Anti-corruption prosecutor salary coefficient equalization rejected as damages-only remedy, not right to new salary order

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, a solicitat:

- să fie obligat intimatul să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, un nou ordin de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare lunară să fie calculată cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 02.12.2016 şi în continuare, astfel cum i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească;

- să se dispună ca obligaţia intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 356/2021 din data de 03 noiembrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi, admiţând în parte acţiunea formulată de reclamant, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantului un nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit A pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), respingând în rest acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa nr. 356/2021 din data de 03 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal - a promovat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 C. proc. civ., acesta a solicitat admitere recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greşita respingere a excepţiei necompetenţei teritoriale, excepţie de ordine publică, invocată până la primul termen de judecată. Apreciază că în speţă competenţa de soluţionare a cauzei aparţine în mod exclusiv Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel că nici prevederile art. 127 C. proc. civ. privind competenţa facultativă nu sunt incidente în cauză.

Printr-un alt rând de critici, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât şi-a întemeiat soluţia pe sentinţa nr. 858 pronunţată la data de 15.07.2020 de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, deşi această hotărârea judecătorească nu a obligat pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, precum şi la plata unor diferenţe salariale, astfel că în temeiul lor nu au fost emise acte noi de reîncadrare salarială.

Susţine că, prin soluţia dispusă, prima instanţă a completat şi modificat dispoziţiile Legii nr. 153/2017, stabilind ca indemnizaţia de încadrare a reclamantului să fie făcută după alte criterii decât cele din lege. În acest sens, face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 838/2009, nr. 818-821 din 03 iulie 2008, nr. 838/2009, nr. 51/2020, iar apoi redă cadrul normativ care prevede modalitatea de calcul a indemnizaţiei de încadrare în raport de coeficientul 19,000, precum şi prevederile art. 1 alin. (3), art. 36 alin. (1), art. 38 din Legea nr. 153/2017, concluzionând asupra neîncadrării reclamantului în gradul şi funcţia necesare pentru ca indemizaţia să fie calculată în raport de acest coeficient.

Susţine recurentul că obligarea la depăşirea plafonului instituit de lege reprezintă, în fapt, o nesocotire a normelor legale în materie de salarizare şi concluzionează criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate în sensul că, faţă de textul de lege capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte, numai prin lege se poate modifica indemnizaţia, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi, pe de altă parte, este vorba despre un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată încadrarea cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19, vă solicită a se aprecia că, în măsura prima instanţă reţinea existenţa unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei.

Data de 02.12.2016 are relevanţă doar din perspectiva executării sentinţei nr. 858/2020, însă, după cum vom dezvolta în continuare, această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare.

Pentru acest motiv, consideră că soluţia instanţei de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexîstând o triplă identitate de părţi, obiect, cauză, având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unor noi ordine cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menţionat mai sus are ca obiect recalcularea si plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanţilor de a li se acorda, prin hotărâre judecătorească, indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariate corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale aparţine altor organe, în măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţîonalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, sens în care invocă Decizia CCR 861/2009 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, conform căreia Curtea Constituţională a constatat că o atare diferenţiere este una justificată în mod obiectiv şi raţional şi că discriminarea salarială ar fi apărut numai atunci când legiuitorul nu ar fi ţinut cont de poziţia superioară a parchetului sau instanţei de judecată.

De asemenea, invocă şi Deciziile CCR nr. 789/2009 şi nr. 682/2009 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionali ta te a dispoziţiilor art. 75 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Prin urmare, susţine recurentul că acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2,5,11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016 art. 31 are următorul cuprins:

"începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În schimb, considerentele Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale nu pot fundamenta acordarea unor drepturi salariale mai mari decât cele cuvenite potrivit legii, atunci când obiectul acţiunilor deduse judecăţii îl reprezintă salarizarea la un nivel superior ierarhic - în cazul de faţă cel aplicabil Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici ca legitimând modificarea pe cale judecătorească a indemnizaţiilor magistraţilor stabilite prin lege în funcţie de gradul profesional.

Pentru toate aceste considerente recurentul - pârât solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei criticate, iar în rejudecare, în primul rând să se dispună admiterea excepţiei necomptenţei teritoriale cu trimiterea cauzei spre rejduecare instanţei competente, iar, în măsura în care se apreciază că prima instanţă era competentă din punct de vedere teritorial, solicită respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi, în subsidiar, în măsura în care se va aprecia acţiunea ca admisibilă, respingerea acesteia ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei, intimatul - reclamantDăianu V.Ion. nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ, deşi cererea de recurs i-a fost comunicată în termenul legal.

5. Alte aspecte procesuale

La data de 28 martie 2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar o adresă în cadrul căreia, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, înţelege să se subroge în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, cu asumarea tuturor consecinţelor legale aferente acestei subrogări.

Corelativ, la data de 22.03.2023 şi recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a depus la dosar Note Scrise în cadrul cărora invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând deopotrivă introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi scoaterea sa din cauză, urmare a intrării în vigoare a prevederilor art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 martie 2023, instanţa de control judiciar a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, reţinând că, în cauză, în continare, calitatea de recurentă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce se subrogă în drepturile şi obligaţiei Ministerului Justiţiei.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 01.02.2022 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28.03.2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, apoi judecata a fost amânată la data de 24 octombrie 2023 când, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1)1 din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursurile în interesul legii.

Prin rezoluţia unui membru al completului de judecată din data de 14.02.2025 s-a fixat termen la data de 25.03.2025, pentru discutarea repunerii cauzei pe rol din oficiu.

La termenul de judecată din data de 25 martie 2025, Înalta Curte, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., a dispus reluarea judecării procesului, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, dosarul nr. x/2023 fiind soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 4 din data de 11.03.2024 şi, luând act de cererea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise şi reţine dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul judecăţii.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtu, Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare:

În prealabil reţine instanţa de control judiciar că instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care intimatul reclamant A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, a solicitat:

- să fie obligat intimatul să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, un nou ordin de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare lunară să fie calculată cu includerea coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 02.12.2016 şi în continuare, astfel cum i-a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească;

- să se dispună ca obligaţia intimatului de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată prin plata unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior.

Prin hotărârea ce face obiectul controlului judecătoresc prima instanţă a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, iar pe fondul litigiului dedus judecăţii a admis în parte acţiunea, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamantului un nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), respingând în rest acţiunea.

Mai întâi Înalta Curte reţine că, deşi a încadrat recursul în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei se subsumează pct. 3, 5 şi 8 ale textului de lege menţionat.

Astfel, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, Înalta Curte va analiza criticile vizând soluţia dată excepţiei necompetenţei teritoriale a primei instanţe, iar subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vor fi cercetate criticile vizând soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Restul criticilor, vizând soluţia dată pe fondul cauzei, vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a apreciat că parte din aceste critici, mai exact cele referitoare la greşita valorificare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate într-un litigiu anterior, se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, întrucât, în raport de conţinutul titlurilor executorii de care se prevalează reclamantul şi în lipsa unui cadru normativ care să prevadă dreptul acestuia la calcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului 19,00, instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Or, motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea de către instanţa de judecată a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă. În realitate, recurentul-pârât a expus critici care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, sub care vor fi analizate.

Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei de fond, critică subsumată cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., precum şi la criticile aduse soluţiei de respingere a inadmisibilităţii acţiunii din cuprinsul sentinţei instanţei de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt lipsite de temei.

Ambele excepţii au fost întemeiate de recurentul-pârât pe dispoziţiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, susţinând că, raportat la obiectul cauzei, competenţa de soluţionare a cauzei este una exclusivă stabilită în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, iar anterior formulării acţiunii reclamantul era obligat să urmeze procedura prealabilă prevăzută de acest text de lege în ceea ce priveşte contestarea ordinului de salarizare emis de ministrul justiţiei sub nr. x/09.12.2021.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamantului-intimat cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa nr. 858 din data de 15.07.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 554 din 04 martie 2021.

Potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "(...) De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act legislativ se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acţiunii, reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei, la data de 07.06.2021, emiterea unui ordin de salarizare în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform dispozitivului sentinţei pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, cerere la care intimatul - reclamant a primit răspus, în sensul că cererea sa nu poate fi soluţionată favorabil.

Este de observat, deci, că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale să fie recalculate conform sentinţei definitive pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019.

Raportat la cauza acţiunii şi la temeiul de drept pe care se sprijină, Înalta Curte constată că, în mod corect a reţinut şi prima instanţă că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 cap. VIII Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv art. 7 cap. VIII Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci prevederile art. 8 şi art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, anterior citate, astfel încât competenţa de soluţionare a cauzei este stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din acest act normativ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetenţa teritorială a instanţei de fond.

În continuarea acestui raţionament, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile referitoare la inadmisibilitatea formulării acţiunii, câtă vreme se întemeiază pe conţinutul aceluiaşi text de lege, respectiv art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, faţă de care instanţa de recurs a constatat deja că nu se aplică pricinii de faţă.

În concluzie, în situaţia în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiţiei de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamant, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, chiar dacă această procedură a fost urmată de reclamant.

De astfel, critica recurentei, conform căreia acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006 şi astfel, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cât timp verificarea legalităţii unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluţiile prevăzute de art. 18 din aceeaşi lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluţie la care instanţa este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal şi temeinic ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ; în consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conţinut nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci o exercitare întocmai a acestora.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 Cod procedură civilă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât referitoare la necompetenţa instanţei de fond şi inadmisibilitatea acţiunii.

O cu totul altă soluţie se impune cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constatând că recursul este fondat în limitele şi pentru următoarele motive:

Cu titlu prealabil Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată instanţa a admis doar capătul principal de cerere privind emiterea unui nou ordin de salarizare începând cu data de 02.12.2016 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, stabilit prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A), pct. 13 (aferent saalrizării procurorilor DNA şi DIICOT), conform hotărârii judecătoreşti invocate de reclamant, respingând capătul subsidiar de cerere şi anume cererea privind plata unei penaltăţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, ca prematur formulat.

Cum soluţia dată capătului subsidiar de cerere nu a fost atacată, ea a căpătat caracter definitiv, motiv pentru care hotărârea recurată nu va fi verificată sub acest aspect.

Astfel, analizând recursul promovat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că acesta vizează doar soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000.

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut că reclamantul contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 02.12.2016, făcând referire la existenţa unei hotărâri judecătoreşti anterioare care îl priveşte.

În fapt, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, în susţinerea cererii sale, reclamantul a făcut referire la existenţa sentinţei nr. 858 din 15.07.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul nr. x/2019, prin care Ministerul Justiţiei, Tribunalul Vâlcea şi Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Gorj, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Mehedinţi au fost obligaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamantului, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 02.12.2016 şi in continuare, prin valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000 stabilit in Anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, lit. A) pct. 13 şi, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu reclamantul, la plata către acesta, începând cu 02.12.2016 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculate potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective, această sentinţă ramânând definitivă prin Decizia 554 din 04 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.

Înalta Curte reţine că, în esenţă, chestiunea litigioasă asupra căreia părţile au exprimat opinii diferite priveşte efectul pe care îl produce această hotătâre judecătorească, respectiv dacă aceasta obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel cum pretinde reclamantul, ori confirmă doar dreptul reclamantului la despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, astfel cum a susţinut ordonatorul principal de credite.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, Înalta Curte constată că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată." (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimatului - reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de salarizare prin care să includă şi coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT conform sentinţei nr. 995 din data de 07.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut principiul autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în cauză fiind opus ordonatorului principal de credite dreptul la salarizarea conformă cu hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus ca recalcularea indemnizaţiei de încadrare să se efectueze în raport cu coeficientul de multiplicare recunoscut reclamantului.

Or, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentinţa nr. 858 din 15.07.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia 554 din 04 martie 2021 nu s-a instituit în sarcina pârâtei obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Deopotrivă, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menţionată drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale.

Prin urmare, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfăţişa punctual considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin deciziile anterior menţionate pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior Ministerul Justiţiei, ca nefondată, menţinând în rest sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 356/2021 din data de 3 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anterior Ministerul Justiţiei, ca nefondată.

Menţine sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiilor.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 martie 2025.