Appeals fail; interim order stands compelling 100% reimbursement for off-label oncology drug pending merits review

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, la 21.11.2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, obligarea pârâţilor la asigurarea, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), iar în temeiul art. 997 alin. (3) din C. proc. civ., executarea ordonanţei să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 528 din 3 decembrie 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să asigure reclamantului pe baza de prescripţie medicală în regim de compensare 100% a medicamentului Entrectinibum până la solutionarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2, au formulat recurs pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea recursului său, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială.

Cu prioritate, a susţinut că prin O.G. nr. 37/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi stabilirea unor alte măsuri în domeniul sănătăţii, a fost completat art. 241 din Legea nr. 95/2006, cu două alineate, necesitatea acestei completări datorându-se faptului că "în lipsa unor prevederi la nivel de lege, care să reglementeze în mod expres situaţia medicamentelor prescrise de medici pentru indicaţii terapeutice neautorizate şi neprevăzute în rezumatul caracteristicilor produsului, practica constantă a instanţelor judecătoreşti fiind în favoarea reclamanţilor", aşa cum reiese din Nota de fundamentare a O.G. nr. 37/2002. Astfel, din prevederile legale invocate reiese că medicamentul solicitat de reclamant pentru afecţiunea de care suferă nu poate fi decontat din FNUASS.

Recurenta-pârâtă a arătat că medicamentul în litigiu a fost autorizat prin procedura centralizată conform Regulamentului (CE) 726/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului, de către Agenţia Europeană Medicamentului numai pentru indicaţiile terapeutice prevăzute expres în rezumatul caracteristicilor produsului Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek).

Astfel, prescrierea şi administrarea medicamentului în litigiu pentru indicaţii neacoperite de autorizaţia sa de introducere pe piaţă aduc atingere efectului util al Directivei 89/105 şi al Directivei 2001/83, precum si competenţelor atribuite Uniunii Europene în temeiul procedurii centralizate instituite prin Regulamentul nr. 721/2004 şi orice cerere de extindere de indicaţie terapeutică a medicamentului se formulează de către deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 726/2004.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, prevăzute de art. 997 C. proc. civ. şi anume: condiţia existenţei în favoarea intimatului reclamant a unei aparenţe a dreptulul pretins vătămat şi condiţia neprejudecării fondului cauzei.

Deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă mai sus menţionat nu a adresat nici o cerere Agenţiei Europene a Medicamentului pentru extinderea indicaţiilor terapeutice ale medicamentului în litigiu si la indicaţia (afecţiunea) de care suferă reclamantul, fapt ce rezultă şi din corespondenţa purtată cu reprezentantul deţinătorului din România.

Cu privire la condiţia existenţei în favoarea reclamantului a unei aparenţe a dreptului pretins vătămat, recurenta-pârâtă a arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, dată cu greşita aplicare şi interpretare a legislaţiei specifice asigurărilor sociale de sănătate, întrucât nu au fost respectate condiţiile obligatorii pentru acordarea şi decontarea din bugetul FNUASS a medicamentului Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), având în vedere prevederile Ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, cu modificările şi completările ulterioare, prin care legiuitorul menţionează expres faptul că acest medicament se administrează pacienţilor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: care au o boală avansată local, metastazată sau în cazul în care este probabil ca rezecţia chirurgicală să ducă la morbiditate severă; care nu au primit anterior un inhibitor NTRK; care nu au opţiuni de tratament satisfăcătoare,

Indicaţia terapeutică mai sus menţionată este prevăzută în rezumatul caracteristicilor produsului Rozlytrek, astfel cum această indicaţie a fost autorizată de către Agenţia Europeană a Medicamentului.

Este de precizat că prima instanţă a ignorat faptul că pentru afecţiunea (indicaţia terapeutică) de care suferă intimatul-reclamant, medicamentul în litigiu nu poate fi acordat şi decontat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, motivat de faptul că acest medicament nu este inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu se încadrează ca diagnostic în criteriile de eligibilitate prevăzute de protocolul terapeutic cuprins în Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, cu modificările si completarile ulterioare.

Atât timp cât, deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă nu a solicitat nici Agenţiei Europene a Medicamentului, nici ANMDM, autorizarea indicaţiei de "Tratamentul pacienţilor adulţi, adolescenţi şi copii cu vârsta de 12 ani sau mai mare cu tumori solide care exprimă o fuziune de gene de tipul receptorului neutrofic de tirozin kinază (NTRK)", această indicaţie nu poate fi inclusă în protocolul terapeutic al medicamentului Rozlytrek, şi, prin urmare, nu poate fi decontat medicamentul în litigiu pentru această indicaţie de către sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, prima instanţă, în mod greşit, a reţinut că există o aparenţă de drept în favoarea intimatului reclamant în asigurarea tratamentului cu medicamentul în litigiu.

De asemenea, prima instanţă, fiind în eroare în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea cadrului normativ incident cauzei, nu a constatat faptul că pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o de indicaţie în protocolul aprobat de Ordinul nr. 564/499/2021, cu modificările şi completările ulterioare, acesta trebuie supus mecanismului de evaluare a tehnologiilor medicale de către deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă sau reprezentantul legal al acestuia în conformitate cu dispoziţiile Ordinului ministrului sanatatii nr. 861/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta-pârâtă a mai criticat şi faptul că instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1301/500/2008, precum şi că nu a ţinut cont de apărările şi argumentele expuse de către CNAS.

În acest sens, a arătat că, în condiţiile în care un furnizor de servicii medicale, respectiv un medic de specialitate în speţa de faţă, încheie un contract cu casa de asigurări de sănătate, acesta îşi asumă toate obligaţiile care rezultă din contractul respectiv.

Prima instanţă nu a făcut o distincţie clară între dreptul de exercitare a profesiei de medic în România şi dreptul medicului de specialitate de a acţiona în cadrul unui contract în relaţie contractuală cu o casă de asigurări de sănătate în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate din România, şi nu a avut în vedere faptul că medicul poate prescrie în cadrul sistemului public de asigurări de sănătate numai medicamente ce pot fi acordate şi suportate de sistemul de asigurări sociale de sănătate. potrivit legii.

În cazul medicamentului în litigiu, medicul avea obligaţia să informeze pacienta cu privire la faptul că medicamentul nu face parte din pachetul de bază acordat asiguraţilor, că intimatul reclamant nu poate avea o speranţă legitimă cu privire la decontarea acestui medicament şi că acesta urmează să achite din resurse proprii contravaloarea medicamentului, potrivit art. 248 alin. (1) lit. f), i) si l) din Legea nr. 95/2006, republicată, modificările şi completările ulterioare,

Prima instanţă nu a avut în vedere faptul că, pentru ca un medicament să poată fi inclus cu o extindere de indicaţie terapeutică în Lista medicamentelor compensată, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările şi completările ulterioare, acesta trebuie supus mecanismului de autorizare şi ulterior, mecanismului de evaluare de către deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă sau reprezentantul legal al acestuia, în conformitate cu prevederile art. 704 şi art. 706 din Legea nr. 95/2006, (în ceea ce priveşte autorizarea medicamentului); dispoziţiile Ordinului nr. 861/2014, cu modificarile si completările ulterioare (în ceea ce priveste evaluarea medicamentului).

Este de menţionat faptul că, prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014, cu modificările şi completările ulterioare, care a transpus art. 6 din Directiva nr. 89/105/CEE, legiuitorul a stabilit procedura care trebuie urmată pentru ca indicaţiile terapeutice ale unui medicament să fie introduse în Protocolul terapeutic de administrare, prevăzut de Ordinul ministrului sănătăţii si al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, cu modificările si completatile ulterioare,

În cauză s-a realizat o încălcare flagrantă a prevederilor legale speciale în materia asigurărilor sociale de sănătate şi, totodată, o situaţie de contradicţie între obligaţia CNAS de a pune în executare această hotărâre judecătorească şi lipsa prevederilor legale care să completeze cadrul legal impus de dispozitivul ordonanţei preşedinţiale.

Recurenta-pârâtă are obligaţia de a face aplicarea prevederilor legale generale şi speciale în materia asigurărilor sociale de sănătate în ceea ce priveşte decontarea medicamentelor din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, nefiind posibilă decontarea acestora în mod arbitrar, fără a avea în vedere care sunt subiecţii de drept care au astfel de atribuţii, precum şi încadrarea în anumite limite impuse de lege privind medicamentele care pot fi decontate din fond.

Astfel, punerea în executare a sentinţei civile nr. 528 din 03.12.2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2024 excede cadrului legal în limitele căruia se realizează acordarea medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Prescripţiile medicale decontate din FNUASS se eliberează numai de către medicii care sunt în contract cu casa de asigurări de sănătate, conform legislaţiei specifice care guvernează relaţia contractuală stabilită între casele de asigurări de sănătate şi furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale.

În ceea ce priveşte neprejudecarea fondului, recurenta-pârâtă a apreciat că nici această condiţie nu este îndeplinită.

În speţă, este vorba de o solicitare făcută instanţei de contencios administrativ, pentru ca, în condiţiile art. 997 din C. proc. civ., instanţa să exercite la nivel de aparenţă un control de legalitate obiectiv cu privire la refuzul pretins nejustificat al autorităţilor pârâte de a proceda la includerea unor indicaţii terapeutice ale medicamentului în discuţie în protocolul terapeutic şi refuzul pretins nejustificat al autorităţilor publice de a asigura intimatului reclamant pe bază de prescriptie medicală medicamentul Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), or, din acest punct de vedere, cererea este inadmisibilă, întrucât această analiză şi pronunţare a instanţei asupra măsurii solicitate reprezintă o prejudecare a fondului cauzei, obiectul indirect constând în ceea ce s-a solicitat în dosarul de fond.

Cerinţa neprejudecării fondului nu este îndeplinită, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului solicitat de către reclamant în mod provizoriu (ca măsură premergătoare operaţiunii de decontare), atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluţie.

3.2. Recursul pârâtului Guvernul României a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei capacităţii juridice civile, şi, implicit, a calităţii procesuale pasive a Guvernului României, iar, pe fond, respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii administrative a Guvernului României referitoare la adoptarea unui act administrativ nelegal sau la nesoluţionarea în termen a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Totodată, a subliniat că Guvernul României este un organ colegial, care are în structura sa autorităţi de specialitate, în speţă Ministerul Sănătăţii, care, la rândul său, are în subordine Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Aşadar, în contextul legislativ incident în domeniu, evidenţiat în cererea de recurs, care reglementează procedura elaborării, avizării şi prezentării proiectelor de acte normative, rezultă că actele respective se iniţiază de către autorităţile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, în vederea adoptării sau aprobării lor de către Guvernul României.

Prin urmare, este evident că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, calitatea procesuală pasivă fiind condiţionată de existenţa identităţii dintre pârât şi cel obligat în raportul juridic, adică subiectul pasiv.

Concluzionând, a susţinut că este lipsit atât de capacitate juridică civilă, solicitând în acest sens respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, cât şi de calitate procesuală pasivă, întrucât nu are atribuţii şi competenţe în sensul solicitat de reclamant, iar o eventuală soluţie de admitere a acţiunii sub acest aspect este imposibil de valorificat atât timp cât, fiind o autoritate lipsită de calitate procesuală pasivă, nu poate asigura plata medicamentului către solicitant.

3.3. Pârâtul Ministerul Sănătăţii şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea excepţiilor şi respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, prevăzute de art. 997 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurentul-pârât a arătat că toate argumentele privind încălcarea de către autorităţile pârâte a dreptului la viaţă sunt neîntemeiate, acestea acţionând exclusiv în sfera dreptului la ocrotirea sănătăţii.

Astfel, în nicio situaţie nu se poate afirma că, dacă un medicament nu este în Lista de medicamente compensate şi gratuite, acest fapt constituie un atentat la viaţa şi integritatea fizică şi psihică a unui cetăţean.

Prin procedurile adoptate privind sistemul de compensare a medicamentelor, statul român a adoptat toate directivele europene şi nu poate fi acuzat că prin neincluderea în listă a unor medicamente care nu au parcurs întreaga procedură de evaluare se încalcă dreptul la viaţă al asiguraţilor, drept la viaţă care nu este în sfera de competenţă a autorităţilor din domeniul sănătăţii pentru simplul motiv că dreptul la viaţă face parte din altă categorie de drepturi decât dreptul la ocrotirea sănătăţii.

Odată stabilit faptul că obiectul ordonanţei preşedinţiale nu îl constituie dreptul la viaţă, ci dreptul la decontarea unui medicament neinclus în lista de medicamente compensate şi gratuite, cererea de ordonanţă preşedinţială este inadmisibilă, fiind evident faptul că în favoarea reclamantului nu există o aparenţă a dreptului de a i se deconta acel medicament.

În continuare, recurentul-pârât a apreciat a fi îndeplinită condiţia incompatibilităţii cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, deoarece mecanismul de evaluare a medicamentelor, includerea acestora în Listă şi aprobarea protocoalelor terapeutice se face prin acte normative şi alte reglementări specifice autorităţilor şi instituţiilor publice implicate în acest mecanism, hotărâri de guvern, ordine de ministru, Legea nr. 95/2006 şi Legea nr. 134/2019 privind reorganizarea Agenţiei Nationale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Expunând conţinutul art. 370 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, a susţinut că mecanismul de includere a medicamentelor în lista de medicamente compensate şi gratuite este stabilit de Legea nr. 95/2006 şi de directivele transpuse în legislaţia naţională şi se concretizează prin elaborarea de acte normative - hotărâri de guvern şi ordine de ministru, cu gestionarea fondurilor publice alocate acestei activităţi şi asigură suportul necesar apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, în cazul de faţă exclusiv a dreptului la ocrotirea sănătăţii şi nu a dreptului la viaţă. De asemenea, mecanismul de de includere a medicamentelor în lista de medicamente compensate şi gratuite, conform Directivei Consiliului 89/105/CEE din 21 decembrie 1988, Titlul VIII, cap. 111, Secţiunea 3 şi Titlului XVIII - Medicamentul, din Legea nr. 95/2006, priveşte exercitarea autorităţii publice în domeniul de competenţă exclusivă a statului, în temeiul şi în executarea legilor şi a celorlalte acte normative. Nicăieri în mecanismul de includere în listă a unui medicament sunt implicate exclusiv autorităţile statului.

În concluzie, aprobarea listei de medicamente compensate şi gratuite este de competenţa exclusivă a statului român, prin autorităţile şi instituţiile publice din domeniul sănătăţii, fiind o activitate ce implică exercitarea prerogativelor de putere publică, iar prevederile C. proc. civ. privind procedura specială a ordonanţei preşedinţiale sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, alcătuirea listei fiind de competenţa exclusivă a statului, în limita fondurilor publice alocate prin legile anuale ale bugetului de stat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual-pasive, în contextul legislativ incident în domeniu, evidenţiat în cererea de recurs, a susţinut că Ministerul Sănătăţii este în imposibilitate legală să asigure un medicament dintr-un program naţional de sănătate care nu este gestionat de acesta, ci de CNAS.

Decontarea medicamentelor oncologice de către CNAS, din FNUASS, se efectuează în limita maximă a sumei aprobate prin legile bugetare anuale până la care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este autorizată să negocieze si să încheie contractele cost-volum.

Totodată, a arătat că, chiar dacă dosarul având obiect ordonanţă preşedinţială este formulat prin raportare la acţiunea de fond, nu se desprinde de nicăieri din dispoziţiile C. proc. civ. referitoare la procedura ordonanţei preşedinţiale că măsura vremelnică trebuie dispusă împotriva tuturor părţilor pârâte în dosarul de fond, C. proc. civ. neoperând nicio distincţie devine obligatorie raportarea la prevederile Legii nr. 95/2006 cu privire la separaţia de atribuţii ale autorităţilor pârâte în ceea ce priveşte derularea programelor naţionale de sănătate.

Prevederile din Legea nr. 95/2006 cu privire la alcătuirea Listei de medicamente compensate şi gratuite aparţin Titlului VIII, unde se vorbeşte de proceduri administrative, iar prevederile privind programele naţionale de sănătate aparţin Titlului II, unde se vorbeşte de finanţare. Astfel, numai în ceea ce priveşte alcătuirea Listei de medicamente toţi pârâţii din dosarul de fond au împreună atribuţii, cu toate că acţionează succesiv şi acţiunea Ministerului Sănătăţii depinde de decizia ANMDMR, iar, ulterior, adoptarea hotărârii de guvern depinde de acţiunea Ministerului Sănătăţii şi a CNAS. Obiectul ordonanţei preşedinţiale presupune decontarea unui medicament şi în acest sens trebuie stabilit din ce program de sănătate face parte medicamentul în cauză şi care instituţie dintre pârâte îl derulează şi finanţează.

În ceea ce priveşte derularea programelor naţionale de sănătate, pârâţii din dosarul de fond au atribuţii individuale care nu pot fi exercitate decât exclusiv de autoritatea căreia îi aparţin programele conform legii. Ministerul Sănătăţii nu poate derula un program de sănătate al CNAS şi nici invers, iar Guvernul şi ANMDMR nu derulează nici un program de sănătate.

În opinia recurentului, este necesar a se face distincţia în ceea ce priveşte atribuţiile autorităţilor publice pârâte referitoare, fie la procedura de includere a unui medicament în Lista medicamentelor ce se pot deconta din bugetul FNUASS, fie au atribuţii exclusive în decontarea medicamentelor.

Raportat la obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială (obligarea de decontare a unui medicament ce nu se regăseşte în Listă) nu se poate concluziona că toate autorităţile pârâte au obligaţia să deconteze din FNUASS (bugetul acestui fond fiind gestionat exclusiv de CNAS) medicamentul solicitat de reclamant.

Ministerul Sănătăţii nu are posibilitatea legală de a asigura finanţarea unui medicament din programul naţional de sănătate curativ, respectiv cel de oncologie (art. 58 din Legea nr. 95/2006), cu considerarea faptului că Ministerul Sănătăţii nu are posibilitatea legală de a efectua plăţi decât exclusiv pentru situaţiile de excepţie prevăzute la art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, iar decontarea unui medicament din programul naţional de oncologie derulat de CNAS nu face parte din aceste excepţii.

Astfel, Ministerul Sănătăţii nu are atribuţii în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează şi se finanţează programul naţional de oncologie, ca program naţional curativ.

Potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, Ministerul Sănătăţii nu poate angaja legal nicio cheltuială în lipsa unui angajament legal, astfel că nu poate efectua plăţi legale din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, iar medicamentul solicitat prin prezenta acţiune nu este inclus în categoria prevăzută de lege pentru care ministerul poate acorda suporta plata contravalorii acestuia.

Pe fondul cauzei, a arătat că medicamentul are decizie de evaluare ANMDMR cu recomandare de includere condiţionată în Lista de medicamente compensate şi gratuite, condiţia fiind încheierea contractului cost-volum/cost-volum-rezultat. Negocierea contractului este iniţiată de deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă în România a medicamentului, în condiţiile O.U.G. nr. 77/2011 şi a Anexei nr. 5 la OMS nr. 861/2014, însă negocierea contractului nu prezintă relevanţă faţă de includerea medicamentului în Listă. Numai după ce contractul este încheiat, medicamentul poate fi legal inclus în Listă şi se poate aproba protocolul terapeutic (OMS nr. 564/499/2021). Astfel, în lipsa contractului valabil încheiat, nu există aparenţa dreptului de a i se asigura/deconta pacientului medicamentul.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Prin întîmpinarea formulată, Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea recursurilor, reluând susţinerile expuse în memoriul de recurs.

II. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate de recurenţii-pârâţi şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă, urmând să le analizeze împreună şi să răspundă criticilor identice prin argumente comune, în funcţie de finalitatea lor concretă.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, intimatul-reclamant A. a solicitat, pe calea ordonanţei preşedinţiale prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., obligarea pârâţilor de a asigura reclamantului medicamentul Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek) pentru indicaţia terapeutică de tratament pacienţi adulţi, adolescenţi, copii cu vârsta de 12 ani sau mai mare, cu tumori solide care exprimă o fuziune de gene de tipul receptorului neutrofic de Tirozin Kinanază (intimatul-reclamant a fost diagnosticat cu neoplasm de buză superioară), astfel cum a indicat medicul său curant pe bază de prescripţie medicală, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti-SCAF.

Prima instanţă, prin sentinţa recurată, a admis acţiunea reclamantului, obligând pârâţii să-i asigure medicamentul solicitat, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), până la soluţionarea dosarului precizat.

Prin recursurile formulate, recurenţii-pârâţi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., au criticat hotărârea primei instanţe atât sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive, cât şi în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, argumentele comune ale recurenţilor urmând a fi analizate unitar.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine că pârâtul Ministerul Sănătăţii a invocat acest motiv pur formal, fără să existe o dezvoltare a argumentaţiei care să determine analiza acestuia de către instanţa de recurs. Criticile formulate vizează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.

Or, acestea nu reprezintă veritabile critici subsumate cazului de casare indicat, ci se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, 488 din C. proc. civ., respectiv cazului de casare ce sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente, urmând a fi analizate din această perspectivă, împreună cu celelalte recursuri ce conţin critici similare sub acest aspect.

Sentinţa primei instanţe a fost criticată de pârâtul Guvernul României din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Motivul de recurs invocat include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Or, aşa cum au fost dezvoltate de recurentul-pârât susţinerile din cererea de recurs, se observă că acestea nu reprezintă critici ce pot fi subsumate cazului de casare invocat, nefiind indicate, în concret, regulile de procedură pretins încălcate de instanţa de fond. În schimb, aceste susţineri pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cazului de casare ce sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Analizând sentinţa de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că susţinerile recurenţilor-pârâţi sunt nefondate.

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive nu pot fi primite, deoarece reflectă o greşită interpretare a cadrului normativ, astfel cum a fost reliefat în cererile de recurs formulate.

Înalta Curte constată că pârâţii au calitate procesuală pasivă, faţă de art. 2 alin. (5), art. 242 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi (5) şi art. 280 din Legea nr. 95/2006, în raport cu atribuţiile ce le revin în procedura de includere a unor medicamente în Lista medicamentelor compensate, precum şi în administrarea şi gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Susţinerile recurentului-pârât Ministerul Sănătăţii cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive nu sunt fondate, acesta întemeindu-şi criticile, în esenţă, pe împrejurarea că nu are atribuţii în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează şi se finanţează programul naţional de oncologie, ca program naţional curativ, şi că această competenţă revine pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, astfel încât ministerul nu poate îndeplini o obligaţie ce cade în sfera de competenţă a altei autorităţi, instituţii sau persoane juridice de drept privat.

Contrar alegaţiilor părţii, Înalta Curte reţine că Ministerul Sănătăţii, în temeiul art. 251 din Legea nr. 95/2006, elaborează programele naţionale de sănătate în colaborare cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, care, la rândul său, are atribuţii în gestionarea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare, a tehnologiilor şi a dispozitivelor medicale.

Totodată, art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispune că "(1) Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naţionale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătăţii, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi/sau CNAS, după caz."

Faţă de aceste atribuţii şi având în vedere obiectul cererii de ordonanţă preşedinţială, prin care intimatul-reclamant solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâţilor la protejarea dreptului său la viaţă, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală) a medicamentului Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătăţii, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populaţiei, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistenţă medicală şi tratament, adaptate nevoilor pacienţilor.

De altfel, afirmaţiile recurentului-pârât referitoare la atribuţia gestionării FNUASS nu prezintă relevanţă în stabilirea calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care această parte nu este chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuţii în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecţiunii de care suferă intimatul-reclamant, ci, în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor referitoare la sănătatea publică.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, în aplicarea art. 281 lit. h) din Legea nr. 95/2006, fiind în măsură chiar să ducă la îndeplinire pretenţia părţii reclamante de asigurare a tratamentului necesar în regim de compensare de 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea sa procesuală pasivă.

Referitor la aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu consultarea C.F.R, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, aşadar, din perspectiva reliefată, şi în privinţa Guvernului României, calitatea procesuală pasivă este justificată. Chiar dacă din procedura elaborării, avizării şi prezentării proiectelor de acte normative rezultă că actele respective se iniţiază de autorităţile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, acestea urmează a fi supuse adoptării sau aprobării de către Guvernul României, în subordinea căruia se află Ministerul Sănătăţii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul asistenţei de sănătate publică.

Cu alte cuvinte, deşi în procedura de introducere în Listă a medicamentelor de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală sunt implicate mai multe autorităţi publice, iar competenţa este partajată între Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cărora le revine dreptul şi obligaţia de a elabora Lista, în plus, Guvernul României se pronunţă asupra aprobării Listei prin hotărâre.

Aşadar, şi Guvernul României este implicat, alături de celelalte autorităţi publice chemate în judecată, în diverse etape şi cu competenţe specifice, în ansamblul procesului decizional privitor la medicamentele incluse pe Lista de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, impunându-se a se analiza în contradictoriu şi cu acest pârât cererea de ordonanţă preşedinţială, astfel cum în mod corect a procedat prima instanţă.

În concluzie, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, autorităţile publice pârâte sunt implicate, în diverse etape şi cu atribuţii specifice, în procedura privind includerea medicamentelor pe lista de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, fiind în mod evident justificată chemarea acestora în judecată.

În ceea ce priveşte criticile care vizează condiţiile de admisibilitate a cererii de ordonanţă preşedinţială, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare în cauză a art. 997 şi urm. din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor H.G. nr. 720/2008, O.M.S. nr. 861/2014 şi Legii nr. 95/2006.

În esenţă, pârâţii au criticat sentinţa recurată şi au susţinut că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 din C. proc. civ., respectiv aparenţa de drept şi neprejudecarea fondului.

Referitor la cerinţa aparenţei de drept, s-a invocat inexistenţa unui cadru legal corespunzător pretenţiilor intimatului-reclamant, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), pentru afecţiunea de care suferă.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că procedura ordonanţei preşedinţiale implică întrunirea cumulativă a trei condiţii: urgenţa, caracterul provizoriu al măsurii solicitate şi neprejudecarea fondului prin măsura dispusă.

De asemenea, spre deosebire de acţiunea de fond, procedura ordonanţei preşedinţiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenţiei formulate. Aparenţa de drept este în favoarea acestuia dacă poziţia sa în cadrul raportului juridic generator al pretenţiilor formulate este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei analize sumare a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente situaţiei deduse judecăţii.

În acest sens, se reţine că medicamentul recomandat reclamantului este autorizat pentru punerea pe piaţă în România, are preţul aprobat (4266,14 - 25.243,45 RON/flacon în funcţie de concentraţie), însă nu este inclus în lista de medicamente compensate pentru afecţiunea de care suferă reclamanta, neavând aprobat protocol terapeutic. Medicamentul a parcurs procedura de evaluare de către Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România, în condiţiile Ordinului MS nr. 861/2014, în urma depunerii unei cereri în acest sens de către deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă, la finalizarea procesului de evaluare, fiind emis la 07.02.2023, un raport de includere condiţionată pe lista de compensate, fiind recomandată elaborarea protocolului terapeutic. Până la data introducerii acţiunii în instanţă, pârâţii nu au adoptat proiectul de hotărâre de Guvern pentru completarea Hotărârii Guvernului nr. 720/2008 şi nici nu au adoptat protocolul terapeutic (completarea Ordinul ministrului sănătăţii nr. 564/499/2021) cu privire la acest medicament.

În speţă, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a probat aparenţa de drept, dovedind că starea sa medicală impune, conform indicaţiilor medicului specialist, tratamentul cu acest medicament, însă costul lui este unul prohibitiv.

Aşadar, în accepţiunea dispoziţiilor art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la contextul factual al formulării cererii de ordonanţă preşedinţială, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere este chiar dreptul la viaţă, astfel cum este reglementat şi garantat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României şi art. 2 pct. 32 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Este adevărat că reglementarea condiţiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformitatea legislaţiei interne cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate de reclamant, sunt examinate în cadrul acţiunii de fond, unde vor fi avute în vedere şi apărările formulate de pârâţi referitoare la inexistenţa unui cadru legal corespunzător, care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea ordonanţei preşedinţiale ce face obiectul prezentei cauze, este suficient să se constate, în urma unei analize sumare, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâţilor.

Faţă de cele reţinute în precedent, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat o soluţie corectă, cu respectarea normelor legale incidente, în aplicarea acestor dispoziţii legale, dispunând obligarea autorităţilor pârâte să-i asigure reclamantului, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), medicamentul Entrectinibum (denumire comercială Rozlytrek), până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond.

În continuare, Înalta Curte aminteşte că, aşa cum s-a reţinut, indicaţiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condiţiile Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentaţii la ANMDMR, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului menţionat, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituţii. Or, fiind o procedură laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp, pentru intimatul-reclamant orice întârziere poate avea consecinţe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul său la viaţă.

Potrivit art. 22 din Constituţia României:, "(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate", iar la art. 34 legiuitorul a statuat că:

"(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede că:

"Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege."Aşadar, Statului îi revine obligaţia de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa CEDO în materie.

Sub acest aspect Înalta Curte reţine că sunt relevante în speţă considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10.04.2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate. Prin hotărârea pronunţată, instanţa europeană a statuat, printre altele, că, în vederea garantării dreptului la viaţă a cetăţenilor săi, statul are obligaţia de a ieşi din pasivitate şi a efectua toate demersurile necesare, inclusiv asigurarea medicamentelor şi decontarea acestora de către sistemul public de asigurări sociale, fără a putea invoca lipsa de fonduri.

De asemenea, în Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale se prevede, la art. 12, că:

"Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge", iar în Rezoluţia Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, au fost sesizate "diferenţele surprinzătoare şi inacceptabile la nivelul calităţii serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie şi al accesului la medicamente împotriva cancerului", în art. 30 al acestei Rezoluţii fiind încurajate Comisia şi statele membre să se asigure ca medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toţi pacienţii care au nevoie de ele. De altfel, inclusiv actele din legislaţia naţională de reglementare a atribuţiilor autorităţilor pârâte cu competenţe în domeniul sănătăţii populaţiei prevăd în sarcina acestora obligaţia luării unor măsuri menite să preîntâmpine tocmai o eventuală stare de pasivitate în elaborarea şi implementarea strategiilor şi a programelor din domeniul sănătăţii populaţiei.

În acest context, instanţa de control judiciar apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunţare definitivă asupra fondului pretenţiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist în oncologie medicală, s-ar leza dreptul intimatului-reclamant la sănătate şi implicit dreptul acestuia la viaţă, evocat prin cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte consideră că în mod corect a admis judecătorul fondului cererea de ordonanţă preşedinţială, atât timp cât medicamentul solicitat este prevăzut în Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, chiar dacă nu şi pentru indicaţia de care suferă intimatul-reclamant din prezenta cauză, acest tratament fiindu-i prescris de medicul specialist oncolog şi dovedită ştiinţific eficienţa acestuia şi în alte cazuri. Or, eficienţa unui atare tratament nu poate fi reconsiderată de către instanţa de judecată.

Neacordarea provizorie a medicamentului solicitat, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate al intimatului-reclamant, astfel cum acesta derivă din dreptul la viaţă, în discuţie fiind şi îndeplinirea obligaţiei de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, ce incumbă Statului Român prin autorităţile cu competenţe în materie, obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenţii-pârâţi au formulat critici şi din perspectiva neîndeplinirii celei de-a doua condiţii de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, referitoare la neprejudecarea fondului, apreciind că nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuţie, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ existent nu permite o atare soluţie.

Înalta Curte constată că aceste susţineri vizează, în realitate, tot neîndeplinirea condiţiei privind existenţa aparenţei dreptului în favoarea reclamantului, recurenţii reluând, în esenţă, aspectele referitoare la lipsa cadrului legislativ care să-i permită părţii reclamante asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte invocate şi în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiţii şi care au fost analizate conform argumentelor expuse în paragrafele anterioare ale prezentei decizii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la neîntrunirea celor două condiţii de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 997 din C. proc. civ. raportat la situaţia dedusă judecăţii.

În aceste condiţii, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii recurate şi că nu sunt întrunite în cauză motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., sentinţa atacată fiind pronunţată cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în cauză, precum şi cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, toate recursurile şi va menţine sentinţa primei instanţe sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse la pct. II.1. din decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 491 din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, menţinând sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei nr. 528 din 3 decembrie 2024 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.