Interim suspension of mining exploitation license: failure to prove well-justified case and imminent harm under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 9 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor în data de 14.08.2024, declinată în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 612 din 19.09.2024, reclamanţii au solicitat suspendarea Licenţei de concesiune pentru exploatare nr. 27.532/2024 emise în favoarea societăţii A. S.R.L. pentru exploatarea resurselor de nisip şi pietriş din perimetrul Tărian, judeţul Bihor şi suspendarea Ordinului nr. 243/11.06.2024 privind aprobarea unei licenţe de concesiune pentru exploatare, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575/20.06.2024.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 196 din 25.10.2024, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de suspendare formulată de reclamanţii B. S.R.L. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier şi al Stocării Geologice A Dioxidului de Carbon şi A. S.R.L..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 196 din 25.10.2024, au declarat recurs reclamanţii B. S.R.L. şi C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în integralitate a hotărârii atacate şi, rejudecând cauza după casare, admiterea cererii de suspendare.

În esenţă, în motivare, prima instanţă a apreciat în mod nelegal că nu ar fi îndeplinite condiţia cazului bine justificat şi a pagubei iminente prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, încălcând şi aplicând în mod greşit normele de drept material.

Sentinţa este dată cu încălcarea şi greşita aplicare a prevederilor art. 20 şi a art. 6 din Legea 85/2003, precum şi a altor dispoziţii din actul normativ privind obţinerea unei licenţe de exploatare prin intermediul unei negocieri directe.

A precizat că în cuprinsul sentinţei de la fond există considerente contradictorii, instanţa de judecată reţinând în mod nelegal aplicabilitatea în speţă a unor dispoziţii legale ce privesc licenţa de exploatare obţinută ca efect al desfăşurării unui concurs de oferte, deşi titularul Licenţei, A. S.R.L., a obţinut Licenţa ca efect al unei negocieri directe.

Modalităţile de obţinere a licenţei sunt:

- la solicitarea titularului unei licente de explorare, prin negociere directă, conform art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. a) şi a) art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/2003,

- în temeiul unui concurs public de ofertă, organizat de către autoritatea competentă, conform art. 18 alin. (2) lit. b) din aceeaşi lege.

Distincţia dintre cele două modalităţi de obţinere a unei licenţe de exploatare este neechivocă, atât din perspectiva procedurii de urmat, cât şi din perspectiva documentelor necesar a fi depuse în vederea obţinerii acesteia.

Astfel, licenţa de exploatare obţinută ca efect al unui concurs de oferte publice, reglementată distinct de licenţa obţinută ca efect al unei negocieri directe, are ca documentaţie necesară a fi depusă de către ofertant, cea stabilită de prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea nr. 85/2003.

Doar în ipoteza licenţei obţinute ca efect al unui concurs de oferte publice, autoritatea competentă are posibilitatea de a solicita ofertantului, anterior desfăşurării concursului, ca pe lângă celelalte documente prevăzute expres de lege să depună şi alte înscrisuri, precum dovada deţinerii dreptului de proprietate sau al altui drept real care să confere dreptul de folosinţă asupra perimetrului pe care urmează a se desfăşura activitatea de exploatare.

În ipoteza în care solicitantul tinde a obţine licenţa de exploatare ca efect al unei negocieri directe, întrucât deţine o licenţă de explorare, sunt incidente dispoziţiile art. 16 şi 20 din Legea 85/2003, autoritatea este ţinută să verifice anterior emiterii licenţei, în ce măsură solicitantul deţinere un drept de proprietate sau folosinţă asupra perimetrului afectat de licenţa de explorare şi pentru care solicită şi exploatarea.

A precizat că A. S.R.L. a obţinut licenţa de exploatare ca efect al unei negocieri directe cu autoritatea competentă, în temeiul art. 18 alin. (2) lit. a), întrucât deţinea la momentul emiterii licenţei de exploatare o licenţă de explorare, emisă în temeiul art. 15 din Legea nr. 85/2003, aspect invocat de ambele pârâte şi reţinut de instanţa de fond în considerente.

Astfel, chiar dacă instanţa a reţinut în considerente că pârâta titulară a licenţei a cărei suspendare s-a cerut a deţinut anterior o licenţă de explorare, totuşi a făcut verificarea cazului bine justificat prin raportare la acordarea licenţei prin procedură de selecţie, iar nu prin negociere directă, întrucât solicitantul deţinea deja o licenţă de explorare.

A precizat că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, instanţa de fond limitându-se la a interpreta în mod izolat, fără a lua în considerare prevederile art. 17 şi art. 6 din Legea nr. 85/2003 care, coroborat, impun dovedirea dreptului de proprietate sau folosinţă al solicitantului licenţei de exploatare asupra perimetrului acesteia, anterior momentului obţinerii ei.

Licenţa de exploatare obţinută în temeiul unei negocieri directe, respectiv în temeiul art. 18 alin. (2) lit. a) este subsecventă existentei anterioare a unei licenţe de explorare, conform prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 85/2003.

Prevederile art. 6 din Legea 85/2003, a căror încălcare s-a făcut, vizează atât licenţa de explorare cât şi licenţa de exploatare.

Au mai arătat că autoritatea competentă, ANRMPSG, are obligaţia ca, odată cu emiterea licenţei de explorare (care este anterioară emiterii licenţei de exploatare) să verifice, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 85/2003, existenta dreptului de proprietate sau al altui drept real care conferă titularului licenţei de explorare dreptul de folosinţă asupra terenurilor pe care urmează a se efectua activitatea de explorare a resursei minerale.

Au precizat că A. S.R.L. nu deţine niciun drept de folosinţă cu privire la terenurile proprietatea recurenţilor şi care să intre în perimetrul licenţei.

Astfel, prima instanţă a aplicat în mod nelegal prevederile art. 20 şi ale art. 6 din Legea nr. 85/2003, fără să ia în considerare faptul că licenţa de exploatare a fost obţinută de către A. S.R.L. subsecvent existenţei unei licenţe de explorare emise în favoarea acesteia de către ANRMPSG, ocazie cu autoritatea competentă a avut obligaţia de a analiza existenţa dreptului de proprietate asupra tuturor terenurilor incluse în perimetrul licenţei.

Mai mult, prima instanţă în mod nelegal şi printr-o interpretare greşită a reţinut faptul că dovada dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenurilor cuprinse în perimetrul licenţei nu trebuie efectuată anterior obţinerii acesteia prin raportare la cap. I din Anexa la Ordinul ANRM nr. 47/2008.

Ordinul ANRM nr. 47/2008 prin care au fost aprobate Instrucţiunile tehnice din 2008 privind elaborarea şi avizarea programelor anuale de exploatare este un act normativ cu forţă inferioară Legii nr. 85/2003, motiv pentru care nu conduce la schimbarea conţinutului actului normativ cu forţă superioară sau la aplicarea prioritară a acestuia.

Necesitatea de a se face dovada anual al dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenurilor pe care urmează să se desfăşoare activitatea de exploatare, în conformitate cu programul anual, este justificată de posibilitatea intervenirii unor modificări cu privire la existenţa dreptului verificat anterior (spre exemplu, se împlineşte termenul extinctiv al unui contract de locaţiune care conferea dreptul de folosinţă asupra unui teren inclus în perimetrul licenţei).

Textul legal impune rigoarea ca dreptul de proprietate asupra terenurilor afectate exploatării să fie verificat anual (pe perioada de valabilitate a licenţei), motiv pentru care interpelarea instanţei potrivit căreia dovada existenţei dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenurilor nu se efectuează anterior emiterii licenţei de exploatare apare ca fiind nelegală.

Dreptul de acces este distinct de dreptul de folosinţă, fiind reglementat de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea 85/2003 şi este conferit asupra unor terenuri are NU sunt incluse în perimetrul licenţei de exploatare, ci asupra unor terenuri pe care nu urmează a se desfăşura activităţi miniere, dar care sunt necesare în vederea accesului la perimetrul licenţei.

Dreptul de acces se naşte din lege fiind în prezenţa unei servituţi legale. În acest caz, titularul licenţei nu este ţinut a face dovada anterior obţinerii licenţei a existenţei unui drept de acces (convenţional), întrucât dreptul său/servitutea se naşte în temeiul legii.

Or, dreptul de folosinţă are în vedere terenurile cuprinse în perimetrul de exploatare, fiind astfel absolut necesară a se face dovada existenţei dreptului de proprietate sau al altul drept real/de creanţă care să permită efectuarea activităţii miniere pe respectivele terenuri, în conformitate cu art. 6 din Legea 85/2003.

Prevederile legale care reglementează obţinerea licenţei prin negociere directă impun a se face dovada şi verificarea existenţei dreptului de proprietate sau al altui drept real anterior momentului emiterii Licenţei de exploatare asupra tuturor terenurilor ce urmează a fi cuprinse în perimetrul acesteia.

Sentinţa este dată cu încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum art. 44 din Constituţia României, art. 555 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanţă a aplicat în mod eronat prevederile art. 13 din Legea 85/2003, reţinând că nu ar exista o încălcare a dreptului de proprietate privată întrucât textul legal face referire la activitatea minieră, iar nu la terenuri, omiţând faptul că activitatea minieră urmează a se desfăşura asupra unui teren proprietate privată) pe care se află zăcământul (proprietate publică). Or, faptul că zăcământul este proprietate publică NU poate conduce la dispunerea efectuării activităţii de exploatare a minereului cu încălcarea dreptului de proprietate privată al titularului terenului pe care se află zăcământul.

În ipoteza în care existenta dreptului de proprietate/folosinţă asupra terenului pe care se află zăcământul şi asupra căruia urmează a se desfăşura activitatea de exploatare ar fi fost irelevantă, atunci prevederea art. 6 privind obţinerea acestui drept şi-ar pierde orice utilitate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 85/2003, autoritatea competentă, ANRMPG, poate da în concesiune/administrare exclusiv activitatea minieră întrucât statul deţine în proprietate doar resursele minerale, iar NU şi terenurile pe care acestea se află.

Acest aspect nu este în măsură a confirma faptul că activitatea minieră poate fi concesionata cu încălcarea dreptului de proprietate privată, ci, dimpotrivă, atestă că autoritatea NU poate dispune de terenurile pe care se află resursele minerale întrucât nu este titular al dreptului de proprietate asupra acestora, fiind necesar a se obţine dreptul de către persoana care tinde a obţine concesiunea (anterior dobândirii acesteia).

Prevederile art. 12 din Legea 85/2003 stabilesc faptul că titularul dreptului de proprietate al terenului nu are un drept de preemţiune asupra concesionării/dării în administrare a activităţii miniere.

Prima instanţă în mod nelegal a reţinut că în conformitate cu prevederile legale antementionate dreptul de proprietate al recurenţilor nu este afectat ca efect al licenţei. Dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 85/2003 stabilesc exclusiv faptul că titularul dreptului de proprietate nu va fi preferat la obţinerea dreptului de concesiune/administrare a activităţii miniere, iar NU că acest drept ar putea fi conferit unei alte persoane cu încălcarea dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată este protejat şi la nivel unional, reglementări ce au prioritate faţă de dreptul naţional iar în cauză acesta este afectat de cuprinderea în perimetrul Licenţei de exploatare şi a imobilelor proprietatea noastră, ducând la încălcarea tuturor atributelor pe care acest drept le conferă.

Prima instanţă a încălcat inclusiv prevederile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010 care stabilesc condiţiile în care poate opera exproprierea. Deşi nu s-a emis un act prin care să se dispună exproprierea recurenţilor, efectele actelor administrative a căror suspendare o solicităm, Licenţa şi Ordinul, sunt cele ale unei exproprieri de facto, fiind privaţi de toate atributele dreptului de proprietate privată.

Sentinţa este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Astfel, instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile Legii nr. 11/1991, analizând speţa cu privire la acest aspect, exclusiv, din prisma art. 7 alin. (2) din Ordinul ANRM nr. 94/2009, fără a analiza şi faptul că titularul Licenţei, A. S.R.L., nu deţine un drept de proprietate asupra tuturor terenurilor cuprinse în perimetrul Licenţei.

Cu toate că existenţa unui permis de exploatare NU conferă automat dreptul de a obţine o licenţă de exploatare sau un nou permis, acest aspect nu este în măsură să combată încălcarea normelor privind concurenta neloială, având în vedere că orice posibilitate a recurentei B., de a mai obţine un permis a fost desfiinţată, deşi în perimetrul Licenţei au fost cuprinse terenuri, proprietatea ambilor recurenţi asupra cărora intimata A. S.R.L. nu deţine şi nu va deţine niciun drept.

Cuprinderea în perimetrul Licenţei a Imobilelor subscrisei, B. duce la imposibilitatea obţinerii pe mai departe a permiselor de exploatare a nisipului şi pietrişului pe propriile proprietăţi, ceea ce înseamnă o blocare a activităţii noastre şi acordarea implicat a unui monopol în exploatare societătii A.. Or, emiterea Licenţei validează practicarea de către A. S.R.L. a unei concurente neloiale, ceea ce face ca Licenţa să fie nelegală.

Sentinţa este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 din Legea nr. 85/2003 deoarece judecătorul fondului nu a făcut o analiză aprofundată a existenţei unei pagube iminente, stabilind că nu ar fi îndeplinită această condiţie.

Dispoziţiile art. 1 din Legea 85/2003 prevăd expres că doar resursele minerale fac parte din proprietate publică, iar NU şi terenurile pe acestea se află.

Din acest motiv, este irelevant că autoritatea publică poate dispune de resursele minerale, întrucât dispunerea de acestea nu poate fi efectuată cu încălcarea dreptului de proprietate al titularilor terenurilor pe care acestea sunt amplasate.

Imposibilitatea recurentei B., de a-şi mai desfăşura activitatea, prin aceea că, raportat la dispoziţiile art. 25 din Legea 85/2003, nu va putea obţine un permis de exploatare a zăcămintele de nisip şi pietriş aflate pe terenurile pe care le detine în proprietate, sau pe cele pe care reclamantul C. le deţine dar şi al golirii de conţinut a dreptului de proprietate asupra Imobilelor, aşa cum am dezvoltat deja mai sus.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea cererii de recurs formulate în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier şi al Stocării Geologice A Dioxidului de Carbon a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente speţei.

Intimata - pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac a recursului, cu precizarea că sentinţa civilă atacată este expresia interpretării şi aplicării corecte a cadrului normativ incident speţei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii S.C. B. S.R.L şi C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită de reclamanţii S.C. B. S.R.L şi C. cu o cerere de suspendare a efectelor Licenţei de concesiune pentru exploatarea resurselor de nisip şi pietriş din perimetrul Tărian nr. 27532/2024 emise în favoarea societăţii A. S.R.L., şi a Ordinului nr. 243/11.06.2024 privind aprobarea unei licenţe de concesiune pentru exploatare, emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale.

Prima instanţă, apreciind că nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative pentru a se dispune suspendarea actelor administrative criticate, a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că nu se relevă elemente de fapt sau de drept de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor a cărora suspendare se solicită, aspect care se impune şi în cazul celorlalte aspecte invocate de reclamanţi în susţinerea aparenţei de nelegalitate (nesocotirea principiului concurenţei loiale, afectarea activităţii economice a B. S.R.L., deduse din interpretarea art. 25 din Legea nr. 85/2003), clarificarea acestora impunând, ca şi cazul celorlalte critici de nelegalitate invocate, o analiză complexă a împrejurărilor de fapt şi stabilirea modului corect de interpretare şi aplicarea al normelor de drept material incidente, care poate fi realizată doar în cadrul acţiunii în anularea actelor administrative apreciate ca fiind vătămătoare.

Împotriva acestei soluţii, au formulat cerere de recurs reclamanţii S.C. B. S.R.L. şi C., invocând temeiul de drept de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de desfiinţare a sentinţei civile de la fondul cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurente, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, iar conform art. 15 din acelaşi act normativ, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă se va pronunţa asupra legalităţii actului administrativ).

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecţie provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Criticile recurenţilor - reclamanţi aduse hotărârii, grefate în principal pe existenţa unui caz bine justificat, motivat de susţinerea că actul administrativ atacat a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, nu sunt de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reţinând că nu orice dubiu în privinţa legalităţii unui act administrativ demonstrează îndeplinirea "cazului bine justificat", ci au această aptitudine doar îndoielile serioase, evidente, care pot fi decelate cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ nu este permisă prejudecarea fondului.

Astfel, identificând cadrul normativ incident speţei, prima instanţă în mod legal şi temeinic, a stabilit că părţile procesuale au exprimat puncte de vedere contrare din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a art. 6 din Legea nr. 85/2003 care prevede că " Dreptul de folosinţă a terenurilor necesare efectuării activităţilor miniere din perimetrul de explorare/exploatare se dobândeşte, în condiţiile legii, prin: a) vânzarea-cumpărarea terenurilor şi, după caz, a construcţiilor situate pe acestea, la preţul convenit între părţi; b) schimbul de terenuri, însoţit de strămutarea proprietarului afectat şi de reconstrucţia clădirilor pe terenul nou-acordat, pe cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat, conform convenţiei încheiate între părţi; c) închirierea terenului pe durată determinată, pe bază de contracte încheiate între părţi; d) exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile legii; e) concesionarea terenurilor; f) asocierea dintre proprietarul terenului şi titularul de licenţă; g) alte proceduri prevăzute de lege".

Astfel, disputa părţilor a avut în vedere dacă dovada dreptului de proprietate sau de folosinţă asupra terenurilor necesare efectuării activităţii miniere trebuie făcută anterior sau ulterior obţinerii licenţei de concesiune, însă această împrejurare nu este de natură a crea o îndoială evidentă cu privire la legalitatea licenţei.

Mai mult decât atât, susţinerea recurenţilor potrivit căreia licenţa este nelegală deoarece încalcă dreptul lor de proprietate privată, Înalta Curte reţine că aceste aspecte nu pot fi de natură a evidenţia o vădită neregularitate a actelor administrative atacate în raport şi de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 85/2003, care se referă la concesionarea de "activităţi miniere", dar şi de dispoziţiile art. 12 din acelaşi act normativ care arată că dreptul de proprietate asupra terenului nu acordă proprietarului acestuia un drept de preempţiune asupra concesionării/dării în administrare a activităţilor miniere.

De altfel, analizând situaţia concretă dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar mai constată şi că, deşi recurenta - reclamantă a obţinut permise de exploatare în zona Tărian, această împrejurare nu este de natură a crea o îndoială serioasă cu privite la legalitatea actelor criticate, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Ordinul ANRM nr. 94/2009, care prevede că "Exploatarea pe bază de permis nu conferă titularului dreptul la obţinerea directă a licenţei de concesiune pentru explorare/exploatare ori la acordarea obligatorie a unui nou permis".

Din toate cele anterior arătate, rezultă că nu se relevă o puternică îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ, care să constituie un argument în sensul existenţei cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă admiterea recursului.

În aceste condiţii, se constată că susţinerile recurenţilor - reclamanţi nu îşi regăsesc un fundament în cele relevate de înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanţa de control judiciar a aprecia că, în speţă, ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive care ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Concluzionând cu privire la prima condiţie pentru a se dispune suspendarea unui act administrativ, Înalta Curte reţine că recurenţii - reclamanţi nu au reuşit să probeze în cauza de faţă condiţia cazului bine justificat, care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative atacate, marea majoritate a criticilor expuse fiind caracteristice acţiunii în anularea actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere şi că cele două condiţii legale, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în acelaşi timp, iminenţa producerii unei pagube semnificative şi reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esenţial pentru a motiva existenţa cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente nu se mai impune a fi analizată, având în vedere neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că niciuna dintre criticile dezvoltate de către recurenţii - reclamanţi nu este aptă a conduce la reformarea hotărârii de la fondul cauzei, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii.

Înalta Curte, în ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata S.C. A. S.R.L., reţinând incidenţa în cauză a disp. art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind partea procesuală care a căzut în pretenţii atât la fondul pricinii cât şi în recurs, faţă de soluţia pronunţată, urmează a o admite şi a obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 7140lei, reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs şi cheltuieli de deplasare în vederea asigurării apărării părţii intimate în calea de atac.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţii S.C. B. S.R.L şi C., ca nefondat.

Va obliga recurenta - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi S.C. B. S.R.L şi C. împotriva sentinţei nr. 196/CA/2024-P.I. din 25 octombrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat din recurs, în cuantum de 7140lei, către intimata - pârâtă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.