Insurer's claim for delay penalties and litigation costs from Insurance Guarantee Fund rejected; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. Deciziei FGA nr. 25911/30.03.2021 prin care a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, obligarea FGA la plata sumelor de 572,75 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 5680/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1922 din 14 decembrie 2021, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 25911/30.03.2021, obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 572,75 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 5680/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, precum şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate şi însoţesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanţe de asigurare).

Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalităţile de întârziere preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc şi reprezintă la rândul lor tot creanţe de asigurare.

Concluzionând, sentinţa recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A., motiv pentru care se impune casarea acesteia şi rejudecare cauzei pe fond.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 motiv de cazare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conţinut şi efecte sunt stabilite prin lege [art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ].

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurare toate acele creanţe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanţe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanţe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speţă însă, penalităţile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, şi A. şi-a întemeiat cererea de plată a penalităţilor pe dispoziţiile din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin urmare, ignorând faptul că penalităţile de întârziere sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, avându-şi sursa în acest contract, instanţa de fond a pronunţată o hotărâre ce încalcă atât prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, cât şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurenta invocă faptul că decizia contestată a fost emisă cu ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/2020, faptul că penalităţile de întârziere cât şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în contractul de asigurare RCA şi au astfel natura juridică a unor contracte de asigurare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondului de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 25966/30.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantul A. în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 572,75 RON şi cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, ce au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 5680/2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

La pronunţarea acestei decizii, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a penalităţilor de întârziere, FGA a reţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin 1 lit. i) din Legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)"

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătoreşti nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

În concluzie, în mod judicios prima instanţă a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu datorează penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 5680/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2014, deoarece această obligaţie a rezultat exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii de A. în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în litigiul amintit.

Astfel, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al A. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

De altfel, prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti nu s-a stabilit faptul că sumele recunoscute în beneficiul părţii reclamante ar fi creanţe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 2143/2015, ci s-a recunoscut o datorie de plată în sarcina societăţii A.. Or, indiferent de faptul stabilirii sale în precedent prin hotărâre judecătorească, nu orice creanţă impusă în sarcina de plată a unui asigurător aflat în faliment este suportată de FGA, ci doar acelea ce se circumscriu definiţiei creanţei de asigurare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1922 din 14 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.