Validity of administrative procedure for lawyer’s unworthiness distinct from disciplinary sanction

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 28.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, solicitând anularea parţială a Statutului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011, în sensul desfiinţării art. 58, alin. (2) şi a Subsecţiunii a 3-a (art. 26 - art. 26 7) din acest act administrativ cu caracter normativ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 390 din 1 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca neîntemeiată, obligând reclamantul să plătească pârâtei suma de 3000 de RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 390 din 1 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea unor norme fundamentale de procedură, atrăgând nulitatea absolută.

În acest sens, arată că instanţa de fond nu a respectat obligaţia de a asigura aplicarea corectă a legii şi de a preveni greşelile în aflarea adevărului, ignorând dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, deşi a invocat în mod expres aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 225/2017, 592/2019 şi 230/2022, instanţa nu a analizat aceste susţineri şi a reţinut, contrar dezlegărilor obligatorii, că procedura constatării nedemnităţii nu este una disciplinară. Potrivit jurisprudenţei CCR, excluderea din profesie pentru nedemnitate reprezintă o sancţiune disciplinară, iar procedura aplicabilă trebuie să respecte cerinţele de previzibilitate şi stabilitate specifice răspunderii disciplinare, în conformitate cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.

În acest context, instanţa era obligată să aplice deciziile CCR, conform art. 147 alin. (4) şi (7) din Constituţie şi art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În cadrul acestui motiv de casare, recurentul-reclamant formulează şi critici privind nemotivarea hotărârii, arătând că instanţa nu a indicat motivele pentru care a înlăturat cererile şi argumentele reclamantului, contrar prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Nu s-a pronunţat asupra niciunuia dintre aspectele esenţiale din cererea de chemare în judecată, precum: de ce faptele ce atrag nedemnitatea nu intră sub incidenţa art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind răspunderea disciplinară; de ce Statutul profesiei de avocat poate adăuga atribuţii în sarcina Consiliului Baroului în lipsa unei norme legale; şi de ce, dacă procedura nu este disciplinară, Statutul poate completa legea, în condiţiile în care aceasta nu prevede o procedură distinctă pentru constatarea nedemnităţii. Recurentul-reclamant invocă şi jurisprudenţa CEDO, precum şi Ghidul privind art. 6 CEDO, susţinând că lipsa unei motivări efective echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă aplicarea greşită a normelor de drept material, pronunţând o soluţie nelegală din două perspective: ignorarea forţei juridice obligatorii a deciziilor Curţii Constituţionale şi interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995. Astfel, se arată că procedura constatării nedemnităţii este calificată de CCR ca fiind disciplinară, iar nerecunoaşterea acestui caracter de către instanţă contravine dispoziţiilor constituţionale şi legale. În plus, recurentul-reclamant susţine că, în lipsa unei norme derogatorii exprese, toate faptele care atrag nedemnitatea trebuie tratate în cadrul procedurii disciplinare, conform art. 85 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 şi art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În ceea ce priveşte Statutul profesiei de avocat, recurentul analizează două ipoteze: dacă procedura constatării nedemnităţii este disciplinară, atunci Statutul modifică legea atribuind competenţe Consiliului Baroului care aparţin Comisiei de disciplină; dacă procedura nu este disciplinară, atunci Statutul instituie o procedură neprevăzută de lege, ceea ce echivalează cu o completare nelegală a acesteia. În ambele cazuri, se încalcă dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi art. 63 din Legea nr. 24/2000.

În concluzie, recurentul-reclamant susţine că hotărârea instanţei de fond este afectată de nulitate absolută, fiind pronunţată cu încălcarea normelor de procedură, nemotivată şi bazată pe o aplicare greşită a legii. Singura modalitate de înlăturare a vătămării ar fi casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei cu respectarea dispoziţiilor legale şi constituţionale incidente.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii primei instanţe.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a motivat corect soluţia, explicând de ce deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile în cauză.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 51/1995 prevăd patru ipoteze de încetare a calităţii de avocat, inclusiv excluderea ca sancţiune disciplinară. În toate aceste cazuri, Consiliul Baroului ia act de încetare fără a desfăşura o cercetare disciplinară. Procedura disciplinară reglementată de art. 85-89 din lege şi art. 269-287 din Statut este aplicabilă doar în faţa comisiilor de disciplină, în cazurile în care se impune o sancţiune.

Competenţa Consiliului Baroului de a constata încetarea calităţii de avocat este reglementată de art. 58 alin. (2) din Statut, în corelare cu art. 55 alin. (2) lit. a), c) şi u) din Legea nr. 51/1995, precum şi cu art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege, care consacră autonomia profesiei de avocat.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ în condiţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, cu solicitarea de anulare parţială a Statutului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011, respectiv art. 58 alin. (2) şi Subsecţiunea a 3-a (art. 26 - art. 26 7), urmare a constatării nelegalităţii acestora prin raportare la actele normative în temeiul şi executarea cărora au fost emise.

Soluţionând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate toate motivele de nelegalitate invocate de către recurentul-reclamant, soluţie însuşită în integralitate şi de către instanţa de control judiciar.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că deşi recurentul-reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., acesta a formulat şi critici privind nemotivarea hotărârii, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, urmând a fi analizate din perspectiva acestui temei.

Un prim motiv de casare invocat de recurentul-reclamant este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când prin hotărârea atacată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), motiv căruia îi pot fi subsumate critici constând în nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil acăror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea unor norme fundamentale de procedură, întrucât nu a analizat aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 225/2017, 592/2019 şi 230/2022, deşi acestea au fost invocate în mod expres. Potrivit susţinerii sale, ignorarea acestor decizii ar echivala cu nesocotirea obligaţiei instanţei de a aplica legea în mod corect şi de a preveni greşelile în aflarea adevărului, consacrată de art. 1 alin. (2) şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. consacră obligaţii de principiu privind conduita procesuală a instanţei, în sensul asigurării aplicării corecte a legii şi a prevenirii erorilor în stabilirea situaţiei de fapt. Deşi aceste norme nu prevăd în mod expres sancţiunea nulităţii, încălcarea lor poate atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, în ipoteza în care se probează că omisiunea instanţei de a-şi exercita rolul activ a generat o vătămare procesuală susceptibilă să influenţeze legalitatea soluţiei pronunţate.

În speţă, însă, instanţa de fond nu a ignorat jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ci a interpretat în mod rezonabil domeniul de aplicare al deciziilor invocate. Astfel, a reţinut că procedura constatării nedemnităţii reglementată de art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 nu are caracter disciplinar, ci reprezintă o constatare administrativă a unui caz de încetare de drept a calităţii de avocat, în temeiul unei condamnări definitive. Deciziile CCR menţionate de recurent nu impun calificarea generală a acestei proceduri ca fiind disciplinară, ci vizează punctual anumite formulări din lege, fără a modifica regimul juridic aplicabil cazului dedus judecăţii.

Prin urmare, nu se poate reţine că instanţa de fond a nesocotit obligaţia de a aplica deciziile Curţii Constituţionale, iar critica formulată nu este aptă să atragă nulitatea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind motivarea coerentă a soluţiei adoptate de prima instanţă.

Din considerentele hotărârii rezultă că argumentele avute în vedere au fost prezentate de judecătorul fondului prin raportare la dispoziţiile a căror nelegalitate se invocă, la susţinerile părţilor, la prevederile actelor normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi executarea cărora au fost emise şi la deciziile relevante ale Curţii Constituţionale.

În lumina jurisprudenţei Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor şi apărărilor invocate de părţi, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu implică obligaţia instanţei de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligaţiei fiind variabilă, în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenţei, clarităţii, relevanţei în economia litigiului şi fundamentării respectivelor motive şi apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul în care instanţa de fond a stabilit împrejurările de fapt esenţiale în cauză, a supus dezbaterii părţilor argumentele de nelegalitate şi le-a analizat în cuprinsul considerentelor, în limitele învestirii, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată nu este susceptibilă a fi reformată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşa cum a apreciat şi instanţa de fond, examinând conţinutul normelor contestate prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în temeiul căreia au fost emise, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformităţii acelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit, Înalta Curte nu poate reţine elemente de nelegalitate a normelor contestate.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat:, Calitatea de avocat încetează: a) prin renunţarea scrisă la exerciţiul profesiei; b) prin deces; c) dacă împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sancţiune disciplinară; d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii."

Instanţa de fond a analizat în mod corect natura juridică a cazurilor de încetare a calităţii de avocat reglementate de art. 26 lit. c) şi d) din Legea nr. 51/1995, reţinând că acestea sunt distincte şi presupun proceduri diferite. În timp ce excluderea din profesie ca sancţiune disciplinară (lit. c) implică aplicarea procedurii disciplinare prevăzute de art. 85-89 din Legea nr. 51/1995 şi de dispoziţiile statutare corespunzătoare, încetarea calităţii de avocat ca urmare a condamnării definitive pentru o faptă penală care atrage nedemnitatea (lit. d) intervine de drept, ope legis, fără a fi necesară parcurgerea unei proceduri disciplinare.

Această concluzie este susţinută prin interpretarea coroborată a art. 14 lit. a) şi art. 27 lit. d) din lege, precum şi prin delimitarea clară între sancţiunea disciplinară (lit. c) şi constatarea administrativă a nedemnităţii (lit. d).

În oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 26 lit. a)-d), Consiliul Baroului are atribuţia de a lua act de încetarea calităţii de avocat, fără a stabili o sancţiune.

Procedura disciplinară reglementată de art. 85-89 din Legea nr. 51/1995 şi art. 269-287 din Statutul profesiei de avocat este aplicabilă exclusiv în faţa comisiilor de disciplină, pentru stabilirea unei sancţiuni disciplinare care poate conduce ulterior la încetarea calităţii de avocat conform art. 26 lit. c).

Competenţa Consiliului Baroului este conferită expres prin art. 55 alin. (2) lit. a) şi u) din Legea nr. 51/1995, care permite adoptarea de hotărâri pentru aplicarea şi respectarea legii şi a statutului profesiei. Statutul profesiei de avocat, prin art. 58 alin. (2) şi art. 26-26^7, nu instituie norme derogatorii de la lege, ci reglementează în mod exclusiv procedura administrativă procedura administrativă prin care Consiliul Baroului verifică existenţa cazului de nedemnitate şi dispune încetarea calităţii de avocat, verificare ce se poate realiza oricând pe durata exercitării profesiei.

Aceste dispoziţii nu adaugă la lege, ci o completează în limitele competenţei conferite de art. 1 alin. (1) şi art. 55 alin. (2) lit. a), c) şi u) din Legea nr. 51/1995.

În ceea ce priveşte invocarea deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte observă că acestea au vizat exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" din art. 14 lit. a) şi nu au calificat în mod general procedura constatării nedemnităţii ca fiind disciplinară. Prin urmare, instanţa de fond nu a ignorat considerentele obligatorii ale CCR, ci le-a aplicat în mod corect, în raport cu natura juridică a cazului dedus judecăţii.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 58 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, precum şi cele din Subsecţiunea a 3-a (art. 26-26^7) au fost emise cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, fiind date în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de către legiuitor.

III. Temeiul legal şi soluţia instanţei de recurs

Având în vedere considerentele expuse, întrucât nu au fost identificate motive care să atragă reformarea sentinţei, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant, care a pierdut procesul, la plata către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs, conform documentelor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 390 din 1 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.