Liability for judicial costs where substantive relief is moot due to subsequent legislative amendment: procedural fault persists despite statutory resolution

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.04.2024 sub nr. x/2024, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pe cale de ordonanţă preşedinţială obligarea pârâţilor la asigurarea către aceasta, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului TRASTUZUMAB DERUXTECAN (denumire comercială ENHERTU), până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 932 pronunţată la 31 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Sănătăţii, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins, ca lipsită de interes cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României şi Ministerul Sănătăţii şi a obligat pârâţii în solidar la plata către reclamantă a sumei de 200 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 932 din 31 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Guvernul României, care au solicitat admiterea recursului.

Prin motivele de recurs pârâtul Guvernul României a critică soluţia instanţei de fond cu privire la obligarea pârâtului Guvernul României la plata cheltuielilor de judecată, solicitând respingerea ei ca neîntemeiată. Se arată că, în cauză, nu poate fi reţinută culpa procesuală a Guvernului, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii în privinţa cheltuielilor de judecată.

Totodată, solicită instanţei de control judiciar să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată, în special onorariile de avocat şi expert, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Invocă principiul proporţionalităţii, raportat la valoarea pretenţiilor, complexitatea cauzei şi volumul de muncă efectiv prestat, subliniind că instanţa are prerogativa legală de a reduce motivat cheltuielile excesive.

Având în vedere că cererea de ordonanţă preşedinţială a fost respinsă ca lipsită de interes, obligarea Guvernului României la plata cheltuielilor de judecată apare ca formală şi nejustificată, în lipsa unei culpe procesuale dovedite.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a susţinut în cuprinsul motivelor de recurs următoarele:

Prin Hotărârea Guvernului nr. 397/2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 382 din 24 aprilie 2024, s-au adus modificări şi completări anexei la H.G. nr. 720/2008 privind Lista medicamentelor compensate şi gratuite. Printre acestea, la poziţia 180 a fost introdus medicamentul Sacituzumab Govitecan (cod LOIFX17), cu intrare în vigoare la 1 iunie 2024. De asemenea, la poziţia 39 din sublista C, secţiunea C2, figurează medicamentul Trastuzumabum (cod LOIFDOI), cu intrare în vigoare la 1 mai 2024.

Reclamanta a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care a solicitat acordarea medicamentului Trastuzumab Deruxtecan (ENHERTU) în regim de compensare 100%, până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond privind includerea acestuia în listă. Instanţa a respins cererea ca lipsită de interes, reţinând că, la data soluţionării cauzei (31 mai 2024), modificările legislative erau deja în vigoare, iar în ipoteza în care indicaţiile terapeutice ar fi fost identice, reclamanta ar fi beneficiat de compensare integrală.

Cu toate acestea, instanţa a obligat pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON, motivând că respingerea cererii nu presupune că reclamanta a căzut în pretenţii, ci că pârâţii ar fi achiesat la solicitările acesteia. Această motivare este eronată din două perspective:

- Achiesarea este un act de dispoziţie care, potrivit art. 81 C. proc. civ., nu poate fi realizat de reprezentant decât în baza unui mandat special sau cu încuviinţarea instanţei. În cauză, nu a fost formulată o astfel de cerere şi nu a fost depus un mandat special, astfel că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor legale.

- Conform art. 453 C. proc. civ., doar partea care pierde procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât cererea reclamantei a fost respinsă, pârâţii nu pot fi consideraţi ca fiind în culpă procesuală. Buna-credinţă a reclamantei nu este relevantă în acest context, iar interpretarea instanţei contravine principiului consacrat potrivit căruia riscul procesual revine părţii care a determinat angajarea cheltuielilor.

Se mai invocă art. 454 C. proc. civ., care prevede exonerarea de la plata cheltuielilor în cazul recunoaşterii pretenţiilor la primul termen, cu excepţia situaţiei în care pârâtul a fost pus în întârziere. În cauză, modificările legislative au fost aduse la cunoştinţa instanţei anterior primului termen, iar acestea nu reprezintă recunoaşterea pretenţiilor, ci voinţa legiuitorului, fiind independente de conduita procesuală a pârâţilor.

Totodată, Decizia nr. 21/2022 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, întrucât litigiul nu se încadrează în categoria celor nesusceptibile de punere în întârziere, iar hotărârea nu a fost pronunţată exclusiv pe baza recunoaşterii pârâţilor.

În concluzie, nu se poate reţine achiesarea pârâţilor la pretenţiile reclamantei, iar aceştia nu au calitatea de parte care a căzut în pretenţii. Prin urmare, se impune admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează obligarea pârâţilor la asigurarea către aceasta, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului Trastuzumab Deruxtecan (denumire comercială Enhertu), până la soluţionarea definitivă a dosarului aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă, ca lipsită de interes cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale formulată de reclamanta A., pârâţii Guvernul României şi Ministerul Sănătăţii care au fost obligaţi să achite cheltuieli de judecată în cuantum de 200 de RON, exercitând calea de atac a recursului din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actelor atacate, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanţa de recurs reţine că recursurile formulate de pârâţi sunt nefondate, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, deşi cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă a fost respinsă ca lipsită de interes, nu înseamnă că acţiunea era neîntemiată.

Dimpotrivă, prima instanţă a constatat că, în urma modificărilor legislative intervenite prin Ordinul MS-CNAS nr. 2402/523/2024, medicamentul Trastuzumab Deruxtecan (Enhertu) este inclus în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, în cadrul Programului Naţional de Oncologie, şi poate fi prescris în regim de compensare 100% pentru afecţiunea reclamantei, conform protocolului L01FD04.1 implementat la data de 15.05.2024.

Astfel, interesul procesual al intimatei-reclamante a fost înlăturat nu prin refuzul autorităţilor pârâte, ci prin intervenţia legislativă ulterioară, care a confirmat temeinicia solicitării acesteia. În acest context, instanţa a apreciat în mod justificat că culpa procesuală aparţine pârâţilor, întrucât aceştia nu au soluţionat cererea reclamantei anterior introducerii acţiunii, deşi aveau obligaţia legală de a analiza şi răspunde în termen rezonabil solicitării privind accesul la tratamentul necesar.

Susţinerea recurenţilor potrivit căreia nu poate fi reţinută culpa procesuală este contrazisă de împrejurările cauzei. Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată.

În interpretarea jurisprudenţei constante, inclusiv a Deciziei nr. 21/2022 pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii, culpa procesuală nu presupune neapărat reaua-credinţă, ci simpla împrejurare că partea adversă a fost nevoită să angajeze cheltuieli pentru valorificarea unui drept recunoscut ulterior.

În cauză, reclamanta a fost nevoită să formuleze cererea de ordonanţă preşedinţială pentru a obţine acces la tratamentul necesar, iar intervenţia legislativă ulterioară nu exonerează pârâţii de obligaţia de a suporta cheltuielile ocazionate de proces.

Referitor la invocarea art. 454 C. proc. civ., se impune precizarea că modificările legislative nu constituie recunoaşterea pretenţiilor de către pârâţi, ci exprimarea voinţei legiuitorului. Prin urmare, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată prevăzută de acest text legal nu este incidentă în cauză.

În ceea ce priveşte solicitarea de cenzurare a cuantumului cheltuielilor de judecată, instanţa de fond a acordat suma de 200 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, fără a include onorarii de avocat sau expert. Prin urmare, nu se poate reţine disproporţionalitatea cheltuielilor, iar aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu este justificată.

În concluzie, instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, motivată în acord cu dispoziţiile legale incidente şi cu jurisprudenţa relevantă. Criticile formulate în recurs sunt nefondate şi se impune respingerea acestora, cu menţinerea hotărârii atacate în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursurile formulate de pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 932 din 31 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.