Entitlement to veterinary service indemnity under Law 236/2019 in the absence of methodological norms

Şedinţa publică din data de 30 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 9 noiembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor ("ANSVSA") a solicitat instanţei obligarea pârâtei la achitarea sumei de 60.000 de RON (respectiv 10.000 de RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi a cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 141 din 25 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 martie 2021, sub dosar nr. x/2021.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 126 din 22 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON aferente perioadei ianuarie- iunie 2020, precum şi a sumei de 535 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în primul ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 126 din 22 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

4. Hotărârea pronunţată asupra cererii de recurs

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a pronunţat decizia nr. 489 din data de 31 ianuarie 2024, prin care a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, menţinând soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

5. Al doilea ciclu procesual al cauzei

5.1. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 27.03.2024, sub nr. x/2021*.

5.2. La data de 25.04.2024, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a depus precizări privind pretenţiile solicitate iniţial, arătând că solicită suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON pe lună, în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, aferentă circumscripţiei sanitar veterinare Almăj; în acest sens, a ataşat deconturi justificative privind prestarea acţiunilor sanitare veterinare.

5.3. Prin sentinţa civilă nr. 243 din data de 05 iunie 2024, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor-ANSVSA, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 70.000 RON aferente perioadei 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020.

6. Calea de atac exercitată în al doilea ciclu procesual

Împotriva sentinţei civile nr. 243 din data de 05 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa respingerii acţiunii introductive.

Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA pretinde incidenţa unei excepţii a lipsei calităţii sale procesuale pasive, considerând că sentinţa ar fi fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 42/2004, art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002. În acest sens, se susţine în esenţă că plata sumei în discuţie se face de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, faţă de care există raportul contractual încheiat de partea reclamantă, iar recurenta-pârâtă nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calităţii sale de ordonator principal de credite.

Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe pronunţate asupra fondului cauzei.

În acest context, partea recurentă indică dispoziţiile art. V din Legea nr. 236/2019, sub aspectul necesităţii adoptării normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă parcursul legislativ al adoptării acelor norme metodologice, arătând că demersurile de elaborare au început odată cu Ordinul preşedintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 şi, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenţei decizionale. Ulterior, au fost primite observaţii şi propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afişată pe site-ul instituţiei la data de 28.02.2020 şi a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiţiei observaţii referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare şi obţinerea avizului Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, Consiliului Concurenţei şi Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvernului pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afişat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.

Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanţă a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum şi autorităţilor şi instituţiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observaţii de către Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, proiectul a fost modificat şi retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului şi a fost adoptat în şedinţa din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalităţile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Recurenta-pârâtă ANSVSA conchide astfel că a efectuat demersurile ce-i reveneau conform legii pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, ordonanţa de urgenţă fiind adoptată după 60 de zile. Astfel, dreptul la acordarea sumei litigioase nu s-a născut la 24 iulie 2020, după cum eronat a reţinut prima instanţă. Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 reprezintă normele metodologice de aplicare, fără de care dreptul solicitat de partea intimată-reclamantă nu putea fi acordat, iar această ordonanţă de urgenţă a intrat în vigoare la 24 iulie 2020. În consecinţă, în mod greşit autoritatea publică pârâtă a fost obligată la plată începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, din moment ce art. V prevede un termen de 90 de zile în care să fie emise normele metodologice.

De asemenea, în mod greşit a susţinut curtea de apel că erau suficiente contractele de concesiune, sens în care partea recurentă indică textul art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2020, precum şi art. 1 şi art. 2 din acelaşi act normativ.

Analizând textele menţionate, recurenta-pârâtă susţine că voinţa legiuitorului este ca suma de 10.000 RON exclusiv TVA să fie acordată din bugetul ANSVSA prin bugetul direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, numai în baza decontului şi a documentelor justificative.

Mai mult, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de servicii încheiate anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 236/2019 pot prima suma de 10.000 RON numai dacă au încheiat, în condiţiile legii, cu direcţiile amintite, un act adiţional la acestea şi numai în baza decontului şi a documentelor justificative prevăzute în capitolul II din anexa la O.U.G. nr. 117/2020.

Din interpretarea art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 rezultă că decontul şi documentele justificative întocmite de beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor de la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/2020 sunt verificate şi vizate de medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor înainte de a fi depuse la registratura direcţiei judeţene sau a municipiului Bucureşti. Documentul este apoi verificat şi aprobat de către funcţionarii şi conducerea direcţiei amintite.

Cât despre decizia nr. 9 din 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a dat o altă interpretare celor reţinute de instanţa supremă. Această decizie lămureşte doar aspectul privind aplicarea dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 în absenţa normelor metodologice şi nu înlătură obligaţia beneficiarilor de a respecta condiţiile privind acordarea sumei de 10.000 RON/lună, sumă reprezentând o indemnizaţie, nu o subvenţie, după cum a subliniat şi Înalta Curte.

Dreptul reglementat de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este un drept sub condiţie, implicând existenţa unui contract subsecvent la acordul cadru, a unui act adiţional la contractul subsecvent, prestarea serviciilor prevăzute în actul adiţional încheiat potrivit O.U.G. nr. 117/2020, depunerea decontului şi a documentelor justificative, verificarea acestora de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa medicamentelor oficiale şi de către serviciul/biroul anume stabilit, iar în final aprobarea de directorul executiv.

În cauză nu a rezultat respectarea întregii proceduri indicate, nefiind făcută nici măcar dovada încheierii unui contract subsecvent la acordul cadru sau a actelor adiţionale potrivit O.U.G. nr. 117/2020, fără de care nu se putea acorda acest drept.

Plata nu poate aşadar interveni dacă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de norma juridică, potrivit Anexei nr. 21 la O.G. nr. 42/2004. Legea a prevăzut şi situaţiile în care intervine diminuarea sumelor, sens în care se indică art. 8 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020.

Prima instanţă nu a procedat la verificarea îndeplinirii de către partea reclamantă a activităţilor prevăzute de art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 117/2020, respectiv a situaţiilor ce impun aplicarea de penalităţi.

În concluzie, dreptul pretins de partea intimată-reclamantă este un drept sub condiţie, impunând verificarea îndeplinirii anumitor condiţii.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Cabinet Medical Veterinar A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 243 din data de 05 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În apărare, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că prin calea de atac exercitată nu au fost formulate critici de nelegalitate cu privire la sentinţa recurată.

Totodată, partea intimată a contestat şi critica vizând lipsa calităţii procesuale pasive a autorităţii publice chemate în judecată, date fiind atribuţiile ce revin acesteia.

Referitor la celelalte aspecte învederate de recurenta-pârâtă cu privire la fondul raportului juridic litigios, intimatul-reclamant a arătat în esenţă că prima instanţă a realizat o corectă aplicare şi interpretare a normelor juridice relevante în raport de situaţia de fapt stabilită, dată fiind şi decizia nr. 9/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauză fiind îndeplinite condiţiile pentru acordarea sumei pretinse.

8. Alte aspecte

La termenul de astăzi, potrivit considerentelor menţionate în practicaua acestei decizii, excepţia de nulitate a recursului, invocată de partea intimată, a fost respinsă.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede în sensul "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Recursul este nefondat.

Astfel, motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma dispoziţiilor de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Preliminar, cu privire la aspectele pretinse de recurenta-pârâtă în legătură cu contestarea calităţii sale procesuale pasive raportat la cererea de chemare în judecată, prima instanţă a observat în mod corect faptul că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 489 din data de 31 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dispunând casarea în parte a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu menţinerea însă a soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Or, prin decizia amintită, instanţa de recurs a analizat deja criticile pe care partea recurentă-pârâtă le-a dezvoltat sub aspectul calităţii procesuale pasive, invalidându-le, astfel că, în rejudecare, curtea de apel nu mai era învestită cu această problemă, aspectul fiind deja în mod definitiv tranşat prin decizia nr. 489 din 31 ianuarie 2024 şi, în mod corespunzător, nu mai era susceptibil de a fi repus în discuţie.

Se mai impune a fi consemnat şi faptul că, prin memoriul actual de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă raţionamentul instanţei de fond, dezvoltat din perspectiva efectului specific unei hotărâri judecătoreşti definitive, anume autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia instanţei de recurs pronunţată în primul ciclu procesual, ci reia alegaţiile anterioare privind pretinsa lipsă a calităţii sale procesuale pasive.

În consecinţă, nu poate fi reţinută o critică validă din această perspectivă.

În continuare, instanţa de control judiciar arată că nici restul criticilor prezentate în cererea de recurs în legătură cu fondul cererii de chemare în judecată nu sunt întemeiate.

În acest sens, instanţa de control judiciar constată că, în decizia de recurs pronunţată în primul ciclu procesual, s-a făcut aplicarea în proces a Decizie nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020".

Totodată, instanţa respectivă de recurs a mai arătat că «prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referinţă pentru care s-au formulat pretenţiile».

Or, art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

În aceste condiţii, sunt lipsite de utilitate referirile părţii recurente-pârâte la reglementarea O.U.G. nr. 117/2020, din moment ce prin decizia de casare cu trimitere spre o nouă judecată s-a stabilit în mod definitiv faptul că actul legislativ amintit nu este aplicabil în proces.

În mod corespunzător, nu sunt întemeiate acele critici formulate de partea recurentă-pârâtă prin prisma reglementării şi condiţiilor instituite de O.U.G. nr. 117/2020, din moment ce acest act normativ nu este aplicabil în proces.

În consecinţă, curtea de apel a înlăturat legal apărările recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2020, dat fiind că acele dispoziţii legale au intrat în vigoare la 24 iulie 2020, iar pretenţiile părţii intimate-reclamante de plată a sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, respectiv decembrie 2019 - iulie 2020.

În plus, în considerarea aspectelor deja dezlegate prin decizia nr. 489 din 31 ianuarie 2024 raportat la decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2023, în sensul că, pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020, dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, sunt nerelevante toate menţiunile din memoriul de recurs vizând contextul ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, dar anterior O.U.G. nr. 117/2020, în legătură cu desfăşurarea procedurilor de adoptare a normelor metodologice în discuţie.

Aşadar, chestiunea de drept a interpretării art. IV din Legea nr. 236/2019, în sensul aplicabilităţii acelor dispoziţii pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020 în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice, se impune cu caracter obligatoriu, pe de o parte, în considerarea art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ca efect specific al unei decizii pronunţate în interesul legii, iar, pe de altă parte, în baza art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în decizia de casare fiind reţinută aplicabilitatea decizie nr. 9/2023 în legătură cu problema de drept incidentă.

Nu în ultimul rând, instanţa de control judiciar din primul ciclu procesual a stabilit că «instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce priveşte condiţiile legale pentru ca reclamantul să beneficieze de plata sumei lunare», respectiv «Întrucât prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acţiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părţilor, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referinţă, pentru a observa în ce măsură pretenţiile din cerere sunt întemeiate».

În aceste condiţii, observând atent considerentele decizie de casare cu trimitere spre o nouă judecată, curtea de apel a realizat în mod corect verificarea măsurii în care, aferent pretenţiilor formulate, sunt îndeplinite condiţiile existenţei dreptului de creanţă litigios în patrimoniul părţii intimate-reclamante.

Astfel, judecătorul fondului a învederat premisa legală în sensul că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi care trebuie dovedite, reţinând că instanţa de control judiciar a dispus ca instanţa de fond să administreze probe cu privire la prestarea efectivă a activităţilor contractate şi un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realităţii prestării serviciilor.

Curtea de Apel Craiova a constatat că reclamantul a depus la dosarul cauzei deconturile de identificare şi deconturile de activitate pentru perioada decembrie 2019 - iulie 2020 privitoare la activităţile sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, deconturi avizate şi ştampilate de medicul desemnat de Direcţia Sanitară - Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Dolj. Analizând ansamblul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, prima instanţa a reţinut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, reclamantul era beneficiarul unor contracte de concesiune/contracte de prestări servicii/acorduri cadru aflate în derulare, contracte prelungite succesiv prin acte adiţionale subsecvente. În atare condiţii, judecătorul fondului a constatat ca fiind îndeplinite cerinţele legale impuse de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv existenţa unui contract de concesiune pentru efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, precum şi existenţa dovezilor privind prestarea serviciului public contractat, date fiind înscrisurile depuse în scop probator la dosarul cauzei. În aceste circumstanţe, s-a conchis că pârâta-recurentă a refuzat, în mod nejustificat, să recunoască îndreptăţirea părţii reclamante-intimate de a beneficia de drepturile conferite de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, obligând Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata în beneficiul părţii reclamante a sumei de 70.000 RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, aferentă perioadei 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020.

Din lectura deciziei nr. 9/2023, Înalta Curte observă că prin considerentele dezvoltate în argumentarea modului de interpretare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a arătat că "137 . . . . . . . . . .beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii ... sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, ...". De altfel, textul art. IV alin. (1) amintit prevede că "Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora" [s.n.].

Aşadar, premisa acordării sumei litigioase o constituie realizarea activităţilor menţionate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Or, în considerarea dispoziţiilor legale incidente şi a condiţiilor impuse de acestea, instanţa de fond a realizat verificarea impusă prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, astfel că nu poate fi identificat vreun viciu de legalitate raportat la criticile dezvoltate în recursul analizat.

În acest din urmă sens, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a menţionat existenţa contractului în baza căruia partea intimată-reclamantă presta serviciile în domeniul sanitar-veterinar, a identificat probele (decont şi documente justificative) din a căror analiză a rezultat prestarea acelor servicii în perioada de referinţă, indicând inclusiv faptul verificării lor de către funcţionarul anume desemnat (medic veterinar) din cadrul direcţiei sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor din circumscripţia respectivă.

Altfel spus, prin considerentele sentinţei pronunţate în fond, procedura invocată prin cererea de recurs s-a demonstrat a fi fost urmată, cu menţiunea că referirile recurentei-pârâte la reglementarea O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt pertinente, din moment ce actul legislativ nu este aplicabil în perioada de referinţă, nefiind în vigoare.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înţeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia şi soluţiile în caz de admitere a recursului. În consecinţă, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 şi art. 488 din C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptăţită şi la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, ci doar de legalitate.

De altfel, în jurisprudenţa sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituţională a României a respins o excepţie de neconstituţionalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului".

Astfel, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, din moment ce modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecăţii de primă instanţă în vederea stabilirii situaţiei de fapt excedează controlul de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece priveşte temeinicia hotărârii respective.

Faţă de cele arătate în precedent, potrivit art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, fiind invalidate criticile păţii recurente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 243 din data de 05 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.