Public prosecutor salary differences and sectoral reference value: whether administrative order recognizing unpaid salaries waives the statute of limitations

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. Şi O., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, au solicitat:

- anularea parţială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, mai exact anularea art. 4 şi art. 6 din Ordinul contestat, prevederi prin care se limitează plata drepturilor recunoscute;

- calcularea şi plata drepturilor salariale reprezentând diferenţe rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2314 din 12 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză

Recurenţii-reclamanţi A., E., M., D., H., L., C., G., K., O., B., F., J. şi N. au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 2314 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Recursul se întemeiază pe nelegalitatea plafonării salariale prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care limitează salariile la nivelul anului 2022. Aplicarea acestei norme în raport cu drepturile deja recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi acte administrative, cum este Ordinul nr. 2295/2021, ar conduce la diminuarea unor drepturi deja câştigate, încălcând astfel principiul legalităţii şi securitatea juridică a salariaţilor.

Se susţine că drepturile stabilite prin hotărârile judecătoreşti şi deciziile administrative care au recunoscut un venit salarial de referinţă de 605,225 RON reprezintă titluri executorii. Aplicarea plafonării asupra acestor drepturi ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, permiţând astfel pârâţilor să nu execute hotărârile judecătoreşti definitive şi actele administrative, ceea ce ar afecta autoritatea deciziilor justiţiare.

În argumentaţia recursului se face trimitere la jurisprudenţa obligatorie, în special la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie respectate şi aplicate, fără a putea fi reduse prin acte ulterioare.

De asemenea, la art. 1 din Ordinul nr. 2295 se prevede faptul că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de VRS 605 RON (şi nu de 484,18 cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare. Recurenţii-reclamanţi reiterează solicitarea de aplicare în speţă a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 C. civ. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Totodată, reiterează invocarea incidenţei în cauză şi a prevederilor art. 2506 alin. (4) C. civ., conform căruia "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea unei garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie".

Se constată astfel că ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 2506 alin. (4) C. civ., Ordinul nr. 2295/2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea actului administrativ nr. 2295/2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 C. civ. care stipulează la art. 1 "După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel".

Având în vedere aceste aspecte, se constată că în urma emiterii Ordinului nr. 2295/2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON faţă de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.

De asemenea, se constată că prin art. 3 din ordinul contestat unde se menţionează că "în cazul personalului menţionat la art. 1 căruia i-a fost recunoscută valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se vor face în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătoreşti", şi prin art. 6 care prevede că "plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege s-a limitat în mod nelegal calcularea şi plata diferenţelor salariale, făcându-se referire la termenul de prescripţie de 3 ani la care s-a renunţat la art. 1 din ordinul contestat, aspect ce era necesar a fi lămurit de către instanţa de fond.

Trebuie precizat faptul că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiune dacă nu a fost exercitat, or, aşa cum s-a arătat anterior, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 este nelegală.

Concluzionând, dacă angajatorul recunoaşte drepturile celui în cauză, termenul respectiv se întrerupe. Consecinţa acestei întreruperi: anterior datei întreruperii, prescripţia este înlăturată; posterior întreruperii, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel (art. 2510 C. civ.).

Emiterea unui act administrativ prin care se recunosc drepturi salariale începând cu data de 1 august 2016 are semnificaţia unei recunoaşteri exprese, în sensul art. 2507 C. civ., iar ca efect al renunţării la o prescripţie împlinită, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

Aşadar, renunţătorul pierde dreptul de a opune prescripţia în contra reclamaţiei judiciare a titularului dreptului la acţiune.

În aceeaşi ordine de idei, recunoaşterea unui drept salarial are ca finalitate plata acestuia, începând cu data manifestării unilaterale de voinţă a debitorului. Cu alte cuvinte, momentul recunoaşterii dreptului şi cel de la care începe plata acestuia sunt indisolubil legate, între ele existând o relaţie de tip cauză - efect, astfel că cele două momente trebuie să coincidă.

Se argumentează şi că plafonarea salarială generează discriminare între persoane aflate în situaţii identice, încălcând art. 16 din Constituţie. Anumiţi procurori beneficiază de VRS mai mare recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, în timp ce alţii ar fi limitaţi la nivelul anului 2022, ceea ce creează o inegalitate nejustificată.

Recurenţii-reclamanţi subliniază şi aplicarea etapizată a legii, menţionând că legile-cadru anterioare şi O.U.G.-urile succesive nu au fost aplicate unitar, iar recalcularea VRS de 605,225 RON reprezintă o corecţie a acestor erori istorice, în conformitate cu dreptul la plata diferenţelor salariale.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi solicită admiterea acestuia, casarea sentinţei civile recurate şi recunoaşterea dreptului la plata diferenţelor salariale aferente VRS 605,225 RON de la 1 august 2016, fără limitare la ultimii trei ani, respectând hotărârile judecătoreşti şi actele administrative care au recunoscut aceste drepturi.

Apărările formulate în cauză

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 sunt constituţionale şi aplicabile în mod uniform întregului personal din sistemul judiciar.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, anularea art. 4 şi 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Aceştia invocă faptul că dispoziţiile art. 4 şi art. 6 limitează dreptul la plata diferenţelor salariale printr-un plafon temporal de trei ani, ignorând recunoaşterea dreptului prin ordinul emis şi hotărârile judecătoreşti anterioare.

În prealabil, Înalta Curte constată că motivele de recurs referitoare la pretinsa nelegalitate a plafonării salariale prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu au fost invocate în faţa instanţei de fond şi nu au format obiectul dezbaterii contradictorii în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2314/12.12.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Din examinarea cererii introductive şi a considerentelor sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a fost învestită exclusiv cu analiza legalităţii art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, sub aspectul aplicării termenului de prescripţie de trei ani, iar problema plafonării salariale la nivelul anului 2022 nu a fost nici invocată, nici supusă dezbaterii.

Or, recursul nu are caracter devolutiv, limitându-se la controlul de legalitate al hotărârii atacate. Examinarea pentru prima dată în recurs a unor aspecte care nu au fost supuse judecăţii la fond ar echivala cu o soluţionare a cauzei omisso medio.

În consecinţă, Înalta Curte nu va proceda la analiza pe fond a susţinerilor formulate de recurenţi privind plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, întrucât aceste chestiuni nu au făcut obiectul învestirii instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi examinate direct în recurs.

Instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a constatat că acţiunea nu este prescrisă. Instanţa a reţinut că obiectul principal al cererii nu îl constituie creanţa salarială propriu-zisă, ci legalitatea Ordinului nr. 2295/2021, astfel încât faptul că pretenţiile reclamanţilor ar fi prescrise nu atrage automat respingerea acţiunii. În motivare, instanţa de fond a apreciat că art. 1 al ordinului prevede doar recunoaşterea VRS 605,225 RON, iar art. 4 şi 6 stabilesc modalitatea de recalculare şi plata cu respectarea termenului de prescripţie, respectiv trei ani, ceea ce exclude intenţia de renunţare la prescripţie şi limitează aplicarea drepturilor la perioada legală.

În recurs, reclamanţii susţin că Ordinul nr. 2295/2021 reprezintă o recunoaştere necondiţionată a dreptului la plata diferenţelor salariale de la data de 01.08.2016 şi că art. 4 şi 6, prin plafonarea la termenul de prescripţie de trei ani calculat de la data emiterii ordinului, constituie o limitare nelegală a drepturilor recunoscute. Aceştia invocă art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 C. civ., potrivit cărora recunoaşterea dreptului de către debitor întrerupe termenul de prescripţie şi permite recalcularea integrală a sumelor, iar restrângerea prin ordinul contestat ar reprezenta o încălcare a principiului legalităţii şi a securităţii juridice.

Înalta Curte reţine că interpretarea Ordinului nr. 2295/2021 trebuie realizată în ansamblul său, fără a izola art. 1 de art. 4 şi 6. Art. 1 stabileşte doar valoarea de referinţă sectorială şi data de la care aceasta poate fi aplicată, însă art. 4 limitează expres plata diferenţelor salariale la termenul de prescripţie de trei ani, iar art. 6 confirmă că plata se face numai după asigurarea fondurilor necesare, respectând termenul de prescripţie. Emitentul ordinului a manifestat clar intenţia de a respecta legislaţia privind prescripţia, neputând fi considerat că ar fi renunţat la termenul legal sau ar fi instituit o recunoaştere necondiţionată a dreptului.

Aplicarea art. 2506 şi art. 2510 C. civ. presupune ca recunoaşterea să fie efectuată în termenul de prescripţie sau să reflecte o renunţare echivocă la prescripţie. În speţă, perioada 01.08.2016 - 07.12.2018 depăşeşte termenul general de prescripţie de trei ani stabilit de lege. Ordinul arată explicit că plata se face cu respectarea prescripţiei, astfel încât nu există nicio manifestare neechivocă de renunţare, nici expresă, nici tacită, ceea ce exclude recalcularea retroactivă pentru perioada anterioară.

Aspectul plafonării salariale este, de asemenea, justificat legal. Art. 4 limitează plata diferenţelor salariale la termenul de prescripţie, iar art. 6 impune condiţia disponibilităţii fondurilor bugetare. Această limitare nu reprezintă discriminare sau restrângere nelegală a drepturilor, ci respectă principiul legalităţii, protejează stabilitatea bugetului şi previne crearea unor creanţe excepţionale pentru perioade depăşite de prescripţie. Instanţa de fond a subliniat în mod corespunzător că reclamanţii au un drept condiţionat la recalcularea salariilor, limitat de dispoziţiile legale privind prescripţia, iar ordinul contestat aplică această limitare în mod uniform tuturor salariaţilor vizaţi.

Recurenţii au invocat jurisprudenţa CEDO privind accesul la instanţă şi dreptul la remunerarea echitabilă. Înalta Curte reţine că termenul de prescripţie de trei ani este compatibil cu standardele CEDO, asigurând titularilor dreptului posibilitatea de a solicita justiţiei plata diferenţelor salariale într-un termen rezonabil, fără a afecta securitatea raporturilor juridice sau stabilitatea bugetară.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat. Ordinul nr. 2295/2021 a fost emis legal, respectă termenul de prescripţie şi condiţionează recalcularea diferenţelor salariale în limitele prevăzute de lege şi buget, iar plafonarea la trei ani nu reprezintă o încălcare a drepturilor reclamanţilor.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., E., M., D., H., L., C., G., K., O., B., F., J. şi N. împotriva sentinţei civile nr. 2314 din 12 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 11 aprilie 2024.