Recovery of statutory interest for loss of use of insurance claim pending after annulment of administrative decision

Şedinţa publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1.04.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare aAsiguraţilor a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtei cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub numărul x/11.11.2016 şi să se dispună obligarea pârâtei FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată şi obligarea pârâtei FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat instanţei de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.11.2016, constând în:

· În principal, penalităţi de întârziere în cuantum de 36086,57 RON stabilite prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Ordinului CSA 23/2014 calculate până la data de 8.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

· În subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1623/09.11.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile privind inadmisibilitatea cererii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin decizia civilă nr. 4045/21.09.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare A Asiguraţilor, s-a casat, în parte, sentinţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect a cererii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24.11.2023, sub nr. x/2021*.

2. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 35 din data de 16 ianuarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a decis astfel:

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor,

- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4668 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să plătească reclamantei A. S.A. suma de 300 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi suma de 800 RON, constând în onorariu de avocat, proporţional cu admiterea cererii de chemare în judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care, evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) şi art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un prim set de critici, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - pârât a susţinut că, instanţa de judecată a pronunţat soluţia cu încălcarea competenţei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, având în vedere că intimata nu a solicitat FGA penalităţile şi dobânzile în discuţie, ci s-a adresat direct instanţei de fond, demersul său judiciar fiind însă inadmisibil prin raportare la dispoziţiile legii anterior menţionate, la principiul accesorium sequtur principale şi la principiul separaţiei puterilor în stat.

Consideră că instanţa de fond a respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către FGA în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Cererea de plată a fost soluţionata prin Decizia 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 In soluţionarea contestaţiei, prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile pârtilor, iar sentinţa civila nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar a rămas definitivă. În cadrul acestui dosar, intimata a solicitat atât anularea deciziei FGA 14452/2018, cât şi obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plata respinse prin decizie. Faptul ca instanţa de judecata nu a obligat FGA direct la plata despăgubirilor solicitate, ci a obligat FGA sa soluţioneze pe fond cererea de plată, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor exprese ale Legii 213/2015, ce dau in competenţă exclusivă şi expresă a FGA analiza cererilor de plata depuse de creditorii unui asigurător în faliment, urmând ca soluţia administrativă a FGA sa facă obiectul verificării legalităţii de către instanţa de contencios administrativ. Or, dacă prin acţiunea de faţă intimata solicită penalitati/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu există nicio justificare legală sau raţională pentru care aceasta să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despagubirilor şi plata penalităţilor sau a dobânzilor, pretinse în litigiul pendinte.

Legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, dar nu în orice condiţii, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, deci potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaşte şi determina întinderea pagubei la data promovării acţiunii principale împotriva actului vătămător. Această situaţie nu este însă incidentă în speţă, întrucât intimata nu a făcut dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acţiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosarului nr. x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalităţi de întârziere/dobânzi în temeiul unei dispoziţii prevăzute în legislaţia RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Normei ASF 23/2014, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului proprie a intimatei sau, în privinţa dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăşi o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu.

În opinia sa, instanţa a identificat greşit şi cauza acţiunii, admiţând în parte acţiunea A. şi obligând FGA la plata de "despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 993,27 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021", reţinând ca fiind îndeplinită premisa legală impusă de art. 19 din Legea 554/2004, respectiv existenţa unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat, identificând în acest sens anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deşi intimata a solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor sau dobânzilor pentru soluţionarea cu întârziere a cererii de plată nr. x/16.03.2016. În realitate, nu se poate reţine vreo culpă a FGA în emiterea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în condiţiile în care Fondul a achitat reclamantei anterior 450.000lei, aplicând dispoziţia legii in materia plafonului de garantare cu respectarea stricta a textului art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a considerat în mod greşit că în cauză sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, chiar şi în cazul în care reclamanta ar fi solicitat despăgubiri nu pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii de plată, ci pentru emiterea Deciziei nr. 14452/2018, decizie anulată de instanţa judecătorească.

Astfel cum rezultă din sentinţa recurată, în urma contestării deciziei nr. 14452/2018 instanţa de judecată a stabilit în sarcina FGA doar obligaţia de reanalizare pe fond a cererii de plată, respectiv a obligaţiei de a face şi nu a statuat asupra existenţei unui drept la despăgubire încălcat de către FGA.

În plus, nu există o legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depăşirea plafonului de garantare de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii într-un anumit termen.

Pe cale de consecinţă, în absenţa săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite, nefiind îndeplinite cumulativ toate condiţiile răspunderii civile declictuale, fondul nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în dobânzi legale penalizatoare.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citată, intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanţa de control judiciar reţine că nu vor fi analizate criticile formulate de recurentul-pârât referitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care soluţia de respingere a acestei excepţii a rămas definitivă încă din primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din decizia nr. 4045 din 21 septembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin care au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei de interes şi a lipsei de obiect.

Procedând la examinarea criticilor recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiaşi norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unei fapte ilicite, (2) existenţa unui prejudiciu, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În litigiul pendinte, reclamanta a susţinut că reprezintă faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât şi în recurs, argumentul dedus din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susţinând că dreptul reclamantei la plata creanţei de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susţinut recurentul-pârât că în speţă nu este dovedită vinovăţia sa în respingerea cererii de plată şi nici nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciul pretins, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste critici vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/12.11.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Recurentul-pârât a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabileşte dreptul reclamantei la despăgubiri.

Motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat în mod definitiv de către instanţa de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/12.11.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care suma de 4668 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Înalta Curte aminteşte că acţiunea de contencios administrativ are ca finalitate atât anularea actului administrativ nelegal, cât şi acoperirea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speţă, o componentă a acestui prejudiciu o reprezintă creanţa de asigurări în cuantum de 4668 RON, sumă pe care intimata-reclamantă a primit-o ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plăţii dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

În concret, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosinţa sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanţă de asigurări, pentru perioada anterior indicată. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat-o pe aceasta, în calitate de creditor de asigurări să se bucure de folosinţa sumei cuvenite.

Înalta Curte apreciază că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, constând în lipsa de folosinţă a sumei de 4668 RON, justifică acordarea dobânzii aferente acestei sume, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021; în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, atunci când o sumă de bani nu este achitată la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii până la momentul plăţii, în cuantumul stabilit de convenţie sau, în lipsă, de lege, fără a fi necesară dovedirea prejudiciului, iar debitorul nu poate dovedi că acesta ar fi inferior. Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".

În cauză, dobânda datorată A. are natura juridică a dobânzii penalizatoare, iar raportul juridic dedus judecăţii nu izvorăşte din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci din activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor privind gestionarea creanţelor de asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015. În acest sens, premisa acordării sumei de 4668 RON cu titlu de creanţă de asigurări nu rezidă în activitatea de asigurare desfăşurată anterior de societatea falită, ci în competenţa conferită FGA prin Legea nr. 213/2015 de a distribui fondurile disponibile către creditorii de asigurări.

Conchizând, Înalta Curte reţine că răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 35 din data de 16 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.