VAT liability on exploration costs under farm-out contracts: no taxable exchange of services without reciprocal contractual obligations

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat anularea Deciziei nr. 32/13.04.20222 emisă de ANAF-DGSC privind soluţionarea contestaţiei, anularea în parte a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.11.2021 emisă de AFP Sector 4, cu privire la stabilirea în sarcina sa de obligaţii fiscale principale suplimentare, cu titlu de TVA în cuantum de 4.026.008 ron, calculată asupra unei cote de 25% din totalul cheltuielilor în sumă de 67.100.128 RON, efectuate de A. în baza contractelor de farm-out încheiate cu B. S.A., anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021 emis de ANAF-DGAMC, Activitatea de inspecţie fiscală, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 223 din 30 aprilie 2024, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat în tot Decizia nr. 32/13.04.2022 emisă de ANAF-DGSC de soluţionare a contestaţiei şi în parte decizia F/MC 376/15.11.2021 emisă de DGAMC cu privire la TVA în cuantum de 4.026.008 RON, a respins, ca inadmisibilă, cererea de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021 şi a obligat pârâtele să plătească reclamantei în solidar cheltuieli de judecată în cuantum de 25.000 RON, ce reprezintă onorariu expert şi onorariu apărător redus.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtele Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au declarat recurs.

Deşi au fost formulate memorii de recurs distincte, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele prezentate în susţinere sunt identice.

Astfel, în motivarea recursurilor, după o amplă prezentare a situaţiei de fapt, se arată că în ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. conform căruia constituie motiv de nelegalitate a unei hotărâri "încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", în interpretarea acestei sintagme, în doctrină s-a arătat că acest motiv de nelegalitate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinate, interpretarea şi aplicarea greşita a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei - greşita interpretare sau aplicare a legii), iar, pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.

Recurentul consideră că instanţa de fond a procedat la aplicarea şi interpretarea în mod greşit a dispoziţiilor legale ce reglementează taxa pe valoarea adăugata, respectiv art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134^1 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât intimata-reclamantă aşa cum rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021 urmare controlului, s-a constatat că la lunile septembrie, noiembrie şi decembrie 2015, în mod eronat reclamanta nu a înregistrat şi declarat TVA colectată în sumă de 4.026.008 RON(67.100.128 RON* 25%=16.775.032 RON, 16.775.032 RON* 24% = 4.026.008 RON) aferentă serviciilor prestate/lucrările executate în contul B. S.A. pentru transferul efectuat de această entitate, a unei cote de participaţie din Acordul de concesiune pentru explorarea şi exploatare petrolieră, încheiat de B. S.A. cu Agenţia Naţională pentru resurse minerale.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, între cele doua părţi contractante a fost realizat un schimb de servicii, între transferul cotelor de participare şi dreptului de operare şi efectuarea de servicii/lucrări, respectiv realizarea anumitor lucrări/investiţii de către A. în schimbul cesiunii din partea B. a Cotei de Participare şi dreptului de operare din Acordurile de concesiune intră în sfera de aplicare a TVA întrucât prin această "Contraprestaţie" a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor/lucrărilor din proprietatea societăţii în schimbul dreptului de participare şi operare din partea B., iar operaţiunea realizată de cele doua entităţi, în condiţiile şi termenii prezentaţi mai sus, reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA.

Referitor la reţinerile instanţei de fond cu privire la "Lipsa încheierii unui pretins contract de schimb" şi a unui schimb "tacit" între B. şi A., în primul rând, după cum s-a prezentat prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021, inspecţia fiscală a verificat Contractele de Farm-out din data de 01 septembrie 2011, încheiate de S.C. A. S.R.L., cu reclamanta B. S.A., fără a se menţiona existenţa/lipsa unui contract de schimb.

În al doilea rând, pe de-o parte, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta neagă existenţa unui schimb între S.C. A. S.R.L. şi B. S.A., iar pe de altă parte prin Punctul de vedere formulat la Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021, se admite existenţa unei "contraprestaţii asumate la schimb faţă de B., respectiv reprezentantul A. a precizat că "obligaţiile asumate de A. faţă de B. ca şi contraprestaţie pentru preluarea cotelor de 75% erau reprezentate doar de angajamentul de a suporta cheltuieli aferente acestor explorări doar până la valoarea de 3.930.558 USD (reprezentând 75% corespunzător cotei de 25% a B.). Astfel, orice alte cheltuieli suplimentare înregistrate de către A. pentru efectuarea acestor explorări nu fac în fapt parte a contraprestaţiilor asumate la schimb faţă de B. pentru preluarea cotelor de 75% din cele două concesiuni".

Totodată, prin contestaţia formulată s-a menţionat "pentru orice a excedat schimbului, s-a desfăşurat ca o asociere în participaţiune în care cele două părţi activau împreună (în beneficiul propriu şi indirect al ANRM) având agreată doar o împărţire a potenţialelor venituri viitoare (ceea ce nu s-a realizat)".

În al treilea rând, conform clauzelor contractelor de farm-out, respectiv art. 4 - contraprestaţie, părţile contractuale au prevăzut fără echivoc un schimb.

Aşa cum rezultă din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021, organele de inspecţie fiscală au verificat operaţiunile desfăşurate prin prisma dispoziţiilor legale obligatorii prevăzute de Codul fiscal, respectiv dacă reclamanta verificată avea obligaţia colectării TVA, respectiv dacă operaţiunea realizată de cele două reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA .

Aşa cum este prezentat în Raportul de inspecţie fiscală nr. x/15.11.2021 constatările inspecţiei fiscale au rezultat exclusiv din explicaţiile şi documentele puse la dispoziţie de reprezentantul societăţii şi nicidecum o ingerinţă în deciziile contractuale ale părţilor.

Totodată opinia privind interpretarea greşită şi dincolo de voinţa părţilor, a termenului contractual "Contraprestaţie" este nejustificată.

Prin "contraprestaţia" prezentată, a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor/lucrărilor din proprietatea A. în schimbul dreptului de participare şi operare din partea B., iar operaţiunea realizată de cele două entităţi, reprezintă un schimb de servicii/bunuri ce intră în sfera de aplicare a TVA, conform prevederilor art. 130 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, recurentele consideră că A. datorează TVA colectată/de plată în suma de 4.026.008 RON, conform prevederilor art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1) şi alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134A1 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că Decizia de Impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x/15.11.2021, cu privire la stabilirea, în sarcina reclamantei, de obligaţii fiscale principale suplimentare cu titlu de TVA în cuantum de 4.026.008 RON, reprezentând TVA calculată asupra unei cote cu 25% din totalul cheltuielilor în cuantum de 67.100 RON, efectuate de A. în baza contractelor de farm-out încheiate între A. şi B. S.A., este temeinică şi legală.

De asemenea, recurentele arată că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi în ceea ce priveşte obligarea, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 de RON, întrucât în speţă nu se probează culpa procesuală, sens în care solicită să fie exonerate de la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În susţinerea recursurilor sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Având în vedere faptul că motivele de recurs sunt identice, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

Astfel, Înalta Curte reţine că societatea reclamantă este producător de petrol şi gaze naturale, activitate pe care o desfăşoară pe teritoriul României, iar în perioada 14.12.2020 - 3.11.2021 organele de inspecţie fiscală au efectuat la sediul său şi la cel al DGAMC inspecţie fiscală, ce a cuprins intervalul 1.01.2015 - 31.12.2019/01.01.2015 - 31.12.2018, având ca obiectiv impozitul pe profit şi TVA, constatările şi măsurile dispuse regăsindu-se în raportul de inspecţie fiscală x/15.11.2021.

Direcţia pârâtă a constatat că în lunile septembrie, noiembrie şi decembrie 2015, în mod greşit reclamanta nu a înregistrat şi declarat TVA colectată în sumă de 4.026.008 RON, calculată asupra procentului de 25 % din 67.100.128 RON, care reprezintă contravaloarea activităţilor de explorare, finalizate prin executarea şi recepţionarea sondelor de explorare, respectiv 16.775032 RON, aferentă serviciilor prestate/lucrările executate în contul B. S.A. pentru transferul efectuat de această entitate, a unei cote de participaţie din Acordul de concesiune pentru explorare şi exploatare petrolieră, încheiat de B. S.A. cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.

Înainte de emiterea raportului de inspecţie fiscală, DGAMC a încunoştiinţat societatea, prin înştiinţarea din 26.10.2021, cu privire la discuţia finală care a avut loc la 3.11.2021, la 11.11.2021.

Reclamanta a transmis punctul său de vedere referitor la constatările inspectorilor fiscali, solicitând a se avea în vedere argumentele sale în evaluarea finală a aspectelor analizate, prezentându-se aspecte, care în opinia sa nu pot susţine concluzia organului de inspecţie fiscală, conform căreia în fapt ar fi avut loc un schimb între societatea reclamantă şi S.C. B. S.A., suportarea în totalitate a cheltuielilor fazei III revine societăţii reclamante şi nu şi cocontractantei sale, prestaţiile realizate fiind asumate în schimbul preluării cotei de 75% din cele două concesiuni, nefiind efectuate pentru societatea cedentă, căreia nu îi incumbă obligaţia de a suporta cheltuielile şi costurile aferente fazei III.

În baza raportului de inspecţie fiscală x/15.11.2021, DGAMC a emis decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice F-MC 376/15.11.2021, prin care a stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată cu titlu de TVA a sumei de 4.026.008 RON.

Reclamanta a formulat contestaţie administrativă înregistrată la ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor sub nr. A-SLP 113/20.01.2022, care a fost respinsă prin Decizia nr. 32/13.04.2022.

Organul de soluţionare a contestaţiilor a concluzionat că, în mod corect, a fost stabilită obligaţia de plată a TVA în sarcina societăţii contestatoare, având în vedere raporturile contractuale, ce s-au derulat între aceasta şi B. S.A., neimpunându-se ca reclamanta să suporte în totalitate cheltuielile aferente serviciilor prestate/executate, ci doar în proporţie de 75%, diferenţa de 25% revenind societăţii cedente, acestea fiind cotele ce se cuvin celor două societăţi potrivit acordurilor de concesiune aprobate prin H.G. nr. 709/1998, între cele două părţi contractante realizându-se un schimb tacit de servicii între transferul cotelor de participare şi dreptul de operare şi efectuarea de servicii/lucrări, astfel că fiecare persoană impozabilă implicată în schimb a efectuat o prestare de servicii cu plată supusă TVA.

Instanţa de fond a admis, în parte, acţiunea reclamantei, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în ceea ce priveşte obligaţia fiscală suplimentară stabilită în sarcina reclamantei, organul fiscal calculând TVA pentru suma de 16.775.032 RON, care reprezintă 25% din costurile şi cheltuielile în cuantum de 67.100.128 RON - contravaloarea sondelor Greşu şi Nereju înregistrate în contabilitatea S.C. A. S.R.L., în procent de 100%, obligaţie care are ca fundament faptul că cele două societăţi, părţi în contractele de farm-out intervenite în anul 2011 sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor din acordurile de concesiune în procent de 75%, respectiv 25%, apărările reclamantei sunt fundamentate, obligaţia stabilită în sarcina sa nu are suport în probele administrate în cauză şi nici în dispoziţiile legale aplicabile.

Astfel, temeinic şi legal s-a constatat că reclamanta şi-a asumat expres obligaţia de a suporta în totalitate costurile şi cheltuielile generate de faza III din programul minim de lucrări, fază care nu a fost finalizată în intervalul aprobat de ANRM, data de finalizare fiind 1.07.2014, sondele fiind finalizate la 5.05.2015, respectiv 20.07.2015, fără ca agenţia să fi extins termenul de finalizare, situaţie confirmată de constatările ANRM din cele două note de constatare nr. 400023 şi 400024 din 11.01.2016, necontestată de organele fiscale, prin urmare, societăţii nu îi incumbă obligaţia de a colecta TVA pentru suma de 16.775.032 RON, ce nu a fost facturată către partenerul său şi reprezintă 25% din costurile şi cheltuielile în cuantum de 67.100.128 RON - contravaloarea sondelor Greşu şi Nereju, ce sunt evidenţiate în totalitate în contabilitatea sa şi nu doar potrivit cotei sale de 75% din drepturile şi obligaţiile dobândite prin contractele de farm-out.

Cu privire la pretinsa existenţă a unui schimb de servicii între B. şi A., în sensul că între cele două părţi contractante ar fi fost realizat un schimb de servicii între transferul cotelor de participare şi dreptului de operare şi efectuarea de servicii/lucrări, respectiv realizarea anumitor lucrări/investiţii de către A. în schimbul cesiunii din partea B. a Cotei de Participare şi dreptului de operare din Acordurile de concesiune, Înalta Curte reţine că recurentele-pârâte reiterează că art. 4, denumit marginal "Contraprestaţie" ar indica "fără echivoc" că între părţi a avut loc un schimb de servicii între A. şi B.. Recurentele susţin că ceea ce a generat aplicarea TVA asupra diferenţei de 25% din totalul cheltuielilor suportate de reclamantă ar reprezenta, în fapt, servicii prestate de A. către B., iar aceste servicii ar reprezenta parte a contraprestaţiei achitate de către A. pentru obţinerea cotei de participare de 75% din proiect.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat susţinerile organelor fiscale în ceea ce priveşte pretinsul schimb de servicii, reţinând în mod corect că din prevederile celor două contracte de farm-out, nu rezultă că cele două societăţi au încheiat o convenţie având ca obiect schimbul de servicii, nici expresă, nici subînţeleasă, fiind relevant art. 4.1, ce stipulează expres obligaţiile asumate de reclamantă, fiind evidenţiată expres suportarea de această societate a costurilor pe perioada executării programului de exploatare minieră pentru faza III în procent de 100% şi nu potrivit cotei sale de participare de 75%, aşa cum au reţinut organele fiscale.

De asemenea, Înalta Curte reţine că nu se poate susţine nici pretinsul schimb tacit de servicii, care ar rezulta din clauzele contractelor de farm-out, cum susţin organele fiscale, în condiţiile în care nu se regăseşte în cele două convenţii nicio o obligaţie asumată de A., potrivit căreia execută activităţile specifice fazei III, numai în procentul de 75% din drepturile şi obligaţiile dobândite din acordul de concesiune, astfel încât pentru diferenţa de 25% aceste activităţi să fie realizate pentru partenerul său.

Astfel fiind, în mod corect s-a apreciat că nu rezultă existenţa schimbului de servicii invocat de organul fiscale, care să intre sub incidenţa dispoziţiilor legale specifice TVA, astfel cum a concluzionat şi expertul contabil, în sensul că nu se identifică niciun schimb tacit de servicii, suportarea în totalitate a cheltuielilor aferente fazei III din programul minim de lucrări este o obligaţie contractuală, expres asumată de A. S.R.L..

În lipsa oricăror clauze contractuale din care să reiasă că ar exista un schimb de bunuri şi servicii între A. şi B., recurentele se limitează să reproducă aceeaşi susţinere potrivit căreia prestaţiile A. ar fi fost stipulate de părţi în articolul 4., deoarece poartă titlul "Contraprestaţie".

Înalta Curte constată că recurentele nu critică, însă, concluzia expertului judiciar conform căruia, din documentele depuse la dosarul cauzei, nu reiese nominalizarea serviciilor pe care B. şi A. şi le-ar fi prestat "reciproc" şi nici nu identifică în concret pretinsele servicii care ar fi fost furnizate reciproc de către părţi.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentelor, cheltuielile aferente Fazei III a proiectului (art. 4.1.b) din Contractele de farm-out) sunt susţinute 100% de către A., nu prezintă caracterele unui schimb de servicii cu B. şi deci nici nu pot fi supuse regulii generale de împărţire conform cotelor de participare 75/25 prevăzut în Anexa C la Contractele-farm-out.

În ceea ce priveşte obligaţia colectării TVA stabilită de recurentele-pârâte Înalta Curte reţine că aceasta a avut la bază interpretarea greşită a dispoziţiilor contractuale precum şi lipsa înţelegerii privind implementarea proiectelor de explorare şi exploatare a perimetrelor petroliere, în special derularea fazei III din proiect.

Prin recursurile formulate, recurentele critică soluţia instanţei cu privire la interpretarea şi aplicarea art. art. 130 alin. (1), alin. (2) pct. 8, art. 126 alin. (1), art. 127 alin. (1)şi alin. (2), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 140 alin. (1), art. 134A1 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurentele consideră că orice cheltuială pe care reclamanta a efectuat-o în interesul proiectului de concesiune este supusă TVA calculată asupra unei cote cu 25% din totalul cheltuielilor, indiferent de activităţile prestate în conformitate cu Contractul de concesiune şi cu ignorarea întregului mecanism contractual.

Analizând incidenţa legislaţiei în materie de TVA, şi în special prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) din legea 571/2003, ce definesc condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a exista o prestare de servicii, prima instanţă în mod corect a reţinut că este necesar ca o astfel de prestare de servicii să fie efectuată cu plată, cum prevede şi pct. 2 alin. (2) şi pct. 3 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, precum şi cele ale art. 130 şi 137 din Codul fiscal.

Legalitatea stabilirii obligaţiei suplimentare cu titlu de TVA în sarcina reclamantei nu poate fi fundamentată decât prin existenţa certă a unei prestări de servicii între părţile contractante, respectiv o parte să fie obligată să presteze un serviciu şi să primească, în contrapartidă, din partea celeilalte părţi, un alt serviciu, respectiv o plată, însă în prezenta cauză, raportat la clauzele contractelor de farm-out nu se identifică un schimb, cum susţin organele fiscale, nici un schimb tacit de servicii, neexistând prestări de servicii realizate de B. S.A., în contrapartida presupuselor prestări de servicii efectuate de A..

În acord cu cele reţinute de prima instanţă din punct de vedere strict fiscal, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 130 Codul fiscal coroborat cu dispoziţiile pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, pentru a ne afla în prezenţa unui schimb de servicii.

În cazul de faţă, niciuna dintre părţi nu livrează un bun sau prestează un serviciu către cealaltă parte, întrucât lucrările şi cheltuielile efectuate de A. au fost efectuate cu titlu de plată a preţului cesiunii cotei de participare şi nu cu titlu de servicii prestate către B..

De asemenea, în cazul de faţă, între părţi nu a avut loc un transfer reciproc de drepturi de proprietate asupra unor bunuri şi nici nu au fost schimbate anumite servicii. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor pe acest aspect sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitată de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunţate, instanţa de control judiciar nu se poate pronunţa asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată acordate unei părţi de către instanţa de fond.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va obliga recurentele, în solidar, la plata sumei de 17.776,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata- reclamantă A..

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (fostă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) şi de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (fostă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili) în numele şi pentru Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 223 din 30 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele, în solidar, la plata sumei de 17.776,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata- reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.