Judicial resignation validity: Conflict between Labor Code termination rules and special judicial status provisions during disciplinary suspension

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Preşedintele României, prin Administraţia Prezidenţială, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. anularea Hotărârii nr. 300 din data de 04.03.2021 emisă de secţia pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a propus Preşedintelui României eliberare sa din funcţia de judecător, prin demisie;

2. anularea Decretului nr. 231/22.03.2021 emis de pârâtul Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 286/22.03.2021;

3. reîncadrarea sa în funcţia de judecător în cadrul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, începând cu data de 22.03.2021 corelativ cu obligarea pârâului CSM şi a angajatorului să îi adapteze norma de lucru potrivit recomandărilor medicului de medicina muncii stabilite în fişele de aptitudini şi avizul medical apt condiţionat;

4. obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata despăgubirilor materiale reprezentând echivalentul drepturilor de natură salarială care i se cuveneau dacă rămânea în activitate calculate pentru perioada 22,03.2021 şi până la reîncadrarea în funcţia de judecător, actualizate cu rata inflaţiei precum şi daune morale în valoare de 150 000 Euro;

5. obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 13 februarie 2024, a respins cererea de recuzare a doamnei judecător B., ca neîntemeiată.

De asemenea, prin sentinţa nr. 420 din 13 martie 2024, judecând cauza, în fond, după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii invocată de pârâtul Preşedintele României, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Administraţia Prezidenţială în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României şi în nume propriu, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestor hotărâri reclamanta A. a declarat recurs.

3.1. Prin recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 13.02.2024, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că doamna judecător B. a devenit incompatibilă întrucât, prin hotărârea pe care a pronunţat-o în primul ciclu procesual, se va observa că nu a admis doar formal o excepţie de procedură reglementată de C. proc. civ. şi nu s-a limitat doar la a pronunţa această soluţie fără să facă aprecieri cu privire la fondul cauzei. Dimpotrivă, se va constata din motivarea sentinţei civile nr. 1251/04.07.2022, casată prin decizia civilă nr. 2303/30.05.2023 a ÎCCJ, că anterior soluţionării excepţiei inadmisibilităţii cererii privind anularea Decretului nr. 231 din 22 martie 2021 emis de Preşedintele României invocată de pârâtul CSM pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a respins cererea în anularea acestui decret ca inadmisibilă, doamna judecător a procedat motivat la stabilirea naturii juridice a fiecărui act administrativ pe care l-a atacat şi consecinţele pe care le produce, după care a stabilit motivat că cererea principală nu este cea pe care a indicat-o în acţiune, ci cea prin care a solicitat anularea decretului prezidenţial, a calificat Hotărârea CSM nr. 300/04.03.2021 ca fiind operaţiune administrativă în sensul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, după care a procedat la analizarea admisibilităţii cererii principale din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, subliniind că revocarea decretului produce consecinţe grave după ce a intrat în circuitul civil (fiind previzibilă soluţia, pe fond, de respingere a cererii în anulare din aceleaşi raţiuni arătate în cazul revocării) şi, în final, a constatat că nu a parcurs-o, caz în care a reţinut că nu are interes să solicite anularea Hotărârii CSM nr. 3 00/04.03.2021.

Respingând formal cererile formulate privind anularea actelor atacate, doamna judecător a constatat că sunt valabile fără să le cerceteze pe fond, caz în care a respins ca neîntemeiate celelalte cereri prin care s-a solicitat reintegrarea pe funcţie şi plata despăgubirilor pentru prejudiciul material şi moral invocat în cauză, subliniind că admiterea lor era condiţionată de soluţionarea favorabilă a cererilor privind anularea actelor pe care le-a atacat, iar această motivare este reluată şi în cea de-a doua hotărâre pe care a pronunţat-o pe fond şi care face obiectul prezentului recurs.

Aşadar, pentru a proteja interesul CSM şi Tribunalului Călăraşi, care sunt terţi faţă de Decretul prezidenţial nr. 231/2024 şi ale căror interese ar fi fost afectate dacă cererea ar fi fost admisă, doamna judecător a admis excepţia inadmisibilităţii pe care pârâtul CSM a invocat-o în apărare. Urmează să se constate că, prin recursul declarat în primul ciclu procesual, a invocat faptul că, acest artificiu judiciar a fost folosit exclusiv în scopul respingerii acţiunii sale şi pentru temporizarea pronunţării unei soluţii de admitere pe fondul cauzei, iar această împrejurare a invocat-o în cererea de recuzare în susţinerea celui de-al doilea motiv, fiind previzibil că doamna judecător nu îşi va schimba opinia şi va respinge acţiunea.

Deşi, în aparenţă, s-ar putea susţine că judecătorul fondului din primul ciclu procesual nu ar fi devenit incompatibil la rejudecarea cauzei după casarea sentinţei civile nr. 1251/04.07.2022 şi trimiterea spre rejudecare dispusă prin decizia civilă nr. 2303/30.05.2023 a ÎCCJ, totuşi, se va observa că nu este incidenţă în speţă excepţia de la regula prevăzută la art. 41 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. având în vedere că doamna judecător B. şi-a spus părerea şi pe fondul cauzei.

La analiza acestui motiv de recurs, recurenta solicită să fie avute în vedere şi considerentele general obligatorii reţinute în Decizia nr. 24/2020 a ÎCCJ - Completul RIL prin care s-a statuat că analiza împrejurărilor care îl face pe judecător incompatibil în temeiul art. 41 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie făcută având în vedere fundamentul incompatibilităţii reglementat de acest text de lege şi anume acela de a nu îl pune pe judecător în situaţia de a reveni asupra soluţiei sale, numai astfel asigurându-se imparţialitatea şi protejarea încrederii în justiţie (pct. 83), subliniindu-se la pct. 108 faptul că judecătorul nu este incompatibil atunci când, din circumstanţele particulare ale litigiului, reiese în mod evident că acesta nu este pus în situaţia de a-si evalua direct sau indirect propria hotărâre. În continuare, la pct. 102, ÎCCJ precizează că "această evaluare trebuie făcută astfel încât să fie oferite garanţii pentru a se exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului, astfel cum este văzută de un observator obiectiv".

3.2. Prin recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 420 din 13 martie 2024, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond, deşi a considerat netemeinice criticile, nu le-a analizat şi nu a stabilit prin considerentele hotărârii (1) dacă manifestarea de voinţă a judecătorului poate fi înfrântă prin actele administrative emise de pârâţi; (2) dacă eliberarea din funcţie, prin demisie, poate să fie dispusă arbitrar de pârâţi şi fără să fie indicată în cuprinsul actelor administrative data eliberării din funcţie prin demisie, care, inevitabil, va fi cea a publicării decretului prezindenţial, în condiţiile în care a solicitat eliberarea din funcţie la 01.02.2021 şi nu la 22.03.2021, când a fost publicat Decretul nr. 231/22.03.2021; (3) dacă data eliberării din funcţie, prin demisie, poate fi stabilită de pârâţi prin alegerea arbitrară a datei la care vor emite actele, respectiv a datei publicării decretului prezindenţial şi dacă aceste date se pot situa temporal în afara termenului maxim stabilit de legiuitor la art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 (care are natura juridică a termenului de preaviz reglementat de Codul muncii, urmând a se observa că, numai în cazul demisiei, legiuitorul stabileşte un termen de preaviz de cel mult 30 de zile şi care este data limită până la care judecătorul trebuie eliberat din funcţie prin demisie); (4) care este temeiul juridic în baza căruia pârâţii pot deroga/încălca voinţa judecătorului cu privire la data aleasă pentru încetarea raportului de serviciu, respectiv voinţa legiuitorului cu privire la termenul maxim de 30 de zile pe care 1-a stabilit pentru a fi eliberat din funcţie judecătorul, prin demisie, mai ales că preavizul nu a fost necesar în cazul de faţă, ipoteză în care eliberarea a din funcţie trebuia să intervină, în mod obligatoriu, anterior expirării termenului de cel mult 30 de zile şi nu ulterior lui.

Or, este evident că pârâtul CSM a refuzat să ia act de demisie la 11.02.2021 cu scopul nedeclarat şi ilegal de a o suspenda, din oficiu, din funcţia de judecător la 22.02.2021 din motive necunoscute şi în lipsa unei rezoluţii motivate de Inspecţia Judiciară pentru începerea cercetării disciplinare împotriva sa şi a altor colegi (măsură care a fost desfiinţată de ÎCCJ ulterior eliberării sale din funcţie, decizia fiind depusă la dosar), motiv pentru care a refuzat să îi comunice motivele amânării discutării demisiei, fiind evident că nu putea să recunoască că a fost "ţinta" unui execuţiu în plan disciplinar din motive care nu fac obiectul analizei în prezentul recurs, iar instanţa de fond a respins proba cu interogatoriul şi testimonială tocmai pentru a proteja interesele acestuia, care ar fi fost grav afectate dacă s-ar fi aflat adevărul.

Recurenta consideră că dacă instanţa de fond a apreciat că sunt netemeinice apărările şi că pârâţii ar fi respectat la emiterea actelor, dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. a) şi alin. (5) din Legea nr. 303/2004, atunci trebuia să indice dispoziţia legală care a permis acestora să încalce voinţa privind data de 01.02.2021 pe care a stabilit-o în cererea de demisie pentru încetarea unilaterală a raportului de serviciu cu Tribunalul Călăraşi, dar şi dispoziţia legală care a permis pârâţilor să emită actele atacate si să înceteze raportul de serviciu după expirarea termenului maxim de 30 de zile prevăzut de alin. (5) (care s-a împlinit la 02.03.2021) şi în perioada în care avea raportul de serviciu suspendat de drept, fiindu-i interzisă exercitarea funcţiei de judecător începând cu data de 22.02.2021, când a fost suspendată din funcţie în baza art. 52 alin. 1din Legea nr. 317/2004

În opinia recurentei, dacă judecătorul fondului ar fi lecturat demisia şi prima pagină a Hotărârii CSM nr. 300/04.03.2021, ar fi constatat că, nu doar procedurile disciplinare le-a invocat ca motiv al demisiei, ci violenta - suferinţele fizice şi psihice pe care le-a suportat datorită refuzului conducerii tribunalului de a lua măsurile legale, obligatorii pentru angajator, pentru protejarea integrităţii fizice şi psihice

Astfel, recurenta apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 cu aplicarea dispoziţiilor art. 1216 C. civ. pe care le-a invocat ca temei juridic al acestui motiv de nelegalitate al actelor atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe de o parte, se va constata că instanţa nu a exclus incidenţa în speţă a acestor dispoziţii legale, caz în care ar fi opus inadmisibilitatea cererii de anulare întemeiată pe dispoziţiile legale pe care le-a invocat în acţiune în susţinerea acestui motiv.

Pe de altă parte, se va observa că, "raţiunile personale" nu pot fi considerate viciu de consimţământ, în condiţiile în care motivele personale sunt cele avute în vedere de legiuitor la art. 1216 C. civ., care sunt apte să afecteze voinţa unei persoane atunci când îşi exprimă consimţământului care, potrivit art. 1204 C. civ., trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Recurenta mai susţine că în mod greşit instanţa de fond a constatat că suferinţele fizice şi morale invocate ca viciu de consimţământ, le-am avut în vedere după eliberarea din funcţie doar pentru a obţine o nouă evaluare a "elementelor" pe care le-am avut în vedere la formularea demisiei, în condiţiile în care aceste violenţe le-am invocat ca motiv exclusiv al demisiei mele din funcţie şi se regăsesc în conţinutul cererii mele.

În concluzie, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material anterior indicate, referitoare la valabilitatea consimţământului şi violenţa ca viciu de consimţământ, apreciind nelegal că "raţiunile personale" nu pot constitui motive care alterează consimţământul, deşi exclusiv raţiunile personale îl pot afecta intelectiv, dovadă că art. 1216 alin. (4) C. civ. prevede că, "În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum si orice împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului".

Cu privire la nelegalitatea actelor atacate pentru că au fost emise în perioada în care nu avea raporturi de serviciu cu Tribunalul Călăraşi şi nu avea dreptul să exercite funcţia de judecător pentru că a fost suspendată din funcţie în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 până la finalizarea procedurii disciplinare care se afla în derulare, recurenta arată că instanţa de fond a constatat că actele contestate au fost emise legal exclusiv în considerarea calităţii de judecător pe care mi-am păstrat-o pe durata suspendării din funcţie, dar şi ulterior eliberării din funcţie.

Astfel, consideră că hotărârea instanţei de fond este nelegală prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece judecătorul reţine considerente străine de natura cauzei, dar şi pentru că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material referitoare la eliberarea din funcţie, prin demisie, reglementate de art. 65 din Legea nr. 303/2004, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, în opinia instanţei de fond, de esenţa demisiei şi a eliberării din funcţia de judecător, prin demisie, nu este existenţa unui raport de serviciu aflat în derulare, ci doar existenta calităţii de judecător pe care acesta o păstrează si în absenta unui raport de serviciu, inclusiv după eliberarea din funcţie din motive neimputabile pentru a putea beneficia de pensie de serviciu şi alte drepturi prevăzute de lege.

Articolul 65 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 reglementează demisia ca motiv de încetare a funcţiei de magistrat, însă o defineşte la art. 81 alin. (1) Codul muncii, incident în cauză, potrivit art. 278 alin. (2), ca fiind actul unilateral de voinţă al salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, caz în care, recurenta susţine că nu există dubiu că, la eliberarea din funcţie prin demisie, obligatoriu trebuie să existe un raport de muncă în derulare, căruia i se pune capăt prin voinţa unilaterală a judecătorului şi publicarea decretului prezidenţial de eliberare din funcţie.

Această concluzie se desprinde şi din economia dispoziţiilor art. 49 alin. (6) Codul muncii, care prevăd că, în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul de muncă încetează de drept.

Recurenta apreciază că, în cazul său, fiind suspendat de drept raport de serviciu, exista un impediment legal pentru eliberarea din funcţie, prin demisie, pentru că pârâţii nu puteau să dispună legal încetarea unui raport de serviciu care nu mai exista la data emiterii actelor administrative, fiindu-mi interzisă exercitarea funcţiei de judecător pe durata procedurii disciplinare desfăşurată împotriva mea.

Faptul că, de esenţa eliberării din funcţie, chiar şi prin demisie, este existenţa unui raport de serviciu în derulare, recurenta apreciază că rezultă şi din economia dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, care prevăd că, în cazul suspendării pentru motivul de la art. 61 alin. (1) lit. d), când se dispune suspendarea din funcţie în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, judecătorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţii si incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8 şi nu i se plătesc drepturi salariate, iar această perioadă nu constituie vechime în magistratură, caz în care consideră că nu există nicio îndoială că, în perioada suspendării de drept din funcţie, nu are dreptul să exercite funcţia de judecător şi nici nu se poate dispune încetarea raportului de serviciu pe care judecătorul nu îl mai are cu instanţa pe durata suspendării din funcţie.

Astfel fiind, recurenta arată că, la data 04.03.2021, când pârâtul CSM a emis Hotărârea nr. 3 00/04.03.2021, dar şi la data de 22.03.2021, când pârâtul Preşedintele României a emis Decretul nr. 231/22.03.2024 şi a fost publicat în Monitorul oficial al României, nu avea un raport de serviciu în derulare cu Tribunalul Călăraşi, având interzis dreptul de a exercita funcţia de judecător pe durata procedurii disciplinare, caz în care apreciază că nu putea să fie eliberată dintr-o funcţie pe care nu o mai deţinea la momentul publicării decretului prezindenţial, existând un impediment legal pentru emiterea acestor acte, aşa cum a fost calificat de ÎCCJ în Decizia nr. 747/22.02.20218.

Instanţa de fond a înlăturat argumentele de practică judiciară, deşi a pus în vedere părţilor să depună la dosar această decizie, cu motivarea că ar fi fost pronunţată anterior modificărilor care au intervenit la legile justiţie, respectiv anterior introducerii dispoziţiilor art. 521 din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora putea fi continuată procedura disciplinară după eliberarea din funcţie a judecătorului, deşi nu această problema de drept a fost analizată de ÎCCJ prin decizia anterior indicată şi nu am învestit instanţa de fond cu această chestiune.

Cu privire la tardivitatea emiterii decretului, instanţa de fond susţine că dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004 sunt incidente şi în cazul eliberării din funcţie a judecătorilor, prin demisie, arătând că nu ar avea relevanţă juridică voinţa judecătorului, respectiv manifestarea de voinţă de a pune capăt raportului de serviciu la o anumită dată, deoarece Preşedintele României nu analizează manifestarea de voinţă a acestuia, ci doar eliberează judecătorul din funcţie, prin decret prezidenţial.

În raport de dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. a) raportat la alin. (5) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora data eliberării din funcţie prin demisie reglementată de legiuitor este situată în intervalul de timp data înregistrării demisiei - data expirării termenului maxim de 30 de zile (numai atunci când este necesară prezenţa judecătorului la instanţă), în speţă, fiind vorba de 01.02.2021 -11.02.2021 (când demisia a fost înscrisă pe ordinea de zi pentru că nu a fost stabilit un termen de preaviz de cel mult 30 de zile, însă CSM a refuzat nejustificat să formuleze propunerea de eliberare din funcţie la data de 11.02.2021), iar decretul prezidenţial a fost emis şi publicat în Monitorul oficial al României la 22.03.2021, după 50 de zile de la data înregistrării demisiei la CSM, recurenta apreciază că, în lipsa considerentelor referitoare la acest împrejurări, instanţa de fond nu a analizat critica de nelegalitate şi lipseşte motivarea hotărârii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la lipsa obligaţiei pârâtului Preşedintele României de a respecta voinţa magistratului, instanţa de fond nu indică temeiul juridic în baza căruia preşedintele ar putea încălca voinţa judecătorului atunci când indică o anumită dată la care înţelege unilateral să pună capăt raportului de serviciu prin demisie şi nu este stabilit un termen de preaviz de cel mult 30 de zile prevăzut de art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară (decizia nr. 747/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 13.02.2024

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta-reclamantă critică legalitatea şi temeinicia soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a doamnei judecător B. dispusă prin încheierea din data de 13.02.2024 pronunţată în dosar nr. x/2021 apreciind că în cauză ar fi fost incidente cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de recuzare a doamnei judecător B. dispusă prin încheierea din data de 13.02.2024 pronunţată în dosar nr. x/2021 este legală şi temeinică, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de incompatibilitate reglementate de art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ. şi implicit nici motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.,

Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 1251/04.07.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în anularea Decretului nr. 231/22.03.2021 emis de Preşedintele României, respingând cererea de anulare a acestuia ca inadmisibilă, a admis excepţia lipsei de interes a acţiunii în privinţa Hotărârii nr. 300/04.03.2021 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, cu consecinţa respingerii cererii în anularea Hotărârii nr. 300/04.03.2021 emise de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, ca lipsită de interes şi a respins, în rest, cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 2303/03.05.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 1251/2022, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dosarul fiind înregistrat sub numărul x/2021*, pe rolul aceluiaşi complet de judecată.

Astfel cum în mod corect s-a reţinut în considerentele încheierii de respingere a cererii de recuzare din data de 13.02.2024, deşi doamna judecător B. a pronunţat sentinţa civilă nr. 1251/2022, în rejudecare, aceasta fost învestită cu soluţionarea altor chestiuni şi excepţii decât cele pe care le-a dezlegat cu ocazia pronunţării primei sentinţe.

Este de necontestat că, prin sentinţa nr. 1251/4.07.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, preşedintele de complet a analizat exclusiv excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, în timp ce prin sentinţa civilă nr. 420/13.03.2024 pronunţată ulterior în dosarul nr. x/2021, instanţa de fond analizat excepţia tardivităţii cererii, precum şi fondul cauzei.

În aceste condiţii, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora în motivarea sentinţei civile nr. 1251/4.07.2022 preşedintele de complet ar fi făcut aprecieri cu privire la fondul cauzei. Dimpotrivă, rezultă că instanţa de fond s-a limitat la analiza celor două excepţii precum şi chestiunilor indispensabile pentru soluţionarea acestora cum ar fi stabilirea naturii juridice a actelor administrative contestate în cazul excepţiei inadmisibilităţii. Aceste aspecte nu au mai făcut obiectul analizei instanţei în cadrul dosarului nr. x/2021, cu atât mai mult cu cât, asupra lor a statuat chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2303/03.05.2023.

Raportat la data înregistrării dosarului nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti (02.11.2023), în mod corect s-a reţinut în încheierea de respingere a cererii de recuzare că data fixării primului termen de judecată în cauză (respectiv 04.12.2023) nu ar putea fi în niciun caz considerată ca reprezentând o intenţie de tergiversare din partea judecătorului cauzei, aceasta cu atât mai mult cu cât era necesară citarea părţilor în cauză.

De asemenea, nici împrejurarea că judecătorul cauzei a respins anumite cereri şi probe solicitate prin cererea de chemare în judecată, dispunând, pe de altă parte, administrarea unor probe pe care recurenta-reclamantă le consideră nepertinente nu ar putea fi de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea acestuia nici din punct de vedere subiectiv, cu atât mai mult cu cât acesta a argumentat corespunzător măsurile dispuse în cauză, răspunzând de o manieră clară, precisă, unitară şi necontradictorie tuturor susţinerilor din cerere, expunând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, în raport de susţinerile invocate de părţi şi de probele existente la dosar.

De altfel, împotriva încheierii de şedinţă din 13.02.2024, prin recursul formulat, recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii").

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

5.2. În ceea ce priveşte recursul formulat sentinţei civile nr. 420 din 13 martie 2024

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Recurenta-reclamantă A. a solicitat eliberarea din funcţie, prin demisie, fără preaviz, prin cererea înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. x/01.02.2021.

Prin Hotărârea nr. 300/04.03.2021 secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a propus Preşedintelui României eliberarea din funcţie, prin demisie, a doamnei judecător A., judecător de la Tribunalul Călăraşi.

La data de 22.03.2021, Preşedintele României a emis Decretul nr. 231 prin care a decretat eliberarea din funcţie a doamnei judecător A., ca urmare a demisiei. Decretul a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 286/22.03.2021.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 65 alin. (1) lit. a) şi alin. (5) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, eliberarea din funcţie a judecătorilor, inclusiv în cazul demisiei, se dispune de Preşedintele României prin decret, la propunerea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. În cadrul propunerii, Consiliul Superior al Magistraturii poate să stabilească, în cazul judecătorului care cere eliberarea din funcţie prin demisie, un termen de cel mult 30 de zile de la care demisia să devină efectivă, dacă această măsură este necesară pentru buna desfăşurare a activităţii instanţei, caz în care data eliberării efective din funcţie va fi menţionată în decretul emis de Preşedintele României. Prin urmare, data eliberării din funcţie a unui judecător, este fie data publicării decretului emis de Preşedintele României în Monitorul Oficial, fie data menţionată în cuprinsul decretului, în măsura în care este vorba de o dată ulterioară(în ipoteza în care, prin propunerea înaintată, Consiliul Superior al Magistraturii stabileşte un termen de cel mult 30 de zile de la care demisia să devină efectivă).

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante privind pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) lit. a) şi alin. (5) din Legea nr. 303/2004 la emiterea hotărârii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că acestea sunt nefondate.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, data eliberării din funcţie a unui judecător, este fie data publicării decretului emis de Preşedintele României în Monitorul Oficial, fie data menţionată în cuprinsul decretului, în măsura în care este vorba de o dată ulterioară.

Raportând aceste considerente la situaţia de fapt din prezenta cauză, data la care recurenta-reclamantă a fost eliberată din funcţia de judecător nu poate fi decât data publicării în Monitorul Oficial a Decretului Preşedintelui României nr. 231/22.03.2021, respectiv 22.03.2021.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimatul nu avea posibilitatea legală de a lua act de demisia din funcţie a recurentei-reclamante începând cu data de 01.02.2021, adică anterior publicării decretului de eliberare din funcţie în Monitorul Oficial, această soluţie fiind contrară atât prevederilor legale care stabilesc atribuţiile secţiei pentru judecători, celor referitoare la procedura de urmat în cazul eliberării din funcţie a magistraţilor prin demisie, cât şi celor referitoare la data de la care decretul de eliberare din funcţie produce efecte.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor din Codul muncii sub aspectul datei de la care produce efecte demisia, Înalta Curte reţine că şi acestea sunt nefondate.

Astfel cum s-a reţinut şi prin considerentele sentinţei recurate, prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun în materia raporturilor de muncă, numai în măsura în care nu există dispoziţii speciale derogatorii. în privinţa raporturilor de serviciu ale magistraţilor există dispoziţii specifice derogatorii, care se aplică cu prioritate, respectiv art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, conform căruia, eliberarea din funcţie a magistratului se dispune de Preşedintele României prin decret, chiar şi în ipoteza demisiei.

Or, având în vedere că decretul de eliberare din funcţie produce efecte la momentul publicării în Monitorul Oficial, criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Din această perspectivă, apar ca nefondate şi criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa emitere tardivă de către Preşedintele României a Decretului nr. 231/22.03.2021.

Nici criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a prevederilor art. 65 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 referitoare la termenul de preaviz de 30 de zile, nu sunt întemeiate, instanţa de fond apreciind că în mod corect s-a reţinut de către Consiliul Superior al Magistraturii ca nefiind necesar prin raportare la relaţiile furnizate de Tribunalul Călăraşi din care a rezultat că recurenta-reclamantă nu figura în evidenţe cu hotărâri pronunţate şi neredactate.

De asemenea, Înalta Curte apreciază neîntemeiate şi criticile recurentei-reclamante privind pretinsul caracter forţat al demisiei, cererea de eliberare din funcţie înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 01.02.2021 fiind formulată în deplină cunoştinţă de cauză, cu atât mai mult cu cât aceeaşi manifestare de voinţă a fost reconfirmată ulterior, în alte două contexte, respectiv atât la data de 21.02.2021, precum şi la data de 29.03.2021, când recurenta-reclamantă a solicitat completarea dispozitivului Hotărârii nr. 300/04.03.2021 în sensul de a se menţiona data eliberării din funcţie ca fiind 01.02.2021.

În acest sens, în mod corect s-a reţinut prin considerentele sentinţei recurate că "în măsura în care reclamanta a considerat la data de 01.02.2021 că este oportună formularea demisiei din funcţia de judecător, anterior finalizării procedurilor disciplinare aflate în curs în privinţa sa, întrucât starea de sănătate nu îi permitea să îşi desfăşoare în mod corespunzător profesia, nu se poate admite ca, ulterior momentului la care s-a dispus eliberarea din funcţie în baza acestei manifestări de voinţă, partea să poată realiza o nouă evaluarea a elementelor avute în vedere la data de 01.02.2021, în urma căreia să ajungă la concluzia că actul său unilateral de voinţă a fost viciat"

Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, măsura suspendării din funcţie a recurentei-reclamante pe durata procedurii disciplinare, dispuse în condiţiile art. 52 din Legea nr. 317/2004 (act normativ în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate) nu determină pierderea calităţii de magistrat, astfel încât din această perspectivă, nimic nu împiedica Consiliul Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să înainteze Preşedintelui României propunerea de eliberare din funcţie, prin demisie, a recurentei-reclamante.

Interpretarea recurentei-reclamante potrivit căreia de esenţa eliberării din funcţie prin demisie este existenţa unui raport de muncă aflat în derulare, întemeiată pe prevederile de drept comun din Codul muncii, nu poate fi primită.

Prevederile Codului muncii se aplică cu titlu de drept comun în materia raporturilor de muncă, numai în măsura în care nu există norme speciale, or în privinţa raporturilor de serviciu ale magistraţilor există dispoziţii specifice derogatorii, care se aplică cu prioritate, şi anume art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat.

Astfel, în cazul raporturilor de serviciu ale magistraţilor sunt aplicabile prevederile art. 521 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ contestat, potrivit cărora:

"Eliberarea din funcţie a unui judecător sau procuror, în condiţiile art. 65 din Legea nr. 303/2004, nu împiedică continuarea procedurii disciplinare".

Rezultă că legiuitorul permite ca eliberarea din funcţie a judecătorului să se realizeze şi în condiţiile în care împotriva sa este derulată o procedură disciplinară, fiind fără relevanţă împrejurarea că raportul de serviciu al acesteia este sau nu suspendat.

Or, în raport de aceste dispoziţii legale, în mod întemeiat a procedat secţia pentru judecători la înaintarea către Preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţie prin demisie a recurentei-reclamante, reţinând că această procedură este independentă de soluţionarea acţiunii disciplinare îndreptate împotriva sa.

În ceea ce priveşte considerentele Deciziei nr. 747/22.02.2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care recurenta-reclamantă a făcut trimitere, instanţa de control judiciar apreciază că acestea nu sunt aplicabile situaţiei de faţă, în condiţiile în care soluţia a fost pronunţată anterior introducerii articolului 511 în Legea nr. 317/2004 (prin Legea de modificare nr. 234/11.10.2018).

Prin urmare, decizia invocată nu poate fi avută în vedere cu titlu de practică judiciară relevantă în cauză, în condiţiile în care interpretarea instanţei supreme s-a întemeiat pe o formă a legii anterioară emiterii hotărârii contestate, şi care, în consecinţă, nu este aplicabilă recurentei-reclamante.

În ceea ce priveşte capetele de cerere accesorii având ca obiect reîncadrarea recurentei-reclamante în funcţia de judecător şi obligarea la plata daunelor materiale şi morale, având în vedere soluţia pronunţată asupra capătului principal al cererii, şi raportat la principiul accesorium sequitur principale, Înalta Curte apreciază că în mod corect a procedat instanţa de fond respingând solicitările formulate, ca neîntemeiate.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva încheierii de şedinţă din 13.02.2024 şi a sentinţei civile nr. 420 din 13 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.