Discrimination via monolingual signage on public property: official language accessibility requirement

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2021, sub numărul x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primarul Comunei Dăneşti, solicitând: a) anularea hotărârii CNCD nr. 417 din 19.05.2021, comunicată reclamantului la data de 15.07.2021; b) obligarea CNCD să emită o nouă hotărâre prin care să constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare pe criterii etnice cu privire la faptele sesizate prin petiţia nr. 6282/12.10.2020 a B.; c) obligarea CNCD la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 813 din data de 18 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 813 din data de 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., cu solicitarea admiterii recursului şi casării sentinţei, iar în urma rejudecării admiterea acţiunii, fiind încălcat şi aplicat greşit dreptul material.

În motivare, partea recurentă-reclamantă a arătat, în esenţă, că imobilul pe care este amplasată inscripţia «Vendeghaz» nu este alăturat imobilului ce adăposteşte sediul autorităţilor locale ale comunei Dăneşti, ci inscripţia este amplasată pe una din faţadele imobilului unic, proprietate publică a comunei Dăneşti, şi sediu al Consiliului local şi Primăriei Dăneşti.

În ce priveşte renovarea imobilului şi amplasarea inscripţiei unilingve, acestea au fost realizate de autorităţile administraţiei publice locale, în baza unui proiect unic de reabilitare a imobilului, nefiind contestată de către primarul comunei Dăneşti.

Destinaţia şi activitatea din spaţiul (interior) nu a avut de la început scop comercial privat şi nu s-a aflat în folosinţa unei persoane juridice private, acestea intervenind de la data de 01 ianuarie 2017.

În ce priveşte contractul de închiriere, acesta vizează spaţiul interiorul, parte a imobilului proprietate publică, sediu al autorităţilor locale, iar nu faţada acestui imobil care rămâne proprietate publică. În acest context, nu are nicio relevanţă caracterul privat sau obiectul de activitate al chiriaşului spaţiului interior, obiect al contractului de închiriere nr. x din 19.12.2016.

Astfel, autorul, iniţiatorul şi semnatarul recepţiei reabilitării faţadei şi a aplicării inscripţiei «Vendeghaz» pe sediul public este primarul comunei Dăneşti, răspunzător pentru această faptă. La data reabilitării, anticipând excedentul de suprafaţă şi dorind să valorifice economic această situaţie (atât pentru comună prin aducerea de venituri proprii, cât şi pentru agentul economic prin oferirea de vad comercial) a previzionat o destinaţie economică a spaţiului public, printr-o viitoare închiriere şi a inclus în documentaţia tehnică şi în lucrările propriu-zise amplasarea inscripţiei unilingve C..

Or, inscripţia rămâne discriminatorie şi pentru ceilalţi cetăţeni români, de naţionalitate română sau aparţinând unei alte minorităţi decât cea maghiară, membrii ai A. sau nu, iar argumentele instanţei de fond referitoare la obligativitatea cunoaşterii limbii maghiare sau accesarea Google Translate sunt nelegale.

Caracterul privat al activităţii din interiorul imobilului şi limba maternă a agentului economic nu înlătură caracterul discriminatoriu al faptei autorităţilor publice ale comunei Dăneşti de aducere la cunoştinţă publică şi de fixare a destinaţiei unei părţi a sediului în care îşi desfăşoară activitatea doar în limba maternă a primarului comunei Dăneşti şi, doar prin coincidenţă şi fără relevanţă în speţă, limbă maternă a chiriaşului spaţiului interior.

În cadrul sesizării s-a contestat caracterul discriminatoriu al utilizării exclusive a limbii maghiare în această inscripţie care provine de la o autoritate publică şi prin care se indică destinaţia unei părţi din sediul său sau, mai explicit, caracterul discriminatoriu al faptei prin neutilizarea şi a limbii române la data realizării şi amplasării acestei inscripţii, care nu este element arhitectonic.

Discriminarea poate apărea şi în relaţia persoană juridică privată - client persoană fizică sau chiar juridică, dacă se condiţionează accesul în spaţiul comercial sau accesul la produse pe criteriul lingvistic sau etnic. Nu utilizarea de către agentul economic a limbii materne este nelegală şi discriminatorie, ci refuzul de utilizare alternativă, sau chiar primordială, a limbii oficiale române.

În acest context a intervenit o aplicare greşită a normelor de drept material în cauză de către prima instanţă, raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În conţinutul cererii de recurs, partea recurentă-reclamantă a menţionat şi unele aspecte cu caracter istoric şi politic, astfel cum au fost acestea percepute de prepuşii respectivei asociaţii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât primarul comunei Dăneşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate.

În motivare, intimatul-pârât a invocat excepţia tardivităţii recursului, speculând asupra datei comunicării sentinţei către recurenta-reclamantă şi raportându-se la data depunerii căii de atac la curtea de apel.

În continuare, intimatul-pârât a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, apreciind că pentru această cale de atac este datorată o taxă judiciară de timbru, pe care partea adversă susţine că nu a achitat-o.

Raportându-se la temeiurile de drept invocate în conţinutul cererii de recurs, partea intimată-pârâtă a apreciat că recursul exercitat este lovit de nulitate, nefiind motivat în drept, în absenţa unei dispoziţii legale pe care se întemeiază. De altfel, în cererea de recurs nu sunt menţionate normele ce ar fi fost încălcate de către prima instanţă la momentul pronunţării sentinţei atacate.

Pe fond, partea intimată arată că acea parte de clădire este una distinctă încă de la data construirii, fiind o sală multifuncţională folosită în scop comercial.

În ce priveşte inscripţia litigioasă, aceasta a fost amplasată pe clădire în anul 1926, iar chiriaşul nu este parte în dosar, astfel că nu poate avea niciun fel de calitate în această cauză.

Prima instanţă a observat că acea inscripţie este amplasată pe o clădire multifuncţională care funcţionează în regim comercial, astfel că nu sunt incidente prevederile actelor normative menţionate de recurentul-reclamant în petiţia adresată CNCD.

A mai susţinut intimatul-pârât că nu a contestat dreptul utilizării limbii române, ci încurajează folosirea acesteia.

Cât despre alte aspecte din conţinutul cererii de recurs, acele afirmaţii reprezintă pseudo-argumente, iar nu motive reale de recurs.

În concluzie, s-a solicitat respingerea recursului.

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare în cauză în termen legal, dar a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea căii de atac.

5. Alte aspecte procesuale

Potrivit menţiunilor din practicaua acestei decizii, la termenul de astăzi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile invocate de intimatul-pârât.

Astfel, cu privire la excepţia de netimbrare, Înalta Curte observă că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a dezvoltat critici susceptibile de a se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În mod corespunzător, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora se taxează cu 100 de RON recursul prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, la data de 30 mai 2024, partea recurentă-pârâtă a achitat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 de RON în legătură cu recursul exercitat în dosarul de faţă, sens în care a înaintat respectiva dovadă de plată, ce a fost înregistrată la aceeaşi dată.

În consecinţă, excepţia de netimbrare nu are temei spre a fi admisă.

De asemenea, excepţia de tardivitate a recursului a fost invocată eronat de intimatul-pârât, fără a realiza o verificare în mod efectiv a înscrisurilor din dosar cu privire la comunicarea sentinţei atacate şi transmiterea cererii de recurs.

Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească în discuţie a fost comunicată părţii recurente-reclamante la data de 18 aprilie 2024, în timp ce recursul a fost transmis prin poştă electronică (e-mail) la data de 30 aprilie 2024.

În acest sens, instanţa de control judiciar arată că termenul pentru formularea recursului este de 15 zile de la comunicarea hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, acesta calculându-se în condiţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) raportat la art. 183 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecinţă, termenul de 15 zile care a început să curgă la 18 aprilie 2024 s-a împlinit la 6 mai 2024, în timp ce recurenta-reclamantă a transmis prin poştă electronică cererea de recurs la 30 aprilie 2024, relevanţă având această din urmă dată, iar nu aceea a înregistrării recursului la curtea de apel.

Spre a conchide astfel, instanţa de recurs arată că art. 183 alin. (1) din C. proc. civ. prevede explicit în textul său că "Actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin ... prin fax sau e-mail, este socotit a fi făcut în termen".

În concluzie, excepţia de tardivitate este neîntemeiată.

Este de asemenea lipsită de fundament şi excepţia de nulitate a recursului raportat la motivarea căii de atac.

Art. 489 din C. proc. civ. arată că "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, . . . . . . . . . .(2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", iar potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ "Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; (…)".

Înalta Curte observă din analiza dispoziţiilor art. 489 din C. proc. civ. că sancţiunea nulităţii va interveni atunci când recursul nu a fost motivat în termenul legal, dar şi atunci când, deşi motivat, criticile expuse nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Altfel spus, textul legal nu sancţionează cu nulitatea greşita indicare formală a motivului de casare/nelegalitate, ci ceea ce prezintă relevanţă este dezvoltarea criticilor formulate şi măsura în care acestea se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Într-adevăr, prin cererea de recurs a fost consemnat ca fiind temei de drept al acesteia «art. 488 alin. (1) lit. b)», neexistând o literă «b» în conţinutul normativ al art. 488 menţionat. Cu toate acestea, respectiva eroare de consemnare nu este decisivă spre a atrage sancţiunea nulităţii cererii de recurs, câtă vreme în conţinutul căii de atac s-a consemnat expres că formularea sa este efectul faptului pretins că «hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material», ceea ce permite încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ca temei al motivului de casare/nelegalitate invocat în proces.

În plus, calea de atac formulată de recurentul-reclamant a menţionat critici aduse cu privire la hotărârea atacată, iar din analiza acestora rezultă că se recurează soluţia primei instanţe sub aspectul chestiunilor vizând aplicarea şi interpretarea legii referitor la existenţa unei cauze de discriminare în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, ceea ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Măsura în care însă acele critici dezvoltate în cererea de recurs se bucură de temeinicie nu constituie un argument pentru susţinerea excepţiei de nulitate a recursului, ci se analizează în legătură cu fondul căii de atac formulate.

În ceea ce priveşte referirile părţii recurente la aspectele de fapt ale procesului sau chestiuni de temeinicie a hotărârii, acestea nu sunt prin ele însele apte a determina sancţiunea nulităţii recursului exercitat, câtă vreme în conţinutul acestuia se identifică şi motive privind aplicarea, respectiv interpretarea dreptului incident, ci acele critici referitoare la netemeinicia sentinţei sau la aspectele de fapt pretins greşit stabilite vor fi înlăturate punctual ca incompatibile cu controlul de legalitate permis a se efectua în recurs, în măsura în care nu sunt subsidiare acestuia din urmă.

În consecinţă, excepţia de nulitate a recursului nu se confirmă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede în sensul "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

În cauză, criticile formulate se circumscriu motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Prima instanţă a constatat că, prin petiţia nr. 6282/12.10.2020, asociaţia reclamantă-recurentă a susţinut caracterul discriminatoriu la adresa cetăţenilor români nevorbitori ai limbii maghiare a inscripţiei exclusiv în limba maghiară «Vendeghaz» amplasată pe faţada unei clădiri publice din comuna Dăneşti, jud. Harghita, iar faptul că primarul comunei Dăneşti nu a amplasat şi o traducere în limba română a inscripţiei respective constituie o discriminare pe criteriul etnic al cetăţenilor de etnie română care nu cunosc limba maghiară, al căror acces la informaţii de interes public cu privire la destinaţia acestei clădiri publice le este condiţionat de cunoaşterea unei limbi străine, şi anume limba maghiară.

Prin hotărârea nr. 417/19.05.2021, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a hotărât că fapta sesizată nu reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. În acest sens, CNCD a apreciat că inscripţia C. de pe clădire nu reprezintă o informaţie de interes public, întrucât nu priveşte activităţile sau nu rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice. A mai reţinut CNCD şi că minorităţile etnice au dreptul de a-şi folosi limba lor maternă atât oral, cât şi în scris, atât în public, cât şi în privat (art. 10 alin. (1) din Convenţia-cadru din 1 februarie 1995 pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 33/1995), utilizarea limbii materne neputând fi considerată ca reprezentând o discriminare a majorităţii (art. 7 alin. (2) din Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare a Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 282/2007). În consecinţă, CNCD a conchis că fapta sesizată nu atinge drepturile persoanelor care nu vorbesc limba maghiară şi, astfel, nu reprezintă discriminare.

În acest context, Curtea de Apel Bucureşti a mai constatat că, din probele administrate în dosar, anume extras de carte funciară şi planşe fotografice, rezultă că imobilul pe care se află inscripţia «Vendeghaz» este în proprietatea comunei Dăneşti, fiind situat chiar lângă imobilul în care funcţionează primăria şi consiliul local al comunei Dăneşti. De asemenea, imobilul cu inscripţia «Vendeghaz» reprezintă de fapt o sală multifuncţională în suprafaţă de 405 mp, care funcţionează în regim comercial, în baza unor contracte de închiriere. Astfel, a fost indicat contractul de închiriere nr. x/19.12.2016, încheiat între comuna Dăneşti în calitate de locator şi D. în calitate de locatar, având ca obiect închirierea acestei săli multifuncţionale pentru o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 01 ianuarie 2017, iar prin act adiţional contractul amintit a fost prelungit până la data de 01 iulie 2024.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că imobilul în discuţie nu are o destinaţie publică, nefiind un imobil în care să se desfăşoare activităţi publice sub coordonarea unei autorităţi/instituţii publice, ci este un imobil care a avut de la bun început scop comercial/cultural privat, aflându-se în posesia şi folosinţa unei persoane juridice de drept privat. În ceea ce priveşte inscripţia «Vendeghaz», care înseamnă «Casă de oaspeţi», curtea de apel a constatat că nu este o informaţie de interes public în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001, câtă vreme nu priveşte activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, ci activităţile comerciale ale unei persoane juridice de drept privat.

Nu în ultimul rând, judecătorul fondului a mai reţinut că, din planşele fotografice depuse la dosar de reclamanta-recurentă, rezultă fără dubiu că inscripţia «Vendeghaz» este un element arhitectonic al clădirii, care indică destinaţia acelei părţi de imobil, precum şi faptul că imobilul/sala multifuncţională are o intrare separată de cea a primăriei/consiliului local. De altfel, în zona judeţelor Harghita şi Covasna, unde se află o comunitate mare de etnici maghiari, este de notorietate (pentru toată lumea, indiferent de etnie) faptul că «Vendeghaz» înseamnă «casă de oaspeţi», multe clădiri cu destinaţie turistică/de recreere purtând această denumire, iar pentru asociaţie ar fi fost uşor să afle semnificaţia acestui cuvânt fie întrebând locuitorii zonei, fie căutând pur şi simplu cuvântul pe Internet.

Soluţia Curţii de Apel Bucureşti a realizat însă o aplicare eronată a art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, text care prevede că, ... prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Discriminarea implică astfel şi o conduită de excludere sau restricţie pe bază de limbă, având ca scop sau ca efect restrângerea exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniile vieţii publice. Conduita discriminatorie presupune, după caz, fie o acţiune, fie o omisiune în sensul celor menţionate anterior. Înalta Curte mai subliniază că nu doar conduita activă este sancţionată, ci şi cea omisivă, aceasta din urmă având de asemenea aptitudinea de a defavoriza nejustificat sau de a genera un tratament injust.

În cauză, este necontestat faptul că inscripţia litigioasă, redactată exclusiv în limba maghiară, anume «Vendeghaz», se găseşte amplasată pe un corp de clădire din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale comuna Dăneşti.

După cum a arătat intimatul-pârât primar în faţa primei instanţe, «Imobilul pe care se află inscripţia «Vendeghaz» este proprietatea comunei Dăneşti ... Clădirea este administrată în formă mixtă încă de la construire, adică anul 1926. Într-o parte funcţionează primăria şi consiliul local, iar în cealaltă parte se găseşte o sală multifuncţională, care funcţionează în regim comercial ... Inscripţia în cauză este un element arhitectonic, care se găseşte pe partea din dreapta a frontispiciului clădirii încă din acea vreme, pentru a arăta destinaţia acelei părţi din clădire» .

Aşadar, imobilul în discuţie se prezintă în forma unei clădiri unice, cu o anumită continuitate arhitecturală, dar cu o parte având destinaţia de primărie, iar cealaltă parte închiriată spre a fi utilizată în scop comercial, anume sală multifuncţională, cele două părţi având acces separat.

Totodată, inscripţia «Vendeghaz» este redactată în limba maghiară, cunoscând un sens exact, anume acela de «casă de oaspeţi», ceea ce implică posibilitatea de a fi tradusă în limba română. De asemenea, inscripţia în discuţie nu reprezintă un simplu detaliu arhitectonic al clădirii, ci informează prin ea însăşi asupra destinaţiei părţii respective de clădire.

Decisiv în analiza situaţiei amintite mai este şi aspectul că bunul menţionat nu se află în proprietatea vreunei persoane fizice sau juridice private, ci în proprietatea unei entităţi publice, ca formă de organizare existentă în statul român.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine şi că potrivit reglementării Constituţiei României, dar şi a C. civ., bunurile din domeniul public sunt acelea care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public.

Într-un astfel de context, din moment ce bunul amintit aparţine domeniului public, menţiunile înscrise pe acesta, cu atât mai mult cu cât este necontestat că există corespondenţă între inscripţia «Vendeghaz» şi destinaţia acelui bun, trebuie să fie accesibile în limba oficială a statului român, indiferent că unitatea administrativ teritorială a decis să asigure exploatarea părţii de construcţie prin închiriere către o persoană de drept privat, iar nu în regie proprie.

Astfel, din moment ce partea intimată-pârâtă nu indică faptul că inscripţia litigioasă ar fi rezultatul activităţii desfăşurate de chiriaş, nefiind creată de acesta, ci este intrinsec legată de bunul aflat în domeniul public, revenea părţii intimate-pârâte primar să fi luat măsurile necesare în vederea informării şi în limba română asupra destinaţiei părţii respective de clădire, astfel încât toţi cetăţenii să poată cunoaşte destinaţia conferită de unitatea administrativ teritorială bunurilor aparţinând comunităţii locale.

O astfel de diligenţă nu este de natură a aduce atingere în vreun fel principiilor specifice autonomiei locale sau drepturilor minorităţilor naţionale, întrucât nu se pune în vreun fel problema înlăturării prin acoperire, ştergere sau altă modalitate a inscripţiei respective, ci doar a asigurării unei traduceri şi în limba română, astfel încât destinaţia conferită unei clădiri din domeniul public să fie accesibilă tuturor cetăţenilor statului român prin lecturare directă.

Deşi remediile indicate de prima instanţă, anume recurgerea la instrumente de traducere disponibile pe Internet sau interpelarea localnicilor, ar putea asigura înţelegerea sensului acelei inscripţii şi unui cetăţean care nu vorbeşte limba maghiară, totuşi acestea implică demersuri suplimentare, potenţial condiţionate fie de disponibilitatea persoanelor interpelate, fie de consumul unor resurse, astfel încât nu sunt întotdeauna eficiente pentru atingerea scopului vizat.

În schimb, existenţa unei traduceri directe în limba română este de natură a permite oricărui cetăţean interesat exercitarea dreptului la informare în legătură cu destinaţia acelui bun din domeniul public şi a cărei cunoaştere este permisă în prezent doar vorbitorilor de limbă maghiară. Cât despre acea traducere, amplasarea trebuie să permită asocierea imediată de către cititor a sensului său cu inscripţia litigioasă.

În aceste condiţii, situaţia de fapt stabilită de prima instanţă denotă existenţa unei discriminări din partea autorităţii publice locale, printr-o omisiune în forma conduitei pasive, ce are efectul excluderii sau restricţiei pe bază de limbă, cu consecinţa restrângerii exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor cetăţeneşti.

Nu în ultimul rând, planşele fotografice la care a făcut referire prima instanţă în stabilirea situaţiei de fapt denotă că respectiva clădire nu se prezintă în starea specifică uneia edificate în urmă cu aproximativ 100 de ani, ci este renovată la exterior, astfel încât a existat posibilitatea traducerii în limba română a menţiunii inscripţionate iniţial în limba maghiară pe un bun aflat în prezent în domeniul public. În mod corespunzător, momentul construirii iniţiale a clădirii nu este de natură să înlăture fapta de discriminare.

Cum prima instanţă a realizat o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 în raport de situaţia de fapt pe care a stabilit-o, Înalta Curte constată că acţiunea formulată de recurenta-reclamantă trebuia admisă, cu efectul anulării hotărârii CNCD nr. 417/2021 şi constatării că faptele sesizate reprezintă discriminare, în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000.

În cauza de faţă, contenciosul la care a recurs recurenta-reclamantă este unul de plină jurisdicţie, anularea hotărârii CNCD având efectul constatării discriminării, în timp ce intimatul-pârât autoritate publică păstrează atribuţia individualizării sancţiunii contravenţionale pe care o va aprecia incidentă în raport cu dispoziţiile legale relevante.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, astfel că va anula hotărârea CNCD nr. 417 din 19.05.2021, constatând că faptele sesizate reprezintă discriminare, în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000, cu consecinţa obligaţiei pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei hotărâri pentru individualizarea sancţiunii contravenţionale.

În mod corespunzător, raportat la art. 494, art. 451 şi următoarele din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să plătească recurentei-reclamante suma de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi recurs, taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 813 din data de 18 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată.

Anulează Hotărârea CNCD nr. 417 din 19.05.2021.

Constată că faptele sesizate reprezintă discriminare, în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Obligă pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la emiterea unei hotărâri pentru individualizarea sancţiunii contravenţionale.

Obligă intimatul pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să plătească recurentei-reclamante suma de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond şi recurs, respectiv taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.