Annulment of railway infrastructure land concession: public domain ownership versus private transfer of fixed assets
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice rejected the appeal of the public railway passenger transport company, thereby upholding the lower court’s dismissal of its claim and confirming that the State’s property rights and concession agreement over the disputed land remain in force. The dispute centered on a request for partial absolute annulment of a 2002 concession contract for a 144 sq. m. plot of land associated with a staff dormitory at a railway station, with the claimant arguing that the property was transferred to its patrimium through internal disposals and was not part of the railway infrastructure, while the defendants (State via Ministry of Transport and the national railway infrastructure company) argued the land remained State public property leased under a long-term concession. Relying on Article 9 of Emergency Government Ordinance no. 12/1998, Government Decree no. 581/1998, and Law no. 202/2016, the court held that the land constituted part of the railway infrastructure and was lawfully concessioned to the infrastructure company, rejecting the claimant’s arguments under Article 966 of the former Civil Code regarding false or illegal cause and finding no deficiency in the lower court’s reasoning or misapplication of material law.
Legislator headnote
AI generatedart. 112 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 248 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) C. proc. civ; Annulment of railway infrastructure land concession: public domain ownership versus private transfer of fixed assets: The dispute centered on a request for partial absolute annulment of a 2002 concession contract for a 144 sq. m. plot of land associated with a staff dormitory at a railway station, with the claimant arguing that the property was transferred to its patrimium through internal disposals and was not part of the railway infrastructure, while the defendants (State via Ministry of Transport and the national railway infrastructure company) argued the land remained State public property leased under a long-term concession. Relying on Article 9 of Emergency Government Ordinance no. 12/1998, Government Decree no. 581/1998, and Law no. 202/2016, the court held that the land constituted part of the railway infrastructure and was lawfully concessioned to the infrastructure company, rejecting the claimant’s arguments under Article 966 of the former Civil Code regarding false or illegal cause and finding no deficiency in the lower court’s reasoning or misapplication of material law.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvides the legal basis for the court's decision to reject the appeal in administrative litigation.
Procedural rule governing the effects of the appellate decision, specifically the dismissal of the appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 15 mai 2025
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea formulată înregistrată la data de 9 iulie 2021, sub nr. x/2021 pe rolul Judecătoriei Lipova, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A.a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti şi Sucursala Regională CF Timişoara, în principal, nulitatea parţială absolută a Contractului de concesiune nr. x/2002, pentru suprafaţa de 144 mp, nr. cadastral x, imobil înscris în CF nr. x Săvârşin şi pentru titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 144 mp; dezmembrarea suprafeţei de 144 mp, nr. cadastral x, imobil înscris în CF nr. x Săvârşin, urmând ca hotărârea să ţină loc de titlu în favoarea reclamantei, privind terenul în suprafaţă de 144 mp.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună rectificarea CF nr. x şi intabularea dreptului de proprietate referitor la suprafaţa aferentă nr. cad: 181 şi a titularului dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 144 mp, în favoarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. - Sucursala Regională Transport de Călători Timişoara, precum şi acordarea de către O.C.P.I. Arad - B.C.P.I. Lipova, a unui număr de carte funciară, precum şi a unui număr nou cadastral, aferent suprafeţei de 144 mp.
Reclamanta a formulat precizare de acţiune învederând că temeiul de drept al petitului 3 îl reprezintă prevederile art. 907 (3) C. civ..
În ceea ce priveşte petititul 5 privind acordarea de către OCPI Arad-BCPI Săvârşin a unui număr de carte funciara, cât şi număr cadastral nou, aferent suprafeţei de 144 mp - temeiul îl reprezintă Ordinul Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară - ANCPI nr. 700/2014. Totodată, precizează că nu înţelege să cheme în judecată OCPI Arad-BCPI Săvârşin, neavând calitate procesuala pasivă, raportat la contractul de concesiune nr. x/2002 al cărei nulitate parţială o solicită.
În ceea ce priveşte anularea Contractului de concesiune nr. x/2002 cât şi temeiul de drept raportat la anul încheierii acestuia, precizează că temeiurile invocate sunt arătate în acţiunea introductivă şi au la bază Dispoziţia nr. 58/1998, cât şi H.G. nr. 584/1998 privind înfiinţarea SNTFC CFR Călători S.A..
Motivele nulităţii absolute a contractului de concesiune sunt susţinute prin dispoziţiile art. 1247 alin. (2) Noul C. civ.., iar prin raportare la vechiul C. civ., consideră aplicabile prevederile art. 966 şi următoarele.
Nu în ultimul rând faţă de menţiunea din cererea de chemare în judecată de la pag. 5 alin. (5) ..."să constate ca încheierea CFL Lipova-nu este reală" precizează că solicitarea nu este cuprinsă printre petitele acţiunii, fiind doar o motivare în susţinerea petitului principal de nulitate a contractului de concesiune nr. 224 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 484/21 octombrie 2021 pronunţată de Judecătoria Lipova a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. Bucureşti şi Sucursala Regională CF Timişoara, cu sediul în Municipiul Timişoara, în favoarea Tribunalului Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 25.11.2021 sub număr unic de dosar x/2021 Prin sentinţa civilă nr. 1419/15.12.2021, Tribunalul Arad a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Arad, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal litigii de muncă şi asigurări sociale, invocată din oficiu şi a trimis dosarul la una dintre instanţele competente teritorial, în raza teritorială a căreia îşi au sediul pârâţii, respectiv Tribunalul Timiş/Tribunalul Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 112 alin. (1) din C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căruia a fost înregistrat dosarul, a declinat, prin sentinţa civilă nr. 3814/04.07.2022, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 31.10.2022, sub număr unic de dosar x/2021, care dată fiind Decizia nr. 2727/18.05.2023 a ÎCCJ, prin care s-a statuat în privinţa competenţei materiale şi teritoriale a Curţii de apel Timişoara într-o cauză identică, a menţinut cauza, apreciind că este competentă material şi teritorial.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 107 pronunţată la 15 februarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Transporturilor, Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti şi Sucursala Regională CF Timişoara.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 107 pronunţate la 15 februarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii.
După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal şi a actului administrativ contestat, societatea recurentă învederează următoarele:
- hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind astfel nemotivată în sensul legii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.,.
Arată că instanţa de fond nu a analizat în mod concret argumentele părţii adverse, respectiv ale pârâtei CNCF "CFR" S.A. - SRCF Timişoara, deşi aceasta a recunoscut, prin înscrisul din 17.10.2024, că "construcţiile de sub C3 şi C4 se pot transcrie în proprietatea SNTFC 'CFR Călători' S.A. în baza actelor de proprietate deţinute de aceasta".
Această recunoaştere constituie, în opinia recurentei, un element probator relevant care justifică cel puţin admiterea parţială a acţiunii şi care ar fi trebuit să conducă la premisa intabulării construcţiilor aferente terenului.
Cu toate acestea, instanţa nu a răspuns asupra acestui aspect, ceea ce echivalează cu o nemotivare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu sunt expuse motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, iar hotărârea cuprinde doar motive străine de natura pricinii.
- instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente, în special art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta susţine că prima instanţă a reţinut eronat că terenul aferent dormitorului de personal din staţia Savârşin ar face parte din infrastructura feroviară şi, prin urmare, ar fi fost transmis în concesiune către CNCF "CFR" S.A..
Recurenta-reclamantă combate această interpretare, arătând că terenul în cauză nu este inclus în elementele infrastructurii feroviare prevăzute de Anexa nr. 1 la Legea nr. 202/2016 şi nici în Anexa nr. 2 la H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea CNCF "CFR" S.A.. Prin urmare, terenul nu poate fi considerat parte din infrastructura feroviară şi nu putea face obiectul contractului de concesiune nr. x/2002.
Mai mult, invocă dispoziţiile art. 966 din vechiul C. civ., susţinând că acest contract are o cauză falsă sau ilicită, întrucât terenul nu aparţine domeniului public al statului şi nu a fost transmis legal către CNCF "CFR" S.A..
Arată că, potrivit Dispoziţiei Preşedintelui SNCFR nr. 58/22.07.1998, mijloacele fixe din dotarea dormitoarelor pentru personalul comercial sau de tracţiune au fost atribuite SNTFC "CFR Călători" S.A., iar dormitorul de personal din staţia Savârşin este evidenţiat în patrimoniul acesteia, cu valoare de inventar şi înscris în capitalul social. Acest aspect rezultă din expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză potrivit căreia imobilul este proprietatea recurentei şi măsurătorile indică o suprafaţă de 154 mp, nu 144 mp, cum se menţiona iniţial.
În acest context, recurenta solicită nulitatea parţială a contractului de concesiune nr. x/2002 pentru suprafaţa de 144 MP, dezmembrarea acestei suprafeţe din cartea funciară nr. x Savârşin, intabularea dreptului de proprietate în favoarea SNTFC "CFR Călători" S.A. - SRTFC Timişoara şi obligarea OCPI Arad - Biroul de Publicitate Imobiliară Savârşin la atribuirea unui număr cadastral distinct.
În concluzie, recurenta consideră că hotărârea instanţei de fond este afectată de vicii de legalitate, constând în nemotivarea hotărârii şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce impune casarea acesteia şi rejudecarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
4. Apărări formulate în cauză
Intimatul-pârât Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.
Intimatul-pârât Ministerul Transporturilor a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât nu conţine motive de nelegalitate şi, în subisidar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului
Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât Ministerul Transporturilor, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici care pot fi circumscrise formal motivele de casare invocate şi prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează în principal, nulitatea parţială absolută a Contractului de concesiune nr. x/2002, pentru suprafaţa de 144 mp, nr. cadastral x, imobil înscris în CF nr. x Săvârşin, rectificarea CF nr. x, intabularea dreptului său de proprietate referitor la suprafaţa aferentă nr. cad: 181 şi acordarea de către OCPI Arad-BCPI Săvârşin a unui număr de carte funciara, cât şi număr cadastral nou, aferent suprafeţei de 144 mp.
Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea, societatea reclamantă formulând recurs, criticile putând fi circumscrise motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actului atacat, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.
Instanţa de recurs reţine că recursul formulat este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o motivarea clară şi cu o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.
Examinând considerentele sentinţei, raportat şi la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.
Instanţa a reţinut situaţia de fapt şi a expus concret argumentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat temeinicia cererii de chemare în judecată, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea şi convingerea judecătorului pentru soluţia pronunţată. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument şi fiecărei susţineri invocate de părţi, acestea putând fi grupate şi analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu.
Instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, fiind afectată de viciu nelegalităţii hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.
Sub acest aspect se constată că hotărârea instanţei de fond răspunde cerinţei argumentării soluţiei adoptate, considerentele acesteia conţinând analiza complexă şi detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare şi diseminarea apărărilor părţilor împrocesuate.
Împrejurarea că instanţa de fond nu şi-a însuşit argumentele reclamantei nu face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere argumentarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii.
Recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind astfel nemotivată în sensul legii. În concret, susţine că instanţa a omis să analizeze recunoaşterea pârâtei CNCF "CFR" S.A. - SRCF Timişoara, în sensul că acele "construcţiile de sub C3 şi C4 se pot transcrie în proprietatea SNTFC "CFR Călători SA".
Instanţa de fond a analizat în mod detaliat regimul juridic al terenului aferent construcţiei-dormitor din Staţia Săvârşin, inclusiv înscrisurile din cartea funciară, contractul de concesiune nr. x/2002, dispoziţiile legale incidente (O.U.G. nr. 12/1998, H.G. nr. 581/1998, Legea nr. 202/2016) şi raportul de expertiză tehnică judiciară şi a concluzionat că terenul aparţine Statului Român şi este concesionat către CNCF "CFR" S.A., iar reclamanta nu a dovedit vreun drept de proprietate asupra acestuia.
Pretinsa recunoaştere a pârâtei, invocată de recurenta, nu poate fi calificată ca o recunoaştere judiciară de natură să conducă la admiterea acţiunii, întrucât nu are caracter de act juridic unilateral cu valoare probatorie deplină şi nu vizează terenul, ci exclusiv construcţiile edificate, a căror intabulare nu este contestată în mod direct în cauză. Mai mult, instanţa de fond a analizat în mod explicit lipsa unui titlu de proprietate al reclamantei asupra terenului, ceea ce exclude posibilitatea intabulării construcţiei în lipsa identificării unui drept real asupra solului.
Această abordare este conformă cu cerinţele de claritate şi previzibilitate impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Prin urmare, hotărârea cuprinde motivarea necesară şi suficientă, fiind expuse în mod clar considerentele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată şi, astfel este nefondată această critică de nelegalitate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat, şi că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicate de recurentul-reclamant în cererea de recurs:
"Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.
Recurenta susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998, reţinând în mod eronat că terenul aferent dormitorului de personal face parte din infrastructura feroviară şi a fost transmis în concesiune către CNCF "CFR" S.A..
Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat corect dispoziţiile art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998, în coroborare cu prevederile Legii nr. 202/2016 şi ale H.G. nr. 581/1998, stabilind că infrastructura feroviară include şi terenurile aferente activităţii feroviare, iar administrarea acesteia se realizează prin concesiune către CNCF "CFR" S.A..
În speţă, terenul în litigiu este înscris în cartea funciară ca proprietate a Statului Român, cu drept de concesiune în favoarea CNCF "CFR" S.A., în baza contractului nr. x/2002, încheiat în temeiul art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 pentru o perioadă de 49 de ani.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit că terenul ar fi fost transmis în patrimoniul său, prin Dispoziţia nr. 58/1998, prin protocolul de predare-primire din 2001 sau prin alte acte juridice.
În concret Dispoziţia nr. 58/1998 vizează mijloace fixe, nu drepturi reale asupra terenurilor, iar H.G. nr. 584/1998 nu reglementează transferul de proprietate asupra terenurilor din domeniul public al statului, ci înfiinţează Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. Călători - S.A. prin reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române care putea preda/transmite prin protocol doar terenurile aflate efectiv în proprietatea sa şi nu cele concesionate de la Statul Român.
Înalta Curte precizează că simplu fapt de a achita impozit pe un teren nu implică un drept de proprietate, ci poate conduce şi la concluzia unei folosinţe a imobilului-teren.
În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 966 din vechiul C. civ., Înalta Curte reţine că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât contractul de concesiune a fost încheiat în baza unei norme legale (art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998), cu respectarea regimului juridic al bunurilor proprietate publică. Nu se poate reţine lipsa cauzei, falsitatea ei sau că este ilicită, întrucât scopul contractului este conform cu dispoziţiile legale imperative şi cu ordinea juridică.
Aşadar, critica sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 966 formulată de partea recurentă este nefondată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului şi va respinge, recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "CFR Călători" S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 107 pronunţate la 15 februarie 2024 de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 15 mai 2025.