorească menţionată, nu s-a instituit în sarcina pârâţilor obligaţia de a emite noi ordine de salarizare reclamanţilor. Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârea invocată, drepturile câştigate au avut caracterul unor despăgubiri, şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziei definitive menţionate prin acţiune şi sentinţă rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare fiind indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre părţile reclamante.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menţionate în sensul dorit de reclamanţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti anterior menţionată, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de intimaţii-reclamanţi impun obligarea recurenţilor-pârâţi la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la coeficienţii de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia şi respingerea cererii privind acordare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6 - 13, ca neîntemeiată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi, în rejudecare şi va respinge acţiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia perimării, ca neîntemeiată.

Admite recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 110 pronunţate la 28 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, respinge acţiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2025.