Unjustified administrative silence in forest state aid: Judicial power to mandate adoption of methodological norms for omitted compensation period.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la 20.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

- constatarea neîndeplinirii obligaţiei de soluţionare a cererii nr. x/15.12.2021, în termenul legal de 30 de zile, de către Guvernul României, reprezentând un refuz nejustificat prin tăcerea administraţiei, a obligaţiei de rezultat de adoptare şi publicare în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind Normele Metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat în domeniul forestier şi pentru perioada de referinţă 01.01.2017 - 06.07. 2017 într-un termen rezonabil, care să includă expres această perioadă conform prevederilor art. 4 lit. s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 şi art. 99 alin. (1) din Codul Silvic, echivalând cu un refuz nejustificat prin tăcerea administraţiei în temeiul art. 2 alin. (2) lit. (i) din Legea nr. 554/2004;

- constatarea neîndeplinirii într-un termen rezonabil de către pârât a condiţiei suspensive prevăzute de art. 4 lit. (s) pct. (4) coroborat cu art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14/2010 şi art. 99 alin. (1) din Codul Silvic - Legea nr. 46/2008 modificată prin Legea nr. 133/2015 de adoptare a normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a ajutorului de stat în domeniul forestier, coroborat cu prevederile Deciziei Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017 pentru perioada de referinţă 1 ianuarie 2017-06 iulie 2017;

- obligarea Guvernului României la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a Hotărârii de Guvern privind adoptarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice pentru perioada de referinţă 1 ianuarie 2017 - 06 iulie 2017 şi care să includă expres perioada menţionată, cu respectarea legislaţiei incidente, respectiv a Schemei finale - Proiectului de H.G. avizat de Guvern şi de Comisia Europeană, proiect de H.G. iniţiat de Guvernul României împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor (M.M.A.P.) şi care a stat la baza/fundamentarea juridică a emiterii şi adoptării Deciziei Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/3.01.2017;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, inclusiv taxa judiciară de timbru.

1.2. Prin sentinţa nr. 459 din 12 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins, în consecinţă, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

1.3. Prin decizia civilă nr. 5562/23.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 459 din 12 octombrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, statuând asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la 13.02.2024, sub nr. x/2022*.

2. Hotărârea recurată

Prin sentinţa civilă nr. 370 din 13 mai 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de interes.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de guvern pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluţionării cererii privind compensaţiile aferente perioadei 01.01.2017-06.07.2017 formulată de reclamantul A..

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata sumei de 15.474,38 RON către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 2, pârâtul Guvernul României a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În esenţă, în motivare, s-a arătat că prima instanţă a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material de la art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017 cu precizarea că Hotărârea C (2016) 8769, având ca obiect acordarea de compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea masei lemnoase, nu a fost primită de Guvernul României decât la data de 01.03.2017, iar nu la data de 01.01.2017, Decizia Comisiei Europene neputând produce efecte juridice pentru lunile ianuarie şi februarie 2017.

Totodată, la Cap. IV art. 11 din proiectul de Hotărâre de Guvern pentru aprobarea Normelor Metodologice reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea masei lemnoase se menţionează faptul că durata de aplicare a schemei este de la data primirii Deciziei CE de acordare a ajutorului de stat şi până la data de 31.12.2020, inclusiv. Or, data primirii deciziei CE nu este 01.01.2017, ci data de 01.03.2017, astfel cum rezultă chiar din conţinutul H.G. nr. 447/2017, act normativ adoptat tocmai în considerarea Deciziei Comisiei Europene C (2016) 8769 din 01.03.2017. Totodată, un aspect deosebit de important este valoarea maximă a bugetului aprobat prin Hotărârea Comisiei Europene la art. 2.5., respectiv 285.000.000 RON, sumă pe care Guvernul României nu putea să o depăşească. Acest buget este preluat identic la art. 12 din H.G. nr. 447/2017.

Aşadar, suma maximă stabilită de Comisia Europeană pentru perioada 2017 - 2020 a fost respectată întocmai de Guvernul României, nefiind relevant faptul că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial în luna iunie 2017, iar nu în luna martie 2017, imediat după primirea Deciziei CE C(2016) 8769 final din 01.03.2017.

Pe cale de consecinţă, contrar celor reţinute de prima instanţă, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, Guvernul României şi-a respectat atât obligaţiile care rezultă din legislaţia internă (art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul silvic, art. 4 şi art. 5 din O.G. nr. 14/2010, art. 26 din O.U.G. nr. 57/2007), cât şi din legislaţia comunitară în domeniul ajutoarelor de stat cu privire la terenurile forestiere (Regulamentul UE nr. 1698/2005, Regulamentul UE nr. 1305/18.12.2013, Decizia Comisiei Europene nr. C (2016) 8769 final/03.01.2017).

Mai mult, Comisia Europeană nu a impus Guvernului României adoptarea unei hotărâri imediat după primirea deciziei sale şi nici acordarea unei compensaţii lunare, ci anuale, pe hectar de pădure şi cu respectarea plafoanelor maximale indicate la punctele 19 şi 20 din Decizie. În aceste condiţii, prin adoptarea H.G. nr. 447/2017, au fost respectate atât durata de aplicare a schemei de ajutor de stat (2017 - 2020 - art. 11), cât şi bugetul aferent acesteia (285.000.000 RON - art. 12).

De asemenea, expunând conţinutul art. 4 pct. 4 din O.G. nr. 14/2010, recurentul-pârât a susţinut că plăţi permise înseamnă acordarea unor compensaţii deţinătorilor de păduri şi asociaţiilor acestora cărora li se aplică restricţii, în limita aprobării acestor ajutoare de către Comisia Europeană. Orice ajutoare care depăşesc limita bugetului aprobat de Comisia Europeană sunt incompatibile cu piaţa internă şi denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa, neputând fi aprobate de Comisie, în conformitate cu art. 107 alin. (1) TFUE, aspecte care rezultă suficient de clar din Decizia C (2016) 8769 final/03.01.2017, care a stat la baza emiterii H.G. nr. 447/2017.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, raportat la obiectul solicitării reclamantei, admiterea demersului contencios formulat, pe fondul său, presupune o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, conduce la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Astfel, în cazul unui act administrativ cu caracter normativ, nu se poate vorbi despre existenţa unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare şi de adoptare a actelor administrative normative fiind exercitată de autoritatea competentă, în condiţiile în care, din însăşi procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor acestei autorităţi într-o marjă cu limite largi.

Jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant faptul că o autoritate publică nu poate fi obligată la adoptarea unui act normativ cu un conţinut prestabilit.

Existenţa unui drept larg de apreciere al autorităţii emitente a unui act normativ rezultă şi din procedura de adoptare a acestei categorii de acte administrative, astfel cum este reglementată de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, fiind necesar ca, în prealabil, autoritatea competentă să elaboreze instrumente de prezentare şi motivare (în cazul hotărârilor Guvernului, Note de fundamentare, studii de impact etc), care să cuprindă impactul socio-economic, financiar, precum şi, după caz, alte aspecte, în funcţie de conţinutul reglementării (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Aşadar, faţă de particularităţile actelor administrative cu caracter normativ, atât în ceea ce priveşte conţinutul acestora, cât şi în ceea ce priveşte procedura de adoptare, precum şi de faptul că dreptul de apreciere asupra oportunităţii emiterii acestor acte este atributul exclusiv al autorităţii legislative (emitente), hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Recurentul-pârât a formulat critici şi cu privire la cheltuielile de judecată stabilite în sarcina sa de către judecătorul fondului, arătând că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României şi, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârşită cu vinovăţie.

Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune cel puţin diminuarea cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporţional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală.

4. Apărările formulate

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurentul-pârât şi cu apărările formulate de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În cauză, criticile dezvoltate de recurentul-pârât Guvernul României se circumscriu motivelor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.".

În privinţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema de drept referitoare la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti a fost dezlegată în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 5562 din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că instanţa de contencios administrativ este competentă să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, fără să existe o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi încălcarea principiului separaţiei puterilor statului.

În dezlegarea problemei de drept, instanţa de control judiciar a reţinut că obiectul acţiunii formulate de reclamant nu constă în obligarea la emiterea unui act normativ cu un conţinut contrar celui prevăzut de un alt normativ în vigoare, ci acţiunea reclamantului are ca obiect sancţionarea refuzului nejustificat al intimatului-pârât de a soluţiona cererea ce priveşte acordarea de compensaţii pentru o altă perioadă decât cea existentă în cuprinsul actului administrativ în vigoare, H.G. nr. 447/2017.

În acest context, în mod corect au fost respinse excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes a acţiunii, având în vedere că hotărârea judecătorească prin care Guvernul României a fost obligat la emiterea actului administrativ litigios nu este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte motivul de casare invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauză, cererea dedusă judecăţii, în limita în care a fost admisă de prima instanţă, are ca obiect obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii de Guvern pentru aprobarea normelor metodologice de acordare, utilizare şi control a compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, în vederea soluţionării cererii privind compensaţiile aferente perioadei de referinţă 01.01.2017 - 06.07.2017.

În urma probelor administrate în proces, a reieşit că Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană a notificat Comisiei Europene această schemă de ajutor de stat, în conformitate cu prevederile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, iar prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final de la data de 3.01.2017 a fost avizată favorabil schema de ajutor de stat prezentată în proiect, apreciind că ajutoarele prevăzute în cadrul acesteia sunt compatibile cu piaţa internă.

Prima instanţă a reţinut în mod legal că, în raport cu dispoziţiile specifice din legislaţia naţională şi legislaţia Uniunii Europene, compensaţiile prevăzute de Cod silvic au un parcurs administrativ clar indicat de actele normative: (i) elaborarea proiectului de hotărâre de guvern privind normele metodologice de acordare a compensaţiilor; (ii) notificarea Comisiei Europene privind autorizarea ajutorului de stat; (iii) emiterea deciziei finale a Comisiei Europene de autorizare a schemei ajutorului de stat şi (iv) adoptarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârii de Guvern.

În procesul de faţă, deşi acest parcurs a fost iniţiat şi derulat de pârât, totuşi, a fost finalizat prin adoptarea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ care prevede o durată de acordare a schemei de ajutor de stat mai scurtă, alta decât cea indicată iniţial în proiectul de hotărâre transmis de pârât odată cu notificarea către Comisia Europeană şi alta decât durata indicată de decizia nr. C(2016) 8769 final a Comisiei.

În acest context, prima instanţă a reţinut în mod corect că intimata-reclamantă intră în categoria persoanelor care ar putea, sub rezerva îndeplinirii unor formalităţi punctuale, să primească compensaţii/ajutoare de stat, de unde concluzia existenţei unui interes al acesteia în promovarea prezentei acţiuni şi posibilitatea ca ea să sufere o vătămare prin refuzul Guvernului României contestat în prezenta cauză.

Astfel, potrivit art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic "În scopul gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice ..., statul alocă anual de la buget, prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, sume pentru: (...) b) acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă".

În plus, art. 99 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că normele metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Din lectura atentă a normelor legale menţionate anterior, a reieşit că se acordă anual compensaţiile litigioase, ceea ce din punct de vedere semantic semnifică atât corespunzător unui an, cât şi pentru durata unui an.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât critică hotărârea primei instanţe din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material de la art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 447/2017, text potrivit căruia "Pentru anul 2017 se acordă compensaţii numai pentru perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a prezentei hotărâri şi data de 31 decembrie", cu menţiunea că H.G. nr. 447/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 526 din 6 iulie 2017.

Aşadar, prin H.G. nr. 447/2017 au fost emise normele metodologice pentru perioada 06.07.2017 - 31.12.2020.

La art. 2 alin. (1) lit. i) şi lit. n) din Legea nr. 554/2004 sunt definite refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere ca fiind exprimarea explicată, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea, respectiv prin excesul de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere aparţinând autorităţilor administraţiei publice prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, intimatul-reclamant deţine în proprietate o suprafaţă de 1.001,90 ha de teren forestier în ariile naturale protejate de Reţeaua Natura 2000 în România, astfel că are interdicţia exploatării şi utilizării resurselor naturale.

În contextul interdicţiilor amintite, legislaţiile europeană şi naţională au prevăzut dreptul proprietarilor de terenuri forestiere din zonele amintite de a beneficia de plata unei compensaţii.

Prin Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/3.01.2017, s-a aprobat ajutorul de stat pentru perioada 2017-2020, compensaţie ce se plăteşte anual în limita unei anumite sume.

Cum compensaţia amintită se acordă anual, normele metodologice trebuie să prevadă cuantumul compensaţiei pentru întregul an 2017, nu doar pentru aproximativ 6 luni, anume ulterior intrării în vigoare a hotărârii de Guvern ca urmare a publicării sale în Monitorul Oficial la 6 iulie 2017.

În mod corespunzător, nu reprezintă o apărare validă a recurentului referirea la recunoaşterea prin art. 12 din H.G. nr. 447/2017 a unui cuantum total de 285.000.000 RON pentru schema de ajutor aprobată, dat fiind că valoarea respectivă constituia un maximum, a cărui acordare nu este exclus a fi influenţată în mod decisiv prin reducerea perioadei primului an de la 12 luni la aproximativ 6 luni.

În consecinţă, refuzul recurentului-pârât de a adopta hotărârea de Guvern pentru acordarea compensaţiei şi aferent perioadei 01.01.2017 - 06.07.2017 este nejustificat, în sensul disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond pronunţând o hotărâre cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, deoarece conduita părţii recurente-pârâte nu corespunde nici aspectelor de competenţă legată ce îi incumbă şi nici respectării interesului legitim privat al părţii intimate-reclamante.

În mod eronat, se raportează recurenţii la data de 1 martie 2017 ca fiind cea la care Guvernul României ar fi primit Decizia Comisiei Europene nr. C(2016) 8769 final/03.01.2017, câtă vreme din proba cu înscrisuri administrată în faţa primei instanţe rezultă că actul amintit a fost transmis Reprezentanţei Permanente a României pe lângă Uniunea Europeană de către Comisia Europeană încă din 4 ianuarie 2017.

În aceste condiţii, întârzierea în comunicarea acelei Decizii dinspre Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană sau întârzierea la înregistrarea efectivă de către Guvernul României a trimiterii respective nu poate constitui un argument valid pentru a pretinde primirea efectivă a actului Comisiei Europene în cursul lunii martie 2017, câtă vreme autoritatea guvernamentală română îl deţinea prin dezmembrămintele sale chiar din luna ianuarie a anului respectiv.

În orice caz, recurentul-pârât a recunoscut dreptul la acordarea compensaţiilor mult ulterior, anume la nivelul lunii iulie 2017, astfel încât nici alegaţia referitoare la contextul comunicării Deciziei respective în martie 2017 nu justifică întârzierea amintită, dat fiind că au mai curs încă 4 luni până la adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 447/2017.

În consecinţă, lunile ianuarie şi februarie 2017 nu pot fi excluse din perioada vizată de soluţia dispusă de Curtea de Apel Timişoara, autoritatea guvernamentală română recepţionând Decizia Comisiei Europene prin Reprezentanţa Permanentă a României în cursul lunii ianuarie 2017.

În raport de toate aceste considerente, susţinerile recurentului sunt neîntemeiate, Înalta Curte constatând că pârâtul Guvernul României a procedat la îndeplinirea obligaţiilor sale legale prin emiterea unui act normativ care prevedea o durată a schemei de ajutor de stat mai scurtă decât aceea impusă de cadrul normativ. Or, aceasta conduce la concluzia că nu au fost îndeplinite în mod corespunzător obligaţiile legale de către recurentul-pârât Guvernul României, astfel că soluţia de admitere a acţiunii introductive este emisă cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente.

În finalul cererii sale de recurs, recurentul-pârât a susţinut că nu a căzut în pretenţii, neputând fi reţinută existenţa unui prejudiciu cauzat de pârâtul Guvernul României şi, cu atât mai mult o faptă ilicită a acestuia săvârşită cu vinovăţie. Totodată, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că se impune diminuarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată suportate. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază exclusiv pe prezumţia de culpă procesuală, rezultată din pierderea procesului. Cheltuielile de judecată se stabilesc pe fiecare etapă procesuală şi se acordă la cererea părţii care le-a suportat.

În consecinţă, în mod legal, instanţa de fond a obligat pe recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul-reclamant.

Referitor la aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul diminuării cheltuielilor pe care pârâtul ar fi obligat să le plătească, proporţional cu randamentul actelor procedurale întocmite în această fază procesuală, Înalta Curte reţine că analiza acestor aspecte ar implica o evaluare a unor aspecte de fapt, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând o chestiune de temeinicie şi nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 5 martie 2020. Această decizie, obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, nici criticile cu privire la cheltuielile de judecată nu pot fi primite.

Pentru aceste motive, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată este dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 370 din 13 mai 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.