Judicial review of Constitutional Court election annulment; lack of general jurisdiction of ordinary courts over constitutional jurisdictional acts

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 aprilie 2025, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Contestaţii Electorale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, a solicitat suspendarea şi anularea Hotărârii nr. 32/06.12.2024 emise de pârâtă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 78 din 14 aprilie 2025, Curtea de Apel Bucureşti - Contestaţii Electorale a admis excepţia necompetenţei generale, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 78 din 14 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Contestaţii Electorale, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti - Secţiile de contencios administrativ şi fiscal, pentru distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care prevede situaţia în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, susţine recurenta-reclamantă că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ şi fiscal, ci de un judecător care aparţine unei secţii virtuale, secţia "Contestaţii Electorale", secţie ilegală, care nu a fost înfiinţată cu respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care prevede situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, recurenta-reclamantă învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepţia de necompetenţă funcţională a Completului electoral C1, învederând că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia şi temeiul juridic fiind indicat clar, şi anume suspendare executare act administrativ normativ şi anulare act administrativ, instanţa neavând dreptul de a modifica obiectul acţiunii. Or, instanţa electorală nu s-a pronunţat asupra excepţiei invocate, ci a ridicat o altă excepţie, pe care a şi admis-o.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevede situaţia în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, susţine recurenta-reclamantă că, prin notele scrise depuse la dosar, a invocat excepţia nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanţa nu a pus în discuţie nici această excepţie, eludând dispoziţiile imperative din Legea nr. 304/2022 şi C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător constituit într-un complet nelegal, care nu întruneşte condiţiile de a fi instanţă independentă şi imparţială.

A mai susţinut recurenta-reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Motivarea Completului electoral C1 nu are nicio legătură cu argumentele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 şi privind dreptul său de persoană vătămată de a se adresa instanţei.

În dezvoltarea criticiilor pe care recurenta-reclamantă le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., anume situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, se arată că dreptul său de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu acţiune împotriva actului administrativ normativ intitulat Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (ex. Bellet contra Franţa, Golder contra Regatului Unit etc.).

Apreciază că hotărârea Curţii Constituţionale este un act administrativ normativ, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării şi executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Curtea Constituţională a României este o autoritate publică, iar hotărârea acesteia a fost dată, aşa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României şi a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale şi împiedicând cetăţenii români cu drept de vot să-şi exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituţia României.

Învederează că hotărârea Curţii Constituţionale nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004, nu priveşte relaţia dintre Curtea Constituţională şi Parlamentul României, nu este un act de comandament cu caracter militar şi pentru modificarea sau desfiinţarea acestei hotărâri nu există o altă procedură judiciară prevăzută de vreo lege organică.

Mai susţine recurenta-reclamantă că hotărârile Curţii Constituţionale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea preşedintelui României şi orice altă hotărâre dată de Curtea Constituţională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât "general obligatoriu" nu este sinonim cu definitiv.

Totodată, arată că Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicţională, pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Curtea Constituţională nu a urmat o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicităţii măcar un comunicat, nu a fost citată nici ea şi nici ceilalţi cetăţeni cu drept de vot şi nici candidaţii, ci, pur şi simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituţiei, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Arată recurenta-reclamantă că deşi Curtea Constituţională a României are şi atribuţii jurisdicţionale, acestea vizează numai materia verificării constituţionalităţii proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituţionalitate sau în cazul controlului posterior, când soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor judecătoreşti. Când îndeplineşte atribuţia de jurisdicţie constituţională înştiinţează părţile despre termenul fixat pentru soluţionarea excepţiei, la şedinţa publică anunţată participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia îşi exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Or, în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituţională s-a întâlnit în secret, la şedinţă nu a fost citată nicio persoană, nici procurorul, neexistând contradictorialitate şi respectarea dreptului la apărare.

Astfel, opinează recurenta-reclamantă că soluţia de admitere a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi de respingerea cererii sale ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabileşte cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea Constituţională a României nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A..

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Anterior analizării recursului declarat în cauză, Înalta Curte consideră necesar a face următoarele precizări referitoare la recursul declarat şi la criticile de nelegalitate înfăţişate de recurenta-reclamantă A..

Din actele dosarului rezultă că sentinţa civilă recurată a fost pronunţată la data de 14 aprilie 2025, fiind comunicată reclamantei A. la data de 16 aprilie 2025, conform dovezii aflate la dosar fond.

Reclamanta a declarat recurs la data de 15 aprilie 2025, prin poşta electronică, cu respectarea termenului de declarare a căii de atac prevăzut de art. 1000 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 68 alin. (1) din Legea nr. 370/2004, memoriul de recurs regăsindu-se la dosarul Înaltei Curţi, având conţinutul expus la pct. 3 al prezentei decizii.

Ulterior, la dosarul cauzei s-a înregistrat un alt memoriu de recurs, formulat de aceeaşi reclamantă, depus tot prin poşta electronică, la data de 25 aprilie 2025, aflat la dosarul instanţei de recurs. Este de observat că acest ultim memoriu cu recurs a fost depus după expirarea termenului de recurs de 5 zile, calculat de la data pronunţării sentinţei civile nr. 78/14.04.2025 (termenul împlinindu-se la data de 22 aprilie 2025), precum şi ulterior termenului de motivare/completare a motivării căii de atac, tot de 5 zile, care curge de la data comunicării sentinţei amintite (termenul împlinindu-se tot la data de 22 aprilie 2025).

Aşadar, recursul declarat la data de 25 aprilie 2025 este tardiv formulat, Înalta Curte fiind legal învestită, în termen legal, doar cu recursul declarat de recurenta-reclamantă la data de 15 aprilie 2025.

Pe de altă parte, se observă că, în cuprinsul recursului tardiv, recurenta-reclamantă a invocat argumente care corespund majoritar celor deja expuse în cuprinsul primului memoriu de recurs, vizând, în esenţă, posibilitatea atacării Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024 în contencios administrativ.

În consecinţă, Înalta Curte va examina toate criticile de nelegalitate regăsite în cuprinsul căii de atac declarate în termen, iar în ceea ce priveşte criticile din cuprinsul memoriului tardiv, vor fi avute în vedere doar acele argumente care se regăsesc în primul memoriu, urmând a fi omise de la analiză acele motive care au fost prezentate cu nerespectarea termenului legal.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării şi anularea Hotărârii nr. 32 din 6 decembrie 2024 a Curţii Constituţionale.

Instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei generale şi a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, neputându-se reţine caracterul fondat al motivele de casare invocate de recurentă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei de necompetenţă funcţională a completului electoral C1, invocată prin notele scrise depuse la dosar.

Or, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu au fost depuse note scrise având conţinutul indicat de recurenta-reclamantă, singurele acte procesuale depuse de aceasta fiind cererea de chemare în judecată, iar ulterior pronunţării sentinţei cele două memorii de recurs despre care s-a făcut vorbire în precedent.

Prin urmare, aceste critici sunt nefondate, neexistând o omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa asupra unei excepţii invocate de o parte.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând neîntemeiat că motivarea instanţei nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.

Or, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti ridicată din oficiu, excepţie de ordine publică, a cărei admitere a condus la desesizarea instanţei de judecată cu analiza acţiunii. Mai bine spus, odată constată necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona cauza de faţă, judecătorul nu putea trece la examinarea motivelor cererii de chemare în judecată, princina fiind soluţionată în temeiul unei excepţii care a făcut de prisos analiza fondului cauzei.

În consecinţă, considerentele sentinţei recurate, în raport cu soluţia dată, sunt detaliate în mod corespunzător şi nu cuprind motive contradictorii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Recurenta-reclamantă susţine în mod neîntemeiat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. d), e), o) şi r) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituţională a statornicit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României, desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2024 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României în anul 2024. 2. Procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi un nou program calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare. 3. Prezenta hotărâre este definitivă şi general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă publică".

Temeiurile legale ale acestui act jurisdicţional al Curţii Constituţionale sunt reprezentate de dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţia României, art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, în considerarea obligaţiei autorităţii constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi a rolului Curţii Constituţionale, consacrat prin art. 142 din Constituţia României, de garant al supremaţiei Constituţiei.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România".

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează în sensul "Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi".

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992 "(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3) Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Înalta Curte mai reţine şi că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului. Alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. În plus, conform art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ, Curtea Constituţională pronunţă hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.

În contextul normativ expus anterior, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în verificarea legalităţii deciziilor sau hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională ca autoritate de jurisdicţie constituţională, sentinţa instanţei de fond fiind legală.

În acest sens se reţine că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituţională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească".

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea Constituţională a mai reţinut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.

Cu privire la motivele învederate de recurenta-reclamantă referitoare la încălcarea accesului la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra deciziilor/hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv cu privire la faptul că prezenta acţiune ar fi admisibilă, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2012, prin care s-a constatat că nu se încălcă accesul la justiţie datorită lipsei de control judiciar asupra actelor pronunţate de Curtea Constituţională, astfel:

"În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate, acesta este, de asemenea, înscris în prevederile Legii fundamentale, ca o garanţie esenţială a respectării drepturilor şi principiilor fundamentale într-un stat de drept. Sub aspectul jurisdicţiei constituţionale, în timp s-au impus două modele: cel american, care păstrează plenitudinea de jurisdicţie a Curţii Supreme, care face parte din puterea judecătorească, respectiv cel european, care dă în competenţa unei instanţe specializate judecarea cauzelor ce privesc constituţionalitatea, instanţă situată în afara organizării puterilor statului. Particularitatea Curţilor Constituţionale europene constă în aceea că sunt autorităţi publice distincte de oricare dintre puterile statului cunoscute tradiţional în cadrul democraţiei constituţionale: legislativă, executivă şi judecătorească, justiţia constituţională reprezentând, aşadar, o activitate specializată, diferită de cea specifică autorităţii judecătoreşti şi exercitată independent de toate celelalte puteri statale. Curţile Constituţionale beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr. 47/1992, competenţa sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală şi de Legea nr. 47/1992".

Constată astfel Înalta Curte că hotărârea Curţii Constituţionale contestată în speţă a fost pronunţată în temeiul prevederilor art. 142 şi art. 146 lit. f) din Constituţie, care statuează în arhitectura constituţională atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui, fiind un act jurisdicţional al autorităţii constituţionale.

Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, conform cărora "Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României, republicată, veghează la respectarea în întreaga ţară a prevederilor prezentei legi şi confirmă rezultatele sufragiului", au menirea tocmai de a sublinia rolul şi atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale, prevăzute de norma constituţională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituţional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie.

Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Conduita solicitată instanţelor judecătoreşti de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege, ca act legislativ primar, şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În aceste condiţii, inadmisibilitatea acţiunii ca efect al constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicţional al autorităţii constituţionale emis în exercitarea atribuţiilor constituţionale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acesteia.

Principiile generale de drept invocate de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute de legiuitor.

În plus, în realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, Înalta Curte are în vedere şi practica sa anterioară, în care prin decizii, precum cele având nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 şi nr. 770/2025, prin care s-a analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 a Curţii Constituţionale a României, a statuat în sensul constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.

Este de observat şi că potrivit art. 5 alin. (1) din C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii", normele de competenţă generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicţional norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În concluzie, excepţia necompetenţei generale este susţinută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită. Astfel, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 6 decembrie 2024, nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susţine recurenta-reclamantă, nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată. În ordinea constituţională şi normativă proprie sistemului naţional de drept, această abordare nu poate fi calificată drept o denegare de dreptate şi nu este de natură să atragă reformarea sentinţei pentru o pretinsă încălcare a dreptului de acces efectiv la o instanţă.

Într-un astfel de context, este lipsit de utilitate motivul de recurs invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanţei determinată de faptul că hotărârea ar fi fost pronunţată de un complet care nu a fost alcătuit dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ şi fiscal, ci de un judecător care aparţine unei secţii nelegale. Astfel, din moment ce nu revine în competenţa generală a instanţelor judecătoreşti o astfel de analiză de legalitate exercitată asupra hotărârii Curţii Constituţionale, aspectul vizând specializarea judecătorului de primă instanţă nu este pertinent în cauza de faţă.

Nu pot fi avute în vedere nici criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub imperiul acestui motiv de recurs se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în cauză nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului repartizării aleatorii a cauzelor pe completuri, cauza nefiind atribuită unui complet de contencios administrativ, aspect care ar fi fost invocat prin notele scrise depuse la dosar, dar nu a fost analizat de instanţa de fond.

Înalta Curte a reţinut anterior că recurenta-reclamantă nu a depus note scrise la dosarul cauzei, astfel că pretinsa încălcare a principiului repartizării aleatorii nu a fost adusă în atenţia primei instanţe, iar chestiunea vizând atribuirea cauzei către un complet specializat de contestaţii electorale a fost anterior analizată de instanţa de recurs, argumentele recurentei fiind găsite nerelevante.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată este dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 78 din 14 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Contestaţii Electorale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.