Suspend administrative reorganization order: failure to prove imminent damage or serious doubt regarding legality of statutory organizational changes

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, astfel cum a fost modificată prin cererea din data de 20.11.2024, reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 3025/25.10.2024.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1922 din 28 noiembrie 2024, a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâtă, şi cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta arată că instanţa de fond, şi-a depăşit competenţele strict limitate la analiza sumară a cazului bine justificat, substituindu-se astfel instanţei de contencios administrativ competente să soluţioneze cererea de anulare.

În acest context, se susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod direct norme legale, stabilind că nu se încadrează în prevederile art. 519 din Codul administrativ, pe motiv că eliberarea sa din funcţie ar fi fost rezultatul reorganizării şi nu al unei reduceri de personal.

Contrar prevederilor legale, instanţa de fond a formulat constatări de fond privind aplicabilitatea şi interpretarea dispoziţiilor art. XX alin. (2) şi (5) din Legea nr. 296/2023, precum şi ale art. 518 şi art. 519 din Codul administrativ, depăşind astfel limitele analizei sumare care caracterizează procedura suspendării.

În opinia recurentei, doar instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anulare are atribuţia de a examina şi de a se pronunţa asupra acestor aspecte, în temeiul prevederilor art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta consideră că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este nemotivată, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituţia României, art. 10 din C. proc. civ. şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Soluţia pronunţată de către instanţa de fond nu respectă cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu oferă o argumentare clară şi completă cu privire la modul în care s-a realizat analiza cazului bine justificat.

De asemenea, analiza instanţei a fost incompletă, aceasta ignorând aspecte esenţiale, precum legalitatea comunicării actului administrativ contestat. Din actele depuse la dosar reiese că Ordinul nr. 2025/25.10.2024 a fost comunicat după data introducerii acţiunii pe rolul instanţei, aspect invocat în mod expres atât prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cât şi în faţa instanţei. Necomunicarea în termen a actului administrativ reprezintă un element care ar fi trebuit să fie considerat la analiza legalităţii acestuia.

Prima instanţă nu a realizat o examinare sumara a tuturor motivelor de nelegalitate invocate în susţinerea cererii de suspendare, limitându-se, în mare măsură, la preluarea argumentelor formulate de pârâtă, fără a face o evaluare independentă şi convingătoare a acestora, fiind încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (5) si (6), precum şi cele art. 22 alin. (2) si (6) din C. proc. civ.

Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe legalitatea comunicării actului administrativ, nici măcar nu a pus în discuţie acest aspect, în virtutea rolului activ, conferit de lege prin prevederile art. 22 din C. proc. civ., deşi, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, acesta a fost comunicat după data introducerii acţiunii pe rolul instanţei de judecata, astfel cum rezulta din e-mailurile transmise de către pârâtă la instanţa de judecată, la aproximativ o lună de la data emiterii. Necomunicarea de către parată a actului administrativ a fost invocată, atât, prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, cât şi în faţa instanţei.

Instanţa a ignorat total motivul de nelegalitate invocat privind nerespectarea interdicţiei de a înfiinţa posturi similare celor desfiinţate în termen de un an, deşi dispoziţiile legale menţionate, interzic în mod expres astfel de înfiinţări în cadrul termenului stabilit. O) astfel de omisiune contravine obligaţiei instanţei de a examina sumar dacă actul administrativ contestat respectă toate condiţiile legale de validitate.

Instanţa de fond nu a avut în vedere motivul reprezentat de expirarea termenului prevăzut de art. XX alin. (7) din Legea nr. 296/2023, prorogat prin O.U.G. nr. 115/2023. Instanţa a minimalizat efectele juridice ale expirării acestui termen, invocând doar caracterul său accelerativ, considerând că termenul este pur orientativ, fără a analiza dacă nerespectarea lui atrage nelegalitatea (nulitatea) măsurii adoptate ulterior. Aceasta constituie o încălcare a obligaţiei de a motiva concret impactul normelor legale asupra situaţiei speţei.

Instanţa nu a fost avut in vedere încălcarea dreptului la carieră prin nerespectarea prevederilor art. 408 din Codul administrativ. Deşi acest motiv viza vătămarea efectivă produsă prin emiterea ordinului contestat, instanţa s-a limitat la a afirma că lipsa respectării termenului de 30 de zile nu a cauzat un prejudiciu reclamantei. Aceasta a ignorat total analiza raportului dintre drepturile reclamantei şi obligaţiile autorităţii publice, omiţând astfel să aprecieze dacă actul administrativ contestat a afectat cariera reclamantei în mod nelegal.

Instanţa de fond nu a analizat în mod corespunzător susţinerea privind tratamentul discriminatoriu aplicat faţă de alţi funcţionari în cadrul aceleiaşi structuri, limitându-se la o constatare formală că nu ar exista probe evidente, deşi exista la dosarul cauzei - Nota de fundamentare nr. x/19.09.2024

Instanţa nu s-a pronunţat pe legalitatea aplicării art. XX alin. (2) şi (5) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare, în condiţiile în care trebuia sa aplice prevederile art. VII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare;

Instanţa de fond a omis să verifice dacă autoritatea pârâtă a acţionat cu respectarea bunei-credinţe şi echităţii în procesul reorganizării, ceea ce reprezintă o lacună esenţială în aplicarea art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Interpretarea instanţei de judecată conduce la încălcarea drepturilor funcţionarilor publici, principiilor prevăzute de Codul Administrativ şi Constituţiei României (dreptul la muncă, protecţia drepturilor câştigate şi dreptul de a nu fi discriminat conform art. 16 alin. (1) din Constituţie, etc). Drepturile câştigate prin concursuri şi examene trebuie protejate, iar orice modificare a statutului sau funcţiei ocupate trebuie să respecte proceduri legale transparente care să garanteze o protecţie echitabilă a acestor drepturi.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa nu a avut în vedere faptul că, reorganizarea şi eliberarea din funcţie sunt procese interdependente, iar prevederile art. 519 alin. (4)-(10) oferă o protecţie procedurală esenţială în astfel de situaţii. Art. XX din Legea nr. 296/2023, nu derogă de la Codul administrativ, ci completează cadrul general stabilit de acesta, asigurând continuitatea drepturilor funcţionarilor publici.

Totodată, consideră că, instanţa de fond trebuia să verifice dacă există indicii cu privire la legalitatea procedurii urmată de către autoritatea publică în reorganizarea instituţiei, măcar dacă a fost informată cu privire la decizia care o viza direct, înainte de emiterea ordinului contestat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 414 din O.U.G. nr. 57/2024 privind Codul Administrativ - Dreptul de a fi informat- "Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prezentului cod şi care îl vizează în mod direct." însă, instanţa de fond nu a verificat acest aspect.

Instanţa de fond nu a avut în vedere considerentele pct. 215 şi cele ale art. 219 din Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor, pronunţată de către Curtea Constituţională si care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 2 iulie 2010

Recurenta-reclamantă mai precizează că reducerea postului reiese chiar din redactarea tezei a II-a a art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2023 care prevede că poate ocupa o funcţie publică de execuţie corespunzătoare vechimii şi studiilor de specialitate deci o funcţie publică vacantă.

Astfel, recurenta arată că nu a mai beneficiat în concret de respectarea dreptului la carieră, de minimum 30 de zile, dat fiind că, începând cu data de 01.11.2024 postul deţinut de Şef serviciu Avizare nu mai există/nu se mai regăseşte în organigramă si statul de funcţii.

Nerespectarea termenului impus de art. 408 Cod administrativ, pentru aplicarea procedurilor de reorganizare anterior intrării în vigoare a noului stat de funcţii, a condus la încetarea existentei funcţiei publice de conducere ocupate de Şef serviciu Avizare începând cu data de 01.11.2024. cu consecinţa încetării tuturor drepturilor derivând din ocuparea acestei funcţii.

Instanţa de fond susţine că, eventuala nerespectare a termenului de preaviz nu ar fi de natură a determina nelegalitatea ordinului de reorganizare dacă nu se dovedeşte că reclamanta ar fi fost vătămată.

Acest raţionament este eronat, atâta timp cât, nu trebuie demonstrată vătămarea directă pentru a se constata o nelegalitate, încălcarea procedurilor legale (cum ar fi termenul de preaviz sau respectarea dreptului la carieră) naşte o prezumţie legală de vătămare.

Faţă de susţinerea privind tratamentul discriminatoriu aplicat faţă de alţi funcţionari în cadrul aceleiaşi structuri, instanţa s-a limitat la o constatare formală că nu ar exista probe evidente, deşi exista la dosarul cauzei - Nota de fundamentare nr. x/19.09.2024 şi Statul de Funcţii Nominal 01.11.2024 (poziţia 79 din Statul de funcţii, postul de Şef serviciu este vacant-Direcţia generală reglementare politici publice si monitorizare-Serviciul consiliere metodologică - pag. 5/18 din Statul de Funcţii Nominal, poziţia nr. 174 - Serviciul documentaţii de atribuire contracte de produse - pag. 10/18 din Statul de Funcţii Nominal. Şef serviciu documentaţii de atribuire, contracte nr. si automatizări, poziţia 246- Şef serviciu instrumente strategice din Statul de funcţii - pag. 12/18).

O astfel de analiză putea fi realizată cu uşurinţă printr-o cercetare simplă a înscrisurilor existente la dosar.

Instanţa de fond nu a avut in vedere încălcarea de către pârâta a prevederilor art. 14 alin. (3) din C. proc. civ., neexercitând rolul activ prin punerea în discuţie a părţilor susţinerilor părţilor şi clarificarea măcar acestui motiv, deşi probele se aflau la dosarul cauzei.

Totodată, instanţa a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra legalităţii aplicării dispoziţiilor art. XX alin. (2) şi (5) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare, respectiv daca autoritatea trebuia sa aplice aceste dispoziţii legale sau dispoziţiile art. XVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, cu modificările ulterioare.

Această omisiune este cu atât mai relevantă cu cât prevederile legale incidente impuneau aplicarea priorităţii normei speciale reglementate la art. XVII alin. (4) din aceeaşi lege, fiind un drept, nu o opţiune.

Instanţa de fond, însă nu a analizat corect condiţiile de redistribuire şi opţiunile existente. Potrivit legii, chiar şi în cazul în care un post a fost transformat, funcţionarul public trebuie să aibă acces la o funcţie similară sau de nivel inferior.

Cu siguranţă instanţa reţine un fapt de necontestat şi anume că prevederile legale speciale se aplică cu prioritate, respectiv prevederile H.G. nr. 707/2024, însă nu duce raţionamentul până la final.

Astfel, H.G. nr. 707/2024 a intrat în vigoare la data de 28 iunie 2024, deci, conform prevederilor art. 518 alin. (7) din Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, ANAP nu poate înfiinţa posturi similare celor desfiinţate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării, respectiv până la data de 27 iunie 2025, inclusiv.

Consideraţiile instanţei cu privire la raţiunea termenului prevăzut la art. XX alin. (7) din Legea nr. 296/2023, respectiv până la data de 30.06.2024, şi anume că acesta este un termen de accelerare a procesului de reorganizare si nu constituie un termen limită de natură a determina nulitatea oricărei măsuri de reorganizare luate după împlinirea respectivului termen nu poate fi justificată.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti")

Cu alte cuvinte, când instanţa a săvârşit un "exces de putere".

Instanţa săvârşeşte un "exces de putere" când, fie pronunţă o hotărâre judecătorească fără nicio competenţă în acea problemă, fie chiar şi numai când ea săvârşeşte orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanţelor prin lege.

Într-o încercare de definire a sintagmei "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Aceasta s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În practica instanţei supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.

Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcţiile ce revin autorităţilor publice şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale.

"Necompetenţa" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuţiilor de jurisdicţie ce revin diferitelor categorii de instanţe, astfel cum aceste atribuţii au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

Deci, "excesul de putere" semnifică un conflict de atribuţii între instanţe şi alte autorităţi, iar "necompetenţa" un conflict de atribuţii între instanţele judecătoreşti.

Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separaţiei puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuţiile puterii legislative sau executive.

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul nr. 3025/25.10.2024, în temeiul art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 634/2015, s-au aprobat, începând cu data de 01.11.2024, modificările intervenite în situaţia funcţiilor publice din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, structura organizatorică şi statul de funcţii nominal al Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, conform anexelor nr. 1 şi 2 care fac parte integrantă din ordinul menţionat.

Ca urmare a emiterii ordinului menţionat funcţia publică de conducere de şef de serviciu al Serviciului avizare s-a transformat în funcţia de consilier juridic, clasa I, grad profesional superior, iar recurentei-reclamante, titularul funcţiei, i s-au aplicat prevederile art. XX alin. (2) şi (5) din Legea nr. 296/2023, fiind numită în cadrul Compartimentului avizare.

Instanţa de fond a respins cererea de suspendare a ordinului, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:

"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, recurenta-reclamantă nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea ordinului.

Sub aspectul cazului bine justificat, se constată că recurenta-reclamantă prin acţiunea introductivă invocă aspecte de nelegalitate a actului a cărei suspendare se solicită, întemeiate în principal, pe nelegalitatea procesului-verbal privind constatarea neregulilor, faţă de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, raportate la împrejurări concrete, ce presupun însă o analiză extinsă a actului atacat.

Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Instanţa de fond a analizat, fără a prejudeca fondul, împrejurările invocate de recurenta-reclamantă astfel încât să poată constata dacă aceste împrejurări sunt sau nu de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului ANAP nr. 3025 din 25.10.2024.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de fond, fără a intra pe fondul cauzei, a menţionat că situaţia recurentei-reclamante se circumscrie prevederilor Legii nr. 296/2023, dat fiind faptul că reorganizarea ANAP a avut loc tocmai în temeiul Legii 296/2023, lege care a obligat instituţiile publice să se reorganizeze, dar nu a stabilit dacă recurenta-reclamantă are sau nu dreptate pe fond.

De asemenea, instanţa nu a făcut o analiză pe fond ci doar a menţionat H.G. nr. 707/2024 care se referă la reorganizarea ANAP şi documentele privind situaţia funcţiilor la nivelul ANAP.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat şi motivat că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la carieră, aşa cum susţine aceasta, pentru că nu reiese din niciun document probatoriu că aceasta a fost vătămată prin faptul că nu s-a respectat termenul de 30 de zile pentru îndeplinirea procedurilor de reorganizare.

De altfel, şi funcţia publică de director al direcţiei juridice a fost transformată în funcţia publică de şef serviciu al Serviciului Juridic, post ocupat şi în prezent de fostul director al direcţie juridice, iar direcţia transformată în serviciu juridic.

De asemenea, instanţa de fond a respins şi motivat şi susţinerea recurentei - reclamante că i s-ar fi aplicat abuziv prevederile art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2024 pentru că la nivelul serviciului avizare exista un post de consilier juridic vacant. Instanţa a motivat corect faptul că acest post vacant nu putea fi ocupat de reclamantă pentru că fusese desfiinţat la reorganizare. Aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă ocupă în prezent postul de consilier juridic superior rezultat în urma transformării postului de şef serviciu avizare.

Instanţa de fond a constatat că au fost respectate prevederile H.G. nr. 707/2024 sub aspectul numărului de posturi şi al structurilor nou înfiinţate, analizând dacă măsura reorganizării ANAP este justificată şi a constatat că aceasta a fost realizată cu respectarea principiului legalităţii, având avizul prealabil al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, ceea ce confirmă respectarea procedurilor legale.

Recurenta-reclamantă nu a fost supusă unui tratament discriminatoriu, având în vedere că măsura reorganizării s-a aplicat în mod uniform şi general, în funcţie de noile normative de personal stabilite prin lege.

Instanţa de fond a verificat aplicarea corectă a principiului proporţionalităţii, concluzionând că interesul public al reorganizării instituţiei prevalează asupra interesului individual al recurentei-reclamante, astfel că nu există temei pentru suspendarea actului administrativ.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamatei, în sensul că autoritatea pârâtă nu a avut în vedere, prin raportare la prevederile art. XX alin. (5) din Legea nr. 296/2023 procedura eliberării din funcţie, reglementată de art. 519 din Codul administrativ, în mod corect a apreciat instanţa de fond, la o primă analiză, că art. 519 din Codul administrativ nu poate fi aplicabil situaţiei recurentei-reclamante, întrucât acest text de lege vizează eliberarea din funcţie, or în cauză a intervenit reorganizarea activităţii autorităţii pârâte, eliberarea recurentei-reclamante din funcţia deţinută anterior fiind o consecinţă a respectivei reorganizări, astfel că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 519 din Codul administrativ, în condiţiile în care un alt text legal reglementează reorganizarea activităţii unei autorităţi publice, respectiv art. 518 Cod administrativ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamate, în sensul că ordinul contestat nu respectă prevederile art. 408 din Codul administrativ, în ceea ce priveşte dreptul la carieră, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat, la o primă analiză, că eventuala nerespectare a termenului de minimum 30 de zile în vederea aplicării procedurilor legale prevăzute de Codul administrativ nu este de natură a determina nelegalitatea emiterii ordinului de reorganizare, în condiţiile în care din niciun element probatoriu nu rezultă că reclamanta ar fi fost vătămată, aşa cum impune art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv că acesta ar fi putut întreprinde anumite demersuri legate de situaţia sa profesională exclusiv în cadrul respectivului termen de 30 de zile.

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că i s-a aplicat un tratament discriminatoriu faţă de cel aplicat titularului funcţiei publice de conducere al Direcţiei Juridice, la o analiză sumară, specifică procedurii suspendării executării actului administrativ, instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că din niciun element probatoriu nu rezultă, cu evidenţă şi fără a se prejudeca fondul cauzei, faptul că, ulterior reorganizării, în structura autorităţii pârâte ar fi existat o funcţie de conducere vacantă de acelaşi nivel sau de nivel inferior, care să fi putut fi ocupată de recurenta-reclamantă, în condiţiile art. XVII alin. (4) din Legea nr. 296/2023, prin raportare la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ocuparea respectivei funcţii.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1922 din 28 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.