CNCD competence opinion on prison police housing pay upheld as non-justiciable; annulment appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererile de chemare în judecată

1.1. Prin cererile de chemare în judecată înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2023, nr. y/2024 şi nr. z/2024, reclamanta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii CNCD nr. 572 din 01.11.2023.

Prin rezoluţiile din 08.02.2024 şi 15.02.2024, stabilite în dosarele nr. x/2024 şi y/2024, s-a dispus înaintarea acestor cauze primei instanţe învestite şi ataşarea la dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Bucureşti.

1.2. De asemenea, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 04.01.2024, sub nr. x/2024, reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Penitenciarul Bacău, A., Sindicatul Naţional al Poliţiştilor de Penitenciare, Filiala Penitenciar Bacău, a solicitat anularea Hotărârii nr. 572/01.11.2023, pronunţată în Dosarul nr. x/2022 de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

1.3. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 22.04.2024, a admis excepţia de conexitate, invocată de către reclamantul Ministerul Justiţiei şi pârâtul CNCD, dispunând conexarea cauzei înregistrate sub nr. x/2024, la dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a CAF.

2. Hotărârea recurată.

Prin sentinţa civilă nr. 1242 din 4 iulie 2024, Curtea a respins contestaţiile formulate de reclamanţi, ca neîntemeiate.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe, au formulat recurs reclamanţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei.

3.1. Recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Hotărârii CNCD nr. 572/01.11.2023.

Criticile subsumate motivului de casare invocat se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2, art. 18 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, a Deciziei CCR nr. 997/2008, a art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13 C. proc. civ., cât şi a art. 53 alin. (5), art. 59 şi art. 79 din Ordinul CNCD nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor.

În situaţia menţinerii soluţiei recurate, a solicitat înlăturarea din considerentele acesteia a menţiunilor aflate la pagina 15, paragraful final:

"Curtea mai arată că pârâtul a reţinut în mod justificat că modificările aduse prin Legea nr. 145/2019 pot produce efecte discriminatorii în sistem - în contextul în care au fost decelate indiciile unui tratament diferenţiat în situaţii comparabile indus de modificările legale cercetate, recomandarea de armonizare a actelor normative apărând astfel ca justificată.", întrucât, pe de o parte, vin în contradicţie cu motivarea avută în vedere de către prima instanţă pentru a respinge restul criticilor formulate prin acţiune, iar, pe de altă parte, cuprind constatări de natură a-l prejudicia pe reclamant.

O primă critică vizează împrejurarea că, în mod nelegal, prima instanţă a apreciat ca fiind corectă soluţia CNCD, prin care s-a respins excepţia necompetenţei, iar Consiliul şi-a constatat "neincidenţa", având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, însă a emis o recomandare de armonizare a legislaţiei.

Sub acest aspect, a arătat că petentul nu a criticat textul de lege, ci a invocat exercitarea de către persoanele reclamate a unor forme de discriminare împotriva membrilor de sindicat, cu ocazia aplicării legii.

Astfel, în condiţiile în care se reclama o eronată şi nelegală interpretare a textului de lege, interpretare despre care s-a susţinut că nu are suport nici în Legea nr. 145/2019 şi nici în O.M.J. nr. 482/C/2020, respectiv o nepermisă adăugire la textul de lege, este evident că petentul-intimat a solicitat CNCD să cenzureze modul de aplicare şi interpretare a legii de către persoanele reclamate cu ocazia soluţionării cererilor formulate de membrii de sindicat reprezentaţi, or, câtă vreme această prerogativă revine instanţelor de judecată, excepţia necompetenţei era întemeiată şi se impunea a fi admisă.

În aplicarea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale, Colegiul director îşi putea constata necompetenţa, iar nu neincidenţa, atunci când aprecia că obiectul petiţiei îl reprezenta constatarea caracterului discriminatoriu al unor dispoziţii cuprinse în acte normative cu putere de lege, acesta fiind şi stadiul în care se impunea a se opri analiza CNCD.

Or, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, odată ce îşi constata necompetenţa, indiferent în ce temei, Colegiul nu mai putea nici emite vreo recomandare cu acest obiect, recurentul apreciind, astfel, că au fost încălcate dispoziţiile art. art. 59 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor.

În ceea ce priveşte posibilitatea de a formula recomandări, art. 79 din aceeaşi procedură face referire la recomandări pentru preîntâmpinarea unor situaţii discriminatorii, eventual în cadrul procesului legislativ, iar nu de o presupusă discriminare existentă deja, faptă care, de altfel, a fost examinată chiar de instanţa de judecată, care a nu identificat elementele constitutive a unei fapte care să încalce prevederile O.G. nr. 137/2000.

Referitor la posibilitatea exprimării unor opinii în ceea ce priveşte competenţa CNCD cu privire la armonizarea legislaţiei cu principiul nediscriminării, contrar celor reţinute de instanţa de fond, a arătat că recomandarea generică a armonizării legislaţiei este inserată în mod nelegal în hotărârea comunicată părţilor reclamate, în condiţiile în care, pe de o parte, petiţia cu care CNCD a fost sesizat nu viza o discriminare prin lege, iar, pe de altă parte, nici Ministerul Justiţiei şi nici celelalte părţi nu ar putea modifica sau completa textele de lege criticate de acest organism, întrucât ar încălca sfera de competenţă a Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că nu a fost constatată de către CNCD existenţa unei fapte de discriminare şi nu a fost aplicată o sancţiune pentru a se analiza, din perspectiva art. 20 raportat la art. 2 al O.G. nr. 137/2000, fapta de discriminare definită la art. 2 alin. (1), recurentul-reclamant a susţinut că, fără a reţine în mod formal o faptă de discriminare imputată părţilor reclamate, Consiliul a reţinut totuşi existenţa unei situaţii discriminatoriii în care s-ar afla poliţiştii de penitenciare în numele cărora a fost formulată petiţia, identificând drept sursă a acestei situaţii lipsa unor norme tranzitorii în lege.

Sub acest aspect, a subliniat, încă o dată, că nu poate fi reţinută discriminarea celor care au achiziţionat locuinţe anterior intrării în vigoare a Legii nr. 145/2019, cele două categorii de persoane aflându-se în situaţii juridice diferite.

Astfel, considerentele primei instanţe, prin care apreciază că este justificată recomandarea de armonizare a legislaţiei, vin în contradicţie cu motivarea avută în vedere pentru a respinge criticile formulate prin acţiunea Ministerului Justiţiei, întrucât, anterior, instanţa apreciase că nu are competenţa de a cenzura punctul de vedere emis de CNCD şi respinsese criticile privind conţinutul recomandării formulate de reclamanţi care se circumscriu fondului unei fapte de discriminare, cu motivarea că o astfel de faptă nu a fost reţinută.

De asemenea, a apreciat că, prin inserarea în cadrul hotărârii a acestor considerente, sunt depăşite limitele puterii judecătoreşti.

Recurentul-reclamant a criticat şi faptul că prima instanţă a considerat că nu a fost dovedită o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor, susţinând că, prin conţinutul său, punctul de vedere al CNCD are potenţialul a vătăma interesele reclamanţilor, iar prin exprimarea unor astfel de "puncte de vedere" se creează premisele încurajării unui fenomen litigios împotriva MJ si ANP, prin utilizarea opiniilor CNCD.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat faptul că, în mod greşit, prima instanţă a respins puterea lucrului judecat, invocată prin raportare la dosarul nr. x/2021, având în vedere că, în condiţiile în care în faţa CNCD au fost aduse aceleaşi argumente ca în litigiul purtat în instanţă, iar obiectul se suprapunea, soluţia definitivă deja pronunţată se impunea cu putere de lucru judecat.

O ultimă critică vizează respingerea argumentelor reclamantului referitoare la nerespectarea de către CNCD a contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului la apărare.

În opinia recurentului-reclamant, Colegiul director avea obligaţia de a pune apărarea invocată de Ministerul Justiţiei în discuţia tuturor părţilor, inclusiv prin acordarea unui nou termen, şi de a se pronunţa ulterior asupra ei, arătând şi motivele pentru care o respinge şi, prin urmare, nu pot fi primite considerentele judecătorului fondului privind posibilitatea Ministerului Justiţiei de a-şi susţine poziţia direct în faţa instanţei de judecată, întrucât rolul instanţei de contencios administrativ este de a verifica actul criticat prin prisma legalităţii, nu de a-i suplini eventualele lipsuri.

3.2. Recurenta-reclamantă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea Hotărârii CNCD nr. 572/01.11.2023.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă susţine critici similare cu cele expuse de recurentul-reclamant Ministerul Justiţiei.

4. Apărările formulate.

4.1. Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

4.2. Recurenta-reclamantă Administraţia Naţională a Penitenciarului a depus întâmpinare la recursul Ministerului Justiţiei, solicitând admiterea căii de atac, precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei au învestit instanţa de contencios administrativ cu cereri de chemare în judecată, prin care au solicitat anularea Hotărârii nr. 572/01.11.2023 a Colegiului Director din cadrul Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării, dată în dosarul nr. x/2022.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea contestaţiilor, recurenţii-reclamanţi criticând sentinţa fondului din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

Concret, recurenţii-reclamanţi au apreciat că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, art. 18 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, a Deciziei CCR nr. 997/2008, a art. 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13 C. proc. civ., cât şi a art. 53 alin. (5), art. 59 şi art. 79 din Ordinul CNCD nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor.

În urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia judecătorului fondului este corectă, în cauză nefiind incident motivul de recurs referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că petentul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor de Penitenciare, Filiala Penitenciar Bacău, s-a adresat Consiliului considerând că persoanele reclamate, Penitenciarul Bacău, Directorul Penitenciarului Bacău, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, au exercitat forme de discriminare împotriva membrilor de sindicat, în sensul că autorităţile în cauză au refuzat acorde sprijinul/compensaţia lunară a chiriei cuvenite fiecărui membru de sindicat, pentru achitarea ratei/unei fracţiuni din rată aferente creditului destinat achiziţionării/construirii unei locuinţe, conform contractelor de credit ipotecare/imobiliare, aflate în derulare, solicitare întemeiată pe prevederile legale din domeniu care reglementează condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cuvenite pliţiştilor, înainte de modificarea acestor prevederi legale.

Prin Hotărârea nr. 572/01.11.2023, intimatul-pârât CNCD a dispus respingerea excepţiei de necompetenţă a CNCD privind interpretarea şi aplicarea legii, invocate de părţile reclamate, şi a constatat neincidenţa Consiliului, apreciind că nu este competent să se pronunţe cu privire la fapta de discriminare, întrucât s-ar afecta norma juridică cu caracter de lege, astfel cum s-a reţinut prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, conform căreia, prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă CNCD ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu şi chiar să substituie acest text cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative.

În raport cu constatarea necompetenţei sale cu privire la fapta de discriminare, intimatul-pârât a emis un punct de vedere prin care a constatat, în esenţă, că modificările aduse prin Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare au efecte discriminatorii în sistem, prin lipsa unor norme tranzitorii care să reglementeze şi cazul poliţiştilor de penitenciare care se află în situaţii comparabile, şi nu din perspectiva unor interpretări diferenţiate ale legii.

Referitor la criticile privind necompetenţa Consiliului, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât CNCD a dispus respingerea excepţiei necompetenţei şi emiterea unui punct de vedere, în considerarea atribuţiilor sale legale, prevăzute de art. 18 din O.U.G. nr. 137/2000.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, rezultă că există două atribuţii distincte în care intimatul CNCD poate acţiona pentru asigurarea egalităţii în drepturi şi a nediscriminării:

- situaţia reglementată de art. 18 alin. (1) din ordonanţă, în care pârâtul are posibilitatea de a face demersuri în sensul armonizării dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, cu menţiunea că exercitarea acestei atribuţii nu presupune constatarea unor fapte de discriminare care constituie contravenţii şi sancţionarea acestora;

- situaţia reglementată de art. 20 alin. (1), în care pârâtul poate fi sesizat de către orice persoană care se consideră discriminată, în vederea constatării şi sancţionării faptelor de discriminare, astfel cum sunt acestea definite de actul normativ.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că diferenţa esenţială dintre cele două forme în care pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îşi exercită atribuţiile legale, constă în faptul că, în situaţia prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, pârâtul poate emite puncte de vedere prin care îşi exprimă opinia, în calitate de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în legătură cu dispoziţiile din cuprinsul actelor normative sau administrative, care contravin principiului nediscriminării, putând emite în acest sens recomandări, cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, şi fără a putea aplica sancţiuni contravenţionale, în timp ce, în situaţia prevăzută de art. 20 din actul normativ, pârâtul constată fapte de discriminare care constituie contravenţii şi aplică în mod corespunzător sancţiunile prevăzute de lege, cu respectarea Deciziei CCR nr. 997/2008.

Astfel, excepţia de necompetenţă a CNCD privind interpretarea şi aplicarea legii, invocată de părţile reclamate, a fost respinsă cu motivarea că nu este vorba despre fapte decurgând din interpretarea şi aplicarea legii, ci despre aspecte care sunt cuprinse chiar în prevederile Legii nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, respectiv dispoziţiile art. 111, precum şi în Ordinul OMJ nr. 482/C/2020.

Totuşi, Colegiul director a reţinut că va analiza dacă aspectele sesizate sunt incidente prevederilor O.G. nr. 137/2000, având în vedere limitele competenţei Consiliului faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008.

Neavând competenţă să adopte o hotărâre asupra fondului sesizării privind existenţa unei fapte discriminatorii în conduita subiectelor de drept reclamate, intimatul-pârât CNCD, la punctul 3 al hotărârii, a emis un punct de vedere de specialitate, prin care se recomandă o armonizare a actelor normative, în sensul ca acestea să nu mai contravină principiului discriminării.

Prin Decizia CCR nr. 997/2008, s-a stabilit că CNCD nu poate ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor texte normative cu putere de lege, pe care le consideră discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Atribuţia legală a CNCD de a face demersuri în temeiul art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu privire la situaţiile ce decurg din existenţa unor acte normative care contravin principiului nediscriminării prevederi legale nu a fost însă înlăturată de Decizia Curţii Constituţionale.

Dimpotrivă, CNCD poate constata existenţa unor prevederi de lege cu potenţial discriminatoriu şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 79 din Ordinul Preşedintelui CNCD 144/2008: "Colegiul director, prin hotărârea adoptată, poate dispune includerea unei recomandări cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, în vederea preîntâmpinării încălcării principiului nediscriminării."

Prin urmare, alegaţiile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că odată ce şi-a constatat necompetenţa, Colegiul nu mai putea emite o recomandare cu obiectul petiţiei, nu pot fi primite.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat hotărârea fondului şi din perspectiva faptului că prima instanţă, a apreciat ca fiind justificată recomandarea de armonizare a legislaţiei, deşi a reţinut că nu s-a constatat existenţa unei fapte de discriminare, considerentele judecătorului fondului fiind în contradicţie cu motivarea avută în vedere pentru a respinge criticile formulate prin acţiune, prin inserarea în cadrul hotărârii a acestor considerente fiind depăşite limitele puterii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Înalta constată că, în speţă, CNCD a acţionat în exercitarea competenţei edictate de art. 18 din O.G. nr. 137/2000, situaţie în care, spre deosebire de activitatea de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, pârâtul CNCD are posibilitatea de emite puncte de vedere sau de a-şi exprima opinia în calitate de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării în legătură cu dispoziţiile din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, putând emite recomandări cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie.

Or, având în vedere că intimatul-pârât nu a procedat la soluţionarea sesizării prin care se reclama o faptă de discriminare, ci a avut în vedere incidenţa Deciziei CCR nr. 997/2008, în mod corect judecătorul fondului a considerat că nu pot fi primite argumentele reclamantului care se circumscriu fondului unei fapte de discriminare.

Totodată, Înalta Curte reţine că prima instanţă, deşi s-a arătat de acord cu punctul de vedere exprimat de Consiliu, a subliniat că acesta reprezintă o recomandare, fără forţă juridică obligatorie, iar reclamantul Ministerul Justiţiei, ca decident ce are posibilitatea de a depune iniţiative legislative, menite să modifice legea în discuţie, poate analiza dacă îşi însuşeşte sau nu recomandarea Consiliului, fiind la latitudinea sa promovarea ori nepromovarea unui proiect în vederea modificării legii.

Prin urmare, numai dispoziţiile emise în temeiul dispoziţiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000 sunt cenzurabile de către instanţele de contencios administrativ, şi nu punctele de vedere/recomandările adresate diverselor autorităţi, distincte de o astfel de hotărâre şi care nu pot produce consecinţe juridice prin ele însele.

Totodată, împrejurarea că prima instanţă a apreciat ca fiind justificată recomandarea de armonizare a legislaţiei nu poate conduce la concluzia că au fost depăşite limitele puterii judecătoreşti.

Critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că prima instanţă, în mod eronat, a considerat că nu a fost dovedită vătămarea drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor este, de asemenea, nefondată.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că problema de drept aflată în dispută judiciară priveşte dreptul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a emite un punct de vedere, şi nu cenzurarea conţinutului acestui punct de vedere, având în vedere că intimatul-pârât nu a stabilit printr-un act administrativ existenţa sau inexistenţa unei fapte de discriminare, ci a exprimat o opinie cu privire la o situaţie pretins discriminatorie.

Din analiza prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 8 alin. (1) Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, reiese că anularea unui act administrativ de către instanţa de contencios administrativ, se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe un cel puţin un viciu de legalitate de fond sau de formă a actului administrativ atacat şi viciul de legalitate constatat să producă o vătămare a unui drept sau a unui interes legitim al reclamantului.

Contrar alegaţiilor recurenţilor, prin raportare la criticile formulate, rezultă că punctul de vedere emis nu este apt, prin natura lui, să producă vreo vătămare reclamanţilor Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, întrucât, astfel cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, nu este coercitiv şi nu se adresează acestora, ci reprezintă o opinie cu caracter de îndrumare, fără forţă juridică obligatorie, prin recomandarea de armonizare a actelor normative nefiind dovedită cerinţa vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale reclamanţilor, astfel încât să se dispună anularea hotărârii prin care a fost exprimată.

Mai mult, fiind un punct de vedere, a cărui esenţă este tocmai aceea de a fi personal şi subiectiv, instanţa de contencios administrativ nu l-ar putea cenzura şi nu ar putea constata că punctul de vedere astfel exprimat nu este legal şi/sau temeinic.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că intimatul-pârâtul CNCD are competenţa legală de a emite punctul de vedere ce este expus la finalul Hotărârii nr. 572/01.11.2023. Acesta nu produce consecinţe juridice, ci reprezintă doar o opinie faţă de o situaţie normativă, în virtutea art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte critica vizând respingerea de către prima instanţă a efectului puterii lucrului judecat, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă, apreciind că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că nu este incidentă puterea de lucru judecat în ceea ce priveşte emiterea punctului de vedere, prin raportare la obiectul dosarului nr. x/2021, întrucât, prin acesta, nu s-a stabilit existenţa sau inexistenţa unei fapte de discriminare, ci s-a exprimat, în procedura administrativă, o opinie referitoare la situaţia invocată.

O ultimă critică, invocată de recurentul Ministerul Justiţiei, se referă la procedura derulată în faţa Consiliului şi confirmată de soluţia primei instanţe, în ceea ce priveşte nerespectarea de către CNCD a contradictorialităţii dezbaterilor şi a dreptului la apărare.

Recurentul-reclamant a susţinut că Colegiul director avea obligaţia de a pune apărarea invocată de Ministerul Justiţiei în discuţia tuturor părţilor, inclusiv prin acordarea unui nou termen, neputând fi primite considerentele judecătorului fondului privind posibilitatea acestei părţi de a-şi susţine poziţia direct în faţa instanţei de judecată.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 15 alin. (1) din Ordinul CNCD nr. 144/2000, citarea obligatorie a părţilor, contradictorialitatea şi asigurarea dreptului la apărare fac parte din procedura contestării existenţei discriminării, înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirii situaţiei anterioare discriminării.

În speţă, Consiliul nu s-a pronunţat pe fondul sesizării, ci cu privire la excepţia de necompetenţă, în raport de statuările Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, eventuala discriminare având izvorul într-un act normativ, respectiv Legea nr. 145/2019, iar exprimarea unui punct de vedere sub forma unei recomandări în temeiul art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu reprezintă o ipoteză a procedurii ce trebuie urmată în temeiul dispoziţiilor art. 20 din acelaşi act normativ.

Pe de altă parte, după cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, eventuala încălcare de către CNCD a Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, aprobată prin Ordinul nr. 144/11.04.2008, emis de Preşedintele CNCD şi publicat în M. Of. nr. 144/2008, nu este de natură să atragă în mod necondiţionat nulitatea actului emis de C.N.D.C, ci doar în condiţiile în care persoanei interesate i s-a cauzat o vătămare în drepturile acestuia, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ-jurisdicţional, pentru a cărui adoptare a fost reglementată procedura de citare anterioară a părţilor, vătămare care nu a fost probată de către recurentul-reclamant, acesta exercitându-şi în concret dreptul la apărare.

De altfel, pretinsa vătămare care a fost cauzată reclamantului prin neacordarea unui nou termen de audiere şi necomunicarea apărărilor sale celorlalte părţi din procedură, a fost înlăturată prin faptul că, în faţa instanţei de judecată, acesta a avut posibilitatea de a-şi susţine poziţia cu privire la temeinicia si legalitatea actului emis de CNCD, fiind respectate, astfel, principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

În consecinţă, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei recurate şi că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile şi va menţine sentinţa de fond sub toate aspectele criticate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1242 din 4 iulie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.