Admissibility of Constitutional Court referral for interpretation of judgment completion rules and prohibition of raising judicial omission via appeal

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea formulată înregistrată la data de 17 septembrie 2024 sub dosar nr. x/2024.1 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, petenta A. a solicitat completarea considerentelor şi a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunţate în dosarul nr. x/2024, în sensul că raportat la solicitarea de reexaminare a taxei de timbru din perspectiva scutirii de la timbraj determinată de distincţia dintre act administrativ supus controlului de legalitate şi o ordonanţă a guvernului care este supusă controlului de neconstituţionalitate şi respectarea deciziilor CCR şi a prevederilor speciale din Legea 47/1992.

La termenul de judecată din data de 21.10.2024, petenta a depus la dosarul cauzei note de şedinţă prin care arată şi solicită următoarele:

- competenţa în soluţionarea dosarului nr. x/2024 şi a dosarelor asociate create la acest dosar, aparţine Tribunalului Hunedoara; să se constate întemeiată excepţia lipsei calităţii pasive a intimaţilor menţionaţi în citativ şi să se constate admisibilitatea celor 2 cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.

Cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu următoarele excepţii:

- reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu privire la înţelesul privind "completarea hotărârii" prev.de art. 444 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la hotărârile CEDO şi deciziile ICCJ şi CCR;

- neconstituţionalitatea sintagmei "pronunţate în apel sau în recurs" din disp.art. 444 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la hotărârile CEDO şi deciziile CCR obligatorii.

- statuarea înţelesului constituţional al disp.art. 16 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru prin raportare la obiectul acţiunilor formulate în temeiul disp.art. 9 din Legea nr. 554/2004 şi a disp.art. 126 alin. (6) din Constituţia României;

- neconstituţionalitatea interpretării pe care Î.C.C.J.-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit-o prin Decizia nr. 6/22.04.2024.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 300/2024 pronunţată la 25 noiembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba Iulia, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a intimaţilor, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, formulată de reclamantă, ca inadmisibilă şi a respins cererea de completare a considerentelor şi a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunţată în dosarul nr x/2024, formulată de petenta A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 300/2024 pronunţată la 25 noiembrie 2024 a declarat recurs petenta A., care a solicitat admiterea cererii, casarea sentinţei şi pe fond admiterea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal şi a istoricului legislativ recent, petenta A. aduce mai multe critici de nelegalitate, structurate în mod distinct, invocând dispoziţii legale, jurisprudenţă constituţională şi judiciară.

- prima instanţă nu a analizat ambele cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în dosarul nr. x/2024*/a2.1.

Petenta susţine că instanţa de fond a analizat doar una dintre cererile de sesizare, deşi în dosar au fost depuse două cereri distincte, fiecare vizând excepţii de neconstituţionalitate diferite. În temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa avea obligaţia de a verifica admisibilitatea fiecărei cereri în parte şi de a se pronunţa prin încheiere motivată asupra fiecărei excepţii invocate.

Nerespectarea acestei obligaţii procesuale constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi a principiului legalităţii, întrucât nu s-a realizat filtrul de admisibilitate prevăzut de lege pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

- prima instanţă a omis să analizeze cererea de completare a considerentelor şi a dispozitivului încheierii finale (dezinvestire) pronunţate în dosarul nr. x/2024*/a2.

- Petenta a invocat faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, deşi aceasta era formulată expres şi fundamentată juridic.

În susţinerea cererii de scutire, petenta a invocat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, art. 126 alin. (6) din Constituţia României, precum şi dispoziţiile relevante din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv art. 1 alin. (3), art. 39 alin. (1), art. 16, art. 28, art. 29 alin. (1) lit. a) şi lit. l).

De asemenea, a indicat decizii obligatorii ale Curţii Constituţionale, precum Decizia nr. 95/2018, Decizia nr. 4/2017, Decizia nr. 479/2015 şi Decizia nr. 1/1995, precum şi Decizia nr. 55/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţa de fond, prin omisiunea de a analiza această cerere, a încălcat obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor capetelor de cerere, conform art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

- în mod nelegal a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fără verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

- instanţa nu a motivat în mod corespunzător inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, încălcând astfel obligaţia de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, petenta invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 100/2023, care stabileşte că respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale trebuie să se întemeieze exclusiv pe neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, iar instanţa trebuie să realizeze o analiză concretă a circumstanţelor cauzei. Indică sub acest aspect Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1176/2023, care subliniază necesitatea evaluării aplicabilităţii textelor criticate în cauza dedusă judecăţii şi a justificării invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În concluzie, petenta solicită admiterea recursului, constatarea nelegalităţii sentinţei nr. 300/2024, admiterea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în dosarul nr. x/2024.1 şi dispunerea sesizării Curţii Constituţionale în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată. Totodată, petenta arată că va detalia motivele de recurs într-un memoriu separat, în conformitate cu paragraful 15 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 100/2023.

4. Apărări formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi a depus întâmpinări şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Demersul judiciar al petentei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de sesizare a Curţii constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea, petenta formulând recurs, criticile putând fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a cărei incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

În prealabil, Înalta Curte constată că soluţia în ceea ce priveşte cererea de completare a considerentelor şi a dispozitivului încheierii nr. 56/2024 pronunţată în dosarul nr x/2024 este definitivă şi nu poate face obiectul cererii de recurs promovate de către petenta A..

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-petentă susţine că instanţa de fond ar fi interpretat eronat şi nu a înţeles obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru sesizarea Curţii Constituţionale.

Este nefondată această critică, având în vedere că potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă doar dacă excepţia de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul instanţei, are ca obiect o dispoziţie legală în vigoare şi este relevantă pentru soluţionarea cauzei.

Judecătorul fondului a constatat în mod corect că dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost invocate ca temei de inadmisibilitate a cererii de completare, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate nu era relevantă pentru soluţionarea cauzei pendinte.

În consecinţă, respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, este legală şi temeinică.

Printr-o altă critică din cuprinsul motivelor de recurs, recurenta petentă solicită sesizarea instanţei constituţionale pentru a interpreta sintagma "completarea hotărârii" din art. 444 alin. (1) C. proc. civ., invocând în susţinere Decizia nr. 418/2014 a Curţii Constituţionale. Şi această critică este, de asemenea, nefondată.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. reglementează ipoteza omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal, accesoriu, conex sau incidental.

În speţă, prin sentinţa recurată prima instanţă a verificat şi a stabilit că, prin încheierea nr. 56/2024 instanţa s-a pronunţat asupra cererii de reexaminare a taxei de timbru, fără a omite vreun capăt de cerere, astfel încât nu se impunea completarea hotărârii.

Solicitarea recurentei de a obţine o interpretare constituţională extinsă a sintagmei menţionate excedează competenţei instanţei de fond, întrucât Curtea Constituţională nu poate fi sesizată pentru a interpreta legea, ci doar pentru a verifica conformitatea acesteia cu Constituţia.

Este nefondată critica referitoare la sintagma "pronunţate în apel sau recurs" din art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că partea recurentă susţine că sintagma este neconstituţională, întrucât exclude alte categorii de hotărâri definitive de la procedura de completare.

Prima instanţă a analizat sintagma şi a constatat că nu este îndeplinită condiţia relevanţei, întrucât nu s-a invocat inadmisibilitatea cererii de completare pe motivul că hotărârea nu ar fi fost pronunţată în apel sau recurs. În lipsa unei astfel de excepţii, sesizarea Curţii Constituţionale nu este utilă cauzei.

Înalta Curte constată că în mod legal prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, deoarece nu au fost indicate în mod concret articolele din Constituţie care ar fi fost încălcate. În plus, nu există o legătură clară între criticile aduse şi textul de lege invocat.

Recurenta-petentă susţine că a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. în sensul anulări lui. În realitate, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, partea recurentă a solicitat interpretarea şi aplicarea sintagmelor "completarea hotărârii" şi "pronunţate în apel sau recurs" de către instanţele judecătoreşti în sensul apreciat ca fiind corect de către recurentă (completarea hotărârii să vizeze toate cererile formulate de către o parte într-un dosar şi să poată fi efectuată în toate hotărârile sau încheierile pronunţate într-un dosar, indiferent de calea de atac), ceea ce depăşeşte atribuţiile Curţii Constituţionale.

Mai mult, recurenta-reclamantă nu a formulat o critică concretă privind neconstituţionalitatea textului de lege nici în cadrul cererii de recurs, rezumându-se să redea conţinutul acestuia şi menţionând că trebuie respectat la soluţionarea cauzelor.

Instanţa de fond a stabilit în mod just că atribuţiile Curţii Constituţionale nu includ controlul asupra interpretării sau aplicării legii de către instanţe, iar criticile reclamantei vizau, în esenţă, fondul cauzei.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte precizează că instanţa constituţională, prin Decizia 345/2023 şi alte hotărâri anterioare, a statuat că nu poate efectua un control din oficiu asupra interpretării şi aplicării legii, iar cererile de sesizare formulate într-un mod vag sau fără justificări specifice nu pot fi considerate veritabile critici de neconstituţionalitate.

Atribuţia Curţii Constituţionale a României (CCR), statuată de art. 146 lit. d) din Constituţie, se limitează la controlul asupra unei pretinse stări de neconstituţionalitate, fie ea extrinsecă sau intrinsecă, a unui text legal. Aceasta nu implică analizarea conformităţii interpretărilor date de organe, instituţii sau autorităţi publice competente textelor legale în procesul de aplicare a legii, conform Deciziei CCR nr. 232 din 15 aprilie 2014.

Prin urmare, modalitatea de interpretare şi aplicare concretă a textelor legale deduse controlului de constituţionalitate depăşeşte sfera atribuţiilor instanţei de contencios constituţional.

Critica recurentei sub aspectul că instanţa de fond nu a motivat în mod corespunzător inadmisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, încălcând astfel obligaţia de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele în fapt şi în drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În speţă, instanţa de fond a expus în mod detaliat şi clar raţionamentul juridic care a condus la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, indicând: dispoziţiile legale incidente (art. 29 din Legea nr. 47/1992); condiţiile cumulative de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate; lipsa relevanţei normei criticate pentru soluţionarea cauzei; jurisprudenţa Curţii Constituţionale aplicabilă (Decizia nr. 345/2023, Decizia nr. 224/2020, Decizia nr. 1313/2011) şi faptul că excepţia nu viza o dispoziţie legală care să fi fost invocată ca temei de inadmisibilitate în cauza pendinte.

În plus, prima instanţă a arătat că formularea excepţiei era generală, fără o motivare concretă şi pertinentă, ceea ce contravine cerinţelor de claritate şi relevanţă impuse de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Aşadar, hotărârea cuprinde o motivare completă, structurată şi conformă cu cerinţele legale, fiind înlăturată orice aparenţă de arbitrar sau de lipsă de fundamentare.

În ce priveşte motivul din recurs vizând nepronunţarea instanţei de fond asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curţii Constituţionale depusă în data de ce are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 şi neconstituţionalitatea interpretării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei RIL 6/22 aprilie 2024, instanţa de recurs constată că petenta nu a formulat o cerere de completare a hotărârii recurate, în sensul pronunţării instanţei de fond asupra celei de-a doua cereri de sesizare a Curţii, ci a invocat această omisiune direct în recurs.

Instanţa de recurs precizează că această greşeală nu poate fi cercetată în calea de atac a recursului, cât timp prevederile art. 445 C. proc. civ. reglementează o procedură obligatorie care impune utilizarea instrumentului procedural prevăzut de art. 444 din C. proc. civ., respectiv formularea unei cereri de completare a hotărârii.

Potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ.:

"Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare. În cazul hotărârilor definitive pronunţate în apel sau în recurs, completarea acestora se poate cere în termen de 15 zile de la comunicare."

De asemenea, conform art. 445 C. proc. civ.:

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442 - 444."

Prin urmare, în ipoteza omisiunii instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra unor cereri, se poate solicita completarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti în procedura reglementată de art. 444 din C. proc. civ., obligativitatea acestei proceduri, conform art. 445 C. proc. civ., nefăcând posibilă invocarea respectivei omisiuni pe calea recursului.

Abordare recurentei petente este contrară dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ., care prevăd că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere se remediază prin cerere de completare adresată instanţei care a pronunţat hotărârea, nu prin recurs.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 300/2024 pronunţate la 25 noiembrie 2024 de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2025.