Taxpayer wins partial annulment of solidary liability assessment; main appeal rejected, incidental appeal withdrawn

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.06.2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat anularea următoarelor acte administrativ fiscale: Decizia de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, din dosar executare din 18.02.2021 şi Decizia nr. 1158/17.12.2021 emisă de D.G.R.F.P. Braşov, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia împotriva deciziei nr. 64152/18.02.2021; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 84 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, şi s-a anulat în parte decizia nr. 1158/17.12.2021 de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi decizia de atragere a răspunderii solidare (din dosar executare din 18.02.2021) emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov pentru creanţa în sumă de 9.776.139 RON, păstrând actele pentru creanţa fiscală de 220.592 RON.

1.3. Căile de atac exercitate în cauză

1.3.1. Recursul principal formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că motivarea sentinţei recurate este lapidară, că nu s-a stabilit în mod corect starea de fapt, că instanţa nu a avut în vedere şi nu a analizat toate argumentele organului fiscal şi înscrisurile depuse în susţinerea acestora.

De asemenea, a considerat că speţa supusă judecăţii este una complexă, care comportă o analiză mai amplă, iar concluziile raportul de expertiză contabilă administrată în cauză nu pot constitui temei pentru pronunţarea acestei soluţii.

În opinia sa, nu rezultă din considerentele sentinţei de ce interpretarea dată dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. b) teza I Codul de procedură fiscală, de către organul fiscal, la emiterea actelor administrativ fiscale contestate, este una greşită, de ce anume au fost înlăturate apărările sale, de ce s-a dat forţă probantă concluziilor raportului de expertiză contabilă, în condiţiile în care la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă o altă situaţie de fapt.

Astfel, atunci când s-a dispus atragerea răspunderii solidare a A. S.A. cu debitoarea B. S.A. s-a avut în vedere că legea prevede faptul că persoana juridică răspunde solidar cu debitorul declarat insolvabil sau declarat insolvent dacă are sau a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor, ceea ce nu echivalează cu aceea că se vor avea în vedere doar contractele active şi nicio analiză anuală a clienţilor/furnizorilor, aşa cum a procedat expertul contabil ale cărui concluzii au fost preluate ca atare în motivarea hotărârii recurate.

În continuare, a reluat pe larg constatările organului fiscal reţinute în Procesul-verbal nr. x/24.07.2020 încheiat în urma inspecţiei fiscale efectuate la societate, prezentând date referitoare la situaţia livrărilor în perioada 2012-2020, la evoluţia cifrei de afaceri, la numărul de salariaţi ai celor două societăţi, la contractele obţinute prin licitaţie, ş.a.m.d. Totodată, a criticat raportul de expertiză administrat în cauză, susţinând că acesta nu lămureşte aspectele pentru care s-a administrat această probă, răspunsurile expertului la obiectivele stabilite conţinând date eronate, aşa cum a arătat şi în obiecţiunile formulate care nu au fost îndreptate nici prin răspunsul expertului.

A mai susţinut că hotărârea recurată conţine motive contradictorii întrucât, într-o primă fază, s-a reţinut că fapta ilicită constând în angajarea în raporturi de muncă sau civile de prestări de servicii cu cel puţin jumătate dintre angajaţii sau prestatorii de servicii ai debitorului reţinută în sarcina reclamantei a fost dovedită (în tot) de organul fiscal, pentru ca mai apoi actele atacate să fie anulate în parte şi păstrate doar pentru prejudiciul determinat în raportul de expertiză ca fiind în cuantum de 220.592 RON.

A considerat că s-a ajuns la această concluzie deoarece instanţa de fond nu a procedat în considerentele hotărârii la o analiză punctuală a situaţiei de fapt, raportat la dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi nu a arătat de ce concluziile expertului contabil sunt cele de luat în seamă, iar susţinerile organului fiscal se justifică doar parţial.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., a precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât nu există motive de fapt şi de drept care să susţină soluţia pronunţată.

În opinia sa, pentru a fi analizată în speţă corecta aplicare de către organul fiscal, la emiterea deciziei contestate, a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nu este suficient a se avea în vedere doar preluarea de către persoana căreia îi este atrasă răspunderea solidară a contractelor active ale debitoarei insolvente sau insolvabile, ci întregul ansamblu de relaţii comerciale dintre aceste două societăţi. Or, la emiterea deciziei contestate organul fiscal a analizat şi a ţinut seama de datele din situaţiile financiare depuse atât de către reclamanta A. S.A., cât şi de B. S.A. în ansamblul lor.

1.3.2. Recursul incident formulat de reclamanta A. S.A.

Recurenta-reclamantă a precizat că recursul incident este formulat în subsidiar, respectiv exclusiv pentru ipoteza admiterii recursului principal formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, a susţinut încălcarea dreptului la apărare (prin refuzului pârâtei de a-i pune la dispoziţie actele care au stat la baza emiterii deciziei; neindicarea elementelor care au stat la baza emiterii deciziei; neîndeplinirea cerinţei obligatorii şi necesare a motivării în fapt şi în drept a actelor administrative), precum şi respingerea în mod greşit a excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei fiscale.

Totodată, a adus argumente potrivit cărora răspunderea reglementată de art. 25 Codul de procedură fiscală este una subiectivă şi nu obiectivă, iar alin. (3) al acestui text de lege reglementează drept primă condiţie ce trebuie îndeplinită deţinerea unui control reciproc între cele două societăţi.

1.4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului considerând că argumentele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea este motivată, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii.

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident.

1.5. Cererea de renunţare la judecata recursului incident

Prin notele de şedinţă transmise prin email la data de 28.04.2025, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a depus şi o cerere de renunţare la judecata recursului incident formulat în cauză.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului principal invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, constatând că recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii a formulat argumente de ordin critic care se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (6) şi (8) C. proc. civ., invocându-se, în concret, o motivare lapidară a sentinţei recurate şi existenţa unor considerente contradictorii, precum şi pronunţarea hotărârii cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de susţinerile părţilor, Înalta Curte constată că recursul pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut şi nu una de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei-pârâte nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, motivarea de către instanţa de fond a situaţiei factuale, într-o altă manieră decât cea agreată de recurenta-pârâtă, nu echivalează cu nemotivarea sentinţei, iar faptul că recurenta-pârâtă consideră argumentele instanţei de fond greşite nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nu poate fi reţinută nici critica de nelegalitate ce vizează dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, teza a II-a C. proc. civ., care permit casarea unei hotărâri atunci când aceasta cuprinde motive contradictorii. Acest motiv este incident atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În speţă, niciuna dintre aceste ipoteze nu se întâlneşte, din cuprinsul hotărârii recurate, considerente şi dispozitiv, rezultând în mod clar ceea ce a decis instanţa de fond şi anume, faptul că actul administrativ-fiscal atacat este nelegal, în parte, fiind atrasă în mod nejustificat răspunderea solidară a reclamantei în temeiul art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Ceea ce invocă recurenta-pârâtă reprezintă, în realitate, o critică în legătură cu modul în care judecătorul a aplicat textul de lege referitot la analiza condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii solidare, iar nu un viciu al hotărârii, care să atragă casarea acesteia în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., pentru motive contradictorii.

Referitor la al doilea motiv de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă critică modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 25 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reţine că prezintă relevanţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 49 din 18 februarie 2025 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A. - S.A. în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care nu precizează criteriile necesare constatării îndeplinirii condiţiilor ce atrag răspunderea solidară a persoanei juridice, este neconstituţională. Această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 237 din 18 martie 2025.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

"36. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală creează posibilitatea aplicării abuzive a acestui text de lege de către organul fiscal, permiţându-i acestuia o extrapolare abuzivă a normelor de drept fiscal asupra unor situaţii despre care justiţiabilul nu a ştiut că ar avea semnificaţii în sfera ilicitului fiscal. Norma fiscală trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului.

37. Curtea a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul. Norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 75, Decizia nr. 249 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 30 august 2022, paragraful 25).

38. Atâta vreme cât dispoziţiile criticate nu stabilesc cerinţe minimale aplicabile în evaluarea îndeplinirii condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală, apare cu evidenţă că legea relativizează în mod nepermis criteriile aplicabile, lăsând la latitudinea fiecărui organ fiscal evaluarea, în mod diferenţiat, a unor situaţii similare.

39. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură fiscală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) întrucât sunt lipsite de claritate şi precizie şi generează aplicare discreţionară şi abuz ce afectează implementarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale şi stabilirea corectă a creanţelor fiscale.

40. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că acestea operează cu aceleaşi ipoteze ca şi dispoziţiile anterior analizate, reglementând (1) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar are raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor, şi (2) cazul în care persoana juridică ce răspunde solidar a avut raporturi contractuale cu clienţii şi/sau cu furnizorii, alţii decât cei de utilităţi, care au avut sau au raporturi contractuale cu debitorul în proporţie de cel puţin jumătate din totalul valoric al tranzacţiilor.

41. Având în vedere similitudinea reglementării, Curtea constată că cele anterior analizate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, acestea fiind, de asemenea, lipsite de claritate şi precizie şi generând aplicare discreţionară şi abuz ce afectează implementarea unitară a prevederilor legislaţiei fiscale şi stabilirea corectă a creanţelor fiscale."

Înalta Curte arată că efectele deciziei Curţii Constituţionale se răsfrâng, pe de o parte, direct şi nemijlocit chiar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte, prin intermediul mecanismelor juridice prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi în alte cauze.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014).

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a explicat noţiunea de "viitor" prin apelul la teoria facta praeterita, facta pendentia, facta futura. Elementul central al acestei teorii este fără îndoială raportul juridic, mai bine spus caracterul lui epuizat/consolidat, în desfăşurare, sau viitor. Prin urmare, ori de cate ori se analizează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unui raport juridic concret, în primul rând va trebui stabilit daca acel raport juridic este sau nu epuizat. Va fi incidentă facta praeterita în toate situaţiile în care la data publicării Deciziei Curţii în Monitorul Oficial, raportul juridic este deja epuizat şi deci deciziile nu îşi produc asupra acestora niciun fel de efecte. În mod excepţional însă, Deciziile CCR îşi vor produce efectele asupra situaţiilor juridice epuizate, şi anume, atunci când o cauză a fost soluţionată definitiv înainte de publicarea Deciziei CCR, caz în care partea are acces la calea extraordinară de atac a revizuirii (art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.), dacă însă invocase în cadrul litigiului excepţia de neconstituţionalitate.

Aşadar, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, fiind vorba de un raport juridic epuizat - facta praeterita, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acest moment şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.

În prezenta speţă, este pe deplin aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 49 din 18 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 237 din 18 martie 2025, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (3) lit. b) şi c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală a fost ridicată chiar de către reclamanta A. - S.A. în dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Aşadar, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 49 din 18 februarie 2025 se răsfrâng, direct şi nemijlocit chiar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, prezenta cauză fiind pendinte la data publicării acestei decizii.

În raport de cele reţinute anterior, analizarea celorlalte critici de nelegalitate ale sentinţei formulate de recurenta-pârâtă, respectiv apărările invocate prin întâmpinare în vederea combaterii acestor critici, nu se mai impun a fi analizate.

Concluzionând asupra nelegalităţii parţiale a Deciziei de atragere a răspunderii solidare contestate în cauză, Înalta Curte constată că, atâta vreme cât dispoziţiile în temeiul cărora a fost atrasă această răspundere - art. 25 alin. (3) lit. b) Codul de procedură fiscală, au fost declarate neconstituţionale, actul administrativ fiscal este nelegal, urmând a se păstra sentinţa recurată.

2.3. Examinând cererea de renunţare la judecată formulată de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că manifestarea de voinţă, în sensul de a se renunţa la judecata recursului incident, reprezintă o desistare, un act de dispoziţie al titularului demersului judiciar, care nu este supus cenzurii instanţei, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Având în vedere dispoziţiile art. 406 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă, dar şi pe cele ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impun judecătorului să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, Înalta Curte va lua act de cererea de renunţare la judecarea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 84 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 248 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 şi art. 406 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului principal invocată, va respinge recursul principal ca nefondat şi va lua act de cererea de renunţare la judecarea recursului incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal invocată de recurenta-reclamantă.

Respinge recursul principal formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov şi al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Braşov - Serviciul Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei nr. 84 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Ia act de cererea de renunţare la judecarea recursului formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 84 din 26 iunie 2024 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.