UNBR obligation to issue interpretive decision on whether temporary clerk appointment triggers the five-year bar on practicing advocacy at the same court

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România: i) obligarea pârâtei, prin organul de conducere abilitat-Consiliul U.N.B.R., să emită o decizie interpretativă potrivit art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995 în care să recunoască dreptul pretins în cadrul prezentei acţiuni, respectiv: suspendarea din activitatea de avocat pe perioada angajării într-o funcţie temporar vacantă de grefier (prin concurs organizat de către Curtea de Apel pentru ocupare funcţie temporar vacantă până la întoarcerea din concediul de maternitate al titularului postului de grefier) nu atrage interdicţia prevăzută de art. 39 din Statutul profesiei de avocat, întrucât nu se circumscrie statutului de grefier stabilit potrivit Cap. IV Secţiunea 1 numirea în funcţia de grefier din Legea nr. 567/2004;

ii) repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, respectiv obligarea la plata unei indemnizaţii compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) din C. civ. potrivit unui calcul al probabilităţilor, în cuantum de 83202 RON, sau în cuantumul stabilit potrivit art. 1532 alin. (3) din acelaşi cod, de către instanţa de judecată, reprezentând valoarea compensării calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi, în continuare majorată potrivit calculului probabilităţilor până la data soluţionării definitive a prezentei cauze şi actualizată până la data plăţii potrivit dobânzii legale calculată conform O.G. nr. 13/2011, ca urmare a interdicţiei nejustificate de exercitare a profesiei de avocat la Judecătoria Constanţa prin răspunsul Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 211-D.I.V.-2021 din data de 10.10.2022 cu privire la cererea de emitere a unei decizii interpretative.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 9 din 23 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii; a respins acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON reprezentând onorariu de avocat; a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ca inadmisibilă.

3. Recursul exercitat în cauză

3.1. Împotriva sentinţei nr. 9 din 23 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a dezvoltat critici cu privire la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, raportat la pronunţarea de către prima instanţă asupra cererii de sesizare a CCR prin decizia pronunţată pe fondul cauzei, iar nu printr-o încheiere motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. De asemenea, au fost reiterate argumente din cadrul recursului îndreptat împotriva soluţiei pronunţate asupra cererii de sesizare a CCR.

Referitor la motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut greşita interpretare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995, sens în care a arătat că, contrar reţinerilor primei instanţe, instituţia pârâtă avea obligaţia legală de a emite o decizie interpretativă la solicitarea acestuia, cu privire la interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, nicidecum posibilitatea de a aprecia dacă este necesară o astfel de măsură.

În continuare, recurentul-reclamant a prezentat o serie de argumente cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, prin raportare inclusiv la dispoziţiile din legea fundamentală.

Referitor la capătul de cerere privind repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, respectiv obligarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România la plata unei indemnizaţii compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) din C. civ. potrivit unui calcul al probabilităţilor sau în cuantumul stabilit potrivit art. 1532 alin. (3) din acelaşi cod de către instanţa de judecată, a susţinut că prejudiciul a fost generat prin emiterea răspunsului consiliului, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995. Instituţia pârâtă ar fi trebuit să emită o decizie interpretativă în care să recunoască dreptul pretins de către reclamant, respectiv că interdicţia prevăzută de art. 39 din Statutul profesiei de avocat nu operează în persoana avocatului incompatibil care exercită cu titlu temporar funcţia de grefier, fiind angajat prin concurs într-o funcţie temporar vacantă de grefier, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

3.2. Prin completarea motivelor de recurs depuse la data de 14.02.2023, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de fond prin care s-a reţinut ca nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., dat fiind faptul că au fost invocate norme de drept din C. civ., respectiv art. 1532 alin. (2) şi (3) şi art. 1385 alin. (4) din C. civ.

A susţinut în acest sens că prin răspunsul Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 211-D.I.V.-2021 din data de 10.10.2022 a fost vătămat în dreptul pretins şi păgubit, în accepţiunea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, potrivit acestui articol, a solicitat atât recunoaşterea dreptului pretins, cât şi repararea pagubei, reparare care se face potrivit dreptului comun, astfel cum este stipulat în art. 28 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care a indicat temeiurile de drept reprezentate de art. 1532 alin. (1) şi (3) şi art. 1385 alin. (4) din C. civ.

3.3. Prin precizările scrise depuse la data de 20.11.2023, recurentul-reclamant a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, anularea dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din statutul anterior menţionat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România nu a formulat în scris apărări, însă, fiind prezentă la termenul de judecată acordat în cauză, prin reprezentant convenţional, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea părţii recurente la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata recursului, sens în care a depus înscrisuri doveditoare la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prealabil, Înalta Curte reţine că în şedinţa publică de judecată a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor admisibilitatea motivele invocate prin precizările scrise depuse la data de 20 noiembrie 2023, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, reţinând instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., recurentul nu are dreptul de a invoca în faţa instanţei de recurs alte apărări decât cele invocate în faţa instanţei de fond şi care au făcut obiectul analizei prin sentinţa recurată.

Or, prin precizările scrise depuse la data de 20 noiembrie 2023 partea recurentă a solicitat direct în etapa procesuală a recursului anularea dispoziţiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, deşi o astfel de cerere nu a fost formulată în faţa primei instanţe şi nu a fost supusă analizei judecătorului fondului.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere efectele principiului legalităţii căilor de atac, reţine Înalta Curte că judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omissio medio a unor aspecte neaduse în atenţia primei instanţe nu este permisă.

Prin urmare, Înalta Curte nu va examina recursul prin prisma acestor motive de recurs pe care le consideră inadmisibile.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, în coordonatele mai sus indicate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

i. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile subsumate acestui caz de casare, ce vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, raportat la pronunţarea soluţiei cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale prin sentinţă, iar nu printr-o încheiere motivată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Obiectul recursului reglementat de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este, însă, acela al verificării raţionamentului instanţei ierarhic inferioare ce a fundamentat soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prin raportare la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)- (3) din Legea nr. 47/1992, iar nu prin prisma altor condiţii, neavând relevanţă denumirea hotărârii prin care instanţa a pronunţat soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a instanţei de control constituţional, câtă vreme hotărârea respectivă va fi analizată de către instanţa ierarhic superioară.

Din analiza hotărârii atacate rezultă că instanţa de fond s-a pronunţat explicit asupra solicitării de sesizare a Curţii Constituţionale a României, iar faptul că această soluţie a fost consemnată în sentinţă, şi nu într-o încheiere separată, nu echivalează cu omisiunea instanţei de a se pronunţa şi nu afectează legalitatea hotărârii, câtă vreme partea a avut posibilitatea de a cunoaşte raţionamentul ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi de a-l supune analizei instanţei de recurs.

În plus, nefiind cazul unei nulităţi expres prevăzute de lege, recurentul-reclamant avea obligaţia să facă dovada vătămării concrete suferite care să nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii atacate, conform dispoziţiilor art. 175 din C. proc. civ.. Însă, prin cererea de recurs reclamantul nu a învederat argumente în acest sens. Dimpotrivă, partea recurentă a precizat că a formulat recurs împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în termenul prevăzut de lege.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de recurs fiind nefondate.

ii. Verificând, în continuare, criticile recurentului-reclamant circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., anume greşita aplicare a dispoziţiilor substanţiale incidente în cauză, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate.

Prealabil, se impune precizarea potrivit căreia, deşi recurentul-reclamant a reiterat şi critici vizând soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, recursul îndreptat împotriva acesteia a format obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar prezenta calea de atac vizează exclusiv soluţia pronunţată pe fondul cauzei, analiza urmând a fi efectuată strict din această perspectivă.

Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în baza art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995, emiterea unei decizii cu caracter interpretativ privind dispoziţiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat, în sensul de a se stabili dacă exercitarea cu caracter temporar a funcţiei de grefier, de către avocatul suspendat din profesie ca incompatibil, atrage incidenţa acestor dispoziţii la momentul reluării activităţii de avocat la instanţa unde a îndeplinit temporar funcţia de grefier.

Prin adresa nr. x din 10 octombrie 2021, a fost comunicată recurentului-reclamant poziţia Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România exprimată în şedinţa din 09.12.2021, ratificată şi de consiliul uniunii, potrivit căreia nu este necesară emiterea unei decizii interpretative a dispoziţiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, întrucât acestea sunt clare şi fără echivoc. Reclamantul a apreciat refuzul emiterii deciziei interpretative ca fiind unul nejustificat, sens în care a sesizat instanţa de judecată, care a respins acţiunea prin sentinţa atacată în cauza pendinte.

Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în coordonatele astfel precizate, Înalta Curte, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi în prezenţa unui refuz nejustificat porneşte de la definiţia legală a acestuia, care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane (...)", excesul de putere fiind definit prin art. 2 alin. (1) lit. n) din acelaşi act normativ ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că, atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru că principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate.

Dispoziţiile art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995 în temeiul cărora a fost formulată acţiunea instituie printre atribuţiile Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România aceea de a emite hotărâri cu caracter interpretativ pentru aplicarea corectă şi unitară a Statutului profesiei de avocat, a Statutului C.A.A. şi a altor acte normative emise în baza acestora.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România nu are obligaţia de a emite o hotărâre cu caracter interpretativ ori de câte ori este sesizat în acest sens, ci dispoziţiile legale menţionate supra conferă doar competenţa acestuia de a emite o astfel de hotărâre atunci când este necesară pentru aplicarea corectă şi într-un mod unitar a statutelor şi actelor menţionate supra. Or, este evident că o astfel de soluţie vizează doar acele dispoziţii legale care comportă dificultăţii reale de interpretare, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a se asigura aplicarea unitară a normelor profesionale la nivelul tuturor barourilor din România, iar nu de a fi clarificate anumite situaţii individuale concrete.

În cauza pendinte s-a solicitat emiterea unei hotărâri interpretative cu privire la dispoziţiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat, care au următorul conţinut:

"(1) Avocaţii foşti judecători nu pot exercita profesia de avocat în faţa instanţelor unde au funcţionat timp de 5 ani de la încetarea funcţiei deţinute. Prin instanţe în înţelesul Legii se înţelege judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, inclusiv instanţele militare la care avocaţii au funcţionat ca judecători, indiferent de secţia la care au funcţionat. (2) În cazul în care avocatul a funcţionat ca judecător la mai multe instanţe, interdicţia operează pentru fiecare instanţă şi se calculează distinct de la data încetării activităţii la instanţa respectivă. (3) Aceeaşi interdicţie se aplică şi magistraţilor-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curtea Constituţională, executorilor judecătoreşti, grefierilor şi personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi al Curţii Constituţionale.", solicitarea părţii reclamante vizând incidenţa acestor dispoziţii în cazul grefierului care a fost angajat pe o funcţie temporar vacantă.

În acord cu instanţa de fond, care a validat susţinerile instituţiei pârâte, Înalta Curte constată că aceste prevederi legale sunt clare şi prevăd în termeni lipsiţi de echivoc că interdicţia prevăzută de alin. (1) al articolului menţionat supra se aplică inclusiv foştilor grefieri, în sensul că aceştia nu pot exercita profesia de avocat în faţa instanţelor unde au funcţionat în calitate de grefieri, o perioadă de 5 ani de la data încetării activităţii. Statutul profesiei de avocat nu cuprinde nicio distincţie în funcţie de perioada pentru care a fost exercitată profesia de grefier, ci prevede că simpla deţinere anterioară a acestei calităţi este de natură a atrage pentru avocat interdicţia de a profesa o perioadă de 5 ani în faţa instanţei unde a fost desfăşurat respectiva activitate.

Instanţa supremă apreciază că nu se reţine o dificultate de interpretare a art. 39 din Statutul profesiei de avocat, din perspectiva foştilor grefieri ce pot fi vizaţi de interdicţia prevăzută de acest articol, câtă vreme chiar Legea nr. 567/2004 care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, dar şi alte acte normative care fac referire la profesia de grefier, operează cu această unică noţiune. Calitatea de grefier, în accepţiunea Legii nr. 567/2004, nu este determinată de modalitatea concretă de ocupare a postului ori de perioada numirii în respectiva funcţie, un grefier numit temporar pe un post vacant având toate atribuţiile specifice funcţiei de grefier.

Or, câtă vreme singurul concept cu care operează toate actele normative ce reglementează această profesie este acela de grefier, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat ar putea să dea naştere unor interpretări diferite, din această perspectivă.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că instituţia pârâtă în mod corect a explicitat reclamantului şi faptul că dispoziţiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat nu disting între foştii avocaţi deveniţi incompatibili sau suspendaţi, de pe o parte, şi foştii judecători sau grefieri care au dobândit calitatea de avocat după încetarea funcţiei deţinute, pe de altă parte, astfel că prevederile în discuţie nu comportă dificultăţi de interpretare nici din această perspectivă.

Reţine instanţa supremă şi împrejurarea potrivit căreia parte din argumentaţia prezentată prin memoriul de recurs vizează lipsa de aplicabilitate a interdicţiei prevăzute de art. 39 din Statutul profesiei de avocat în cazul concret al recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar nefiind învestită să analizeze astfel de critici în acest cadru procesual care vizează exclusiv caracterul justificat al refuzului instituţiei pârâte de a emite o hotărâre interpretativă, în baza art. 65 lit. ţ) din Legea nr. 51/1995.

Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat au un conţinut clar ce nu poate conduce la interpretări diferite, din perspectiva prezentată de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată justificat refuzul intimatei-pârâte de a emite o hotărâre interpretativă, care s-ar fi impus doar în cazul în care ar fi fost nevoie de interpretări şi clarificări suplimentare pentru o corectă şi aplicare unitară a prevederilor în discuţie.

Raportat la soluţia pronunţată asupra capătului principal de cerere, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă şi cererea accesorie prin care s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj, respectiv obligarea la plata unei indemnizaţii compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) şi art. 1385 alin. (4) C. civ., potrivit unui calcul al probabilităţilor, sau în cuantumul stabilit de instanţa de judecată potrivit art. 1532 alin. (3) din acelaşi cod.

Referitor la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătescă acesteia cheltuieli de judecată", iar conform art. 452 din acelaşi cod, "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Înalta Curte constată că partea intimată a precizat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le solicită în recurs (800 RON) şi în ce constau (onorariu de avocat), depunând şi dovezi ale efectuării acestora, conform art. 452 din C. proc. civ., respectiv factura fiscală nr. x din 21.12.2023 şi extras de cont, ataşate la dosarul de recurs.

Prin urmare, raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de recurs, care urmează a fi respinsă, reţine ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din actul normativ menţionat supra pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimată-pârâtă, întrucât aceasta este partea care a câştigat procesul, în accepţiunea normelor legale în materie, recurentul fiind partea care a căzut în pretenţii.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reţinând că hotărârea recurată este pronunţată cu interpretare şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, şi va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 9 din 23 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata sumei de 800 RON către intimata - pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.