Judicial salary recalculation via sectoral reference value and invalidity of statutory salary caps under the non-discrimination principle

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.08.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Galaţi, Ministerul Justiţiei, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Braşov şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1. anularea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021, respectiv a art. 4, în sensul stabilirii indemnizaţiei de încadrare începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON,

2. anularea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021, respectiv a art. 1, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017,

3. anularea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021, respectiv stabilirea coeficientului de multiplicare 19 (DNA/DIICOT) şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, dar şi ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017,

4. anularea parţială a Ordinului nr. 406/C/2022 din 07.02.2022 şi Ordinului nr. 431/C/07.02.2022 în sensul acordării sporurilor de 45% în principal, 30% în subsidiar, conform Legii nr. 153/2017 şi plăţii diferenţelor de drepturi salariale rezultate începând cu data 09.04.2015,

5. emiterea unor noi ordine de salarizare pentru fiecare dintre reclamanţi începând cu data de 09.04.2015, precum şi în continuare,

6. emiterea ordinelor de salarizare cu indicarea în concret a formulei de calcul a indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor astfel cum au fost solicitate în acord cu principiul transparenţei reglementat de Legea nr. 153/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 209/26.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub acelaşi număr unic, nr. 669/42/2022, la data de 19.12.2022.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a depus la dosar note de şedinţă prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de prevederile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022.

2. Hotărârea ce face obiectul controlului judecătoresc

Prin sentinţa civilă nr. 781 din data de 14 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Contencios dministrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului MINISTERUL JUSTIŢIEI şi respinge în consecinţă cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestuia ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Braşov, a pârâtului Tribunalul Galaţi, a pârâtei Curtea de Apel Galaţi şi a pârâtei Curtea de Apel Braşov ca neîntemeiată.

A admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi în consecinţă respinge cererea de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă.

A respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii acţiunii şi a autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiate.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., B., A. şi D., în contradictoriu cu pârâţii CURTEA DE APEL BRAŞOV, TRIBUNALUL BRAŞOV, CURTEA DE APEL GALAŢI, TRIBUNALUL GALAŢI şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

A anulat în parte Ordinele nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, nr. 406/C/07.02.2022 şi nr. 431/C/07.02.2022.

A obligat pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON începând cu data de 17.08.2019 şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa Civilă nr. 781 din data de 14 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a Contencios dministrativ şi fiscal - au promovat cereri de recurs reclamanţii D., C. şi B., dar şi pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov.

3.1. Recurenţii - reclamanţi D. şi C. au formulat atât cereri de recurs individuale, cât şi o cerere de recurs comună, împreună cu recurenta - reclamantă B., formulând aceleaşi critici.

Astfel, în cadrul cerilor individuale de recurs formulate de recurenţii - reclamanţi D. şi C. au solicitat admiterea admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, urmând a se dispune:

1.înlăturarea dispoziţiei de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi de respingere a cererii de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă şi respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, şi

2. Obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariate ale acestora având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, "începând cu data de 22.12.2017, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul D." şi "începând cu data de 16.04.2019", în ceea ce îl priveşte pe reclamantul C. şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În cadrul cererii de recurs comune, cei trei recurenţi - reclamanţi D., C. şi B. au solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi admiterea cererii de obligare a pârâtei la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, începând cu data de 16.04.2019, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul C., începând cu data de 22.12.2017, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii D. şi B. şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în toate cele trei cereri de recurs, într-o primă critică reclamanţii şi-au exprimat nemulţumirea faţă de soluţia dată de prima instanţă cu privire la excepţia prescipţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019, susţinând că, în ceea ce priveşte reţinerea instanţei cu privire la faptul că, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulat, reclamanţii tind la obţinerea recunoaşterii şi plătii drepturilor pentru perioada 01.08.2016 -17.08.2019 motiv pentru care a constatat ca fiind prescrise pretenţiile băneşti formulate pentru perioada 01.08.2016- 17.08.20J9., aceasta este eronată şi incompletă.

În fapt instanţa de fond a ignorat faptul că recurenţii au formulat anterior cerere de chemare în judecată care a întrerupt excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la drepturile solicitate, cf. art. 2.357 alin. l pct. 2 C. civ. şi au obţinut recunoaşterea acestor drepturi de către instanţa de judecată prin hotărâri judecătoreşti care reprezintă titluri executorii şi care se bucură de putere de lucru judecat, astfel cum rezultă din:

- Cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.12.2020 de către reclamanţii B. şi C., în Dosarul nr. x/2020 înregistrat la Tribunalul Prahova, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 3143 din data de 13.12.2021, (definitivă prin Hotărârea 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curţii de Apel Ploieşti), prin care Tribunalul Prahova a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să recalculeze indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanţilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,22 RON. Obligă pârâţii la plata către fiecare reclamant a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, potrivit prezentei sentinţe, începând cu data de 22.12.2017 pentru B. începând cu data de 16.04.2019 pentru C. şi în continuare, până la recunoaşterea drepturilor de către pârât sau până la apariţia unei modificări legislative, diferenţe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data achitării efective,

- Cererea de chemare în judecată formulată la data de 06.02.2020 de către reclamantul D. în Dosar nr. x/2020 înregistrat Ia Tribunalul Bacău, soluţionat prin Decizia nr. 357/2022, Şedinţa publică de la 15 aprilie 2022, din Dosar nr. x/2020, prin care Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin care instanţa a admis apelul civil formulat de apelanţii-reclamanţi D., ...împotriva sentinţei civile nr. 608/07.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că: Admite acţiunea. Obligă intimatul Tribunalul Galaţi să recalculeze fiecărui reclamant indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 06.02.2017 şi să le plătească începând cu aceeaşi dată, la zi şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare astfel stabilită, diferenţa dintre venitul salariat la care sunt îndreptăţiţi astfel recalculat şi cel efectiv încasat, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective a sumelor cuvenite.

Astfel, Decizia nr. 357/2022 din data de 15 aprilie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2020, în ceea ce priveşte obligarea intimatului Tribunalul Galaţi să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 Iei începând cu 06.02.2017 şi să le plătească începând cu aceeaşi dată, se aplică recurentului - reclamant D. începând cu data încadrării 22.12.2017.

Prin urmare, susţin recurenţii în toate cererile de recurs că, în cauză nu se poate reţine că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru drepturile anterioare datei de 17.08.2019, termenul de prescripţie fiind întrerupt prin formularea cererilor de chemare în judecată, dar totodată fiind şi recunoscut de către instanţele de judecată prin cele două hotărâri judecătoreşti menţionate mai sus.

Mai susţin în acelaşi timp recurenţii că hotărârile de recunoaştere a drepturilor lor, menţionate la pct. 3 de mai sus, se bucură de putere de lucru judecat, aceştia înţelegând să invoce excepţia puterii de lucru judecat, în acord cu prev art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată fiind obligată să ţină cont de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, nefiind necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, având în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. şi indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).

Drept urmare, susţin recurenţii că, în prezenta cauză, instanţa nu mai poate face evaluări proprii asupra prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecată pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019 ca prescrisă, întrucât drepturile recurenţilor - reclamanţi privind recalcularea îndemnizaţiei de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanţii B. şi D. şi începând cu data de 16.04.2019 pentru reclamantul C., au fost stabilite prin DECIZIA Nr. 357/2022, din 15 aprilie 2022, din Dosar nr. x/2020, a CURTŢII DE APEL BACĂU şi prin SENTINŢA CIVILĂ nr. 3143 din data de 13.12.2021din Dosar nr. x/2020 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Hotărârea 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, aceste aspecte constituind premise demonstrate de la care trebuie să pornească instanţa în noul proces, şi pe care nici nu le poate ignora.

3.2. În cadrul cererii sale de recurs, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, şi, rejudecând cauza să se admită excepţiile invocate, iar pe fond să se respingă cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, într-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta - pârâtă susţine că prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, Ministerul Justiţiei a invocat excepţia tardivităţii contestării ordinelor atacate în prezenta cauză, arătând în esenţă că nu au fost respectate prevederile art. art. 7 alin. (1) din Anexa V din Lcgca-cadru nr. 153/2017, în ceea ce priveşte respectarea termenului legal de 20 de zile, în care se poate sesiza organul de conducere al Ministerului Justiţiei.

Astfel, deşi argumentele în susţinerea excepţiei tardivităţii contestării ordinului vizează în fapt apărări ce sunt circumscrise inadmisibilităţii formulării acţiunii în contencios administrativ, Ministerul Justiţiei, în mod eronat, a apreciat că acestea vizează excepţia tardivităţii.

Invocând prevederile art. 22 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa de fond, în baza rolului său activ, avea obligaţia de a recalifica excepţia tardivităţii în excepţia inadmisibilităţii.

Prin soluţionarea excepţiei tardivităţii fără ca anterior instanţa de fond să dispună recalificarea excepţiei şi fără ca aceasta să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept procesual.

În ceea ce priveşte incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine recurenta că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu toate că instanţa de fond a reţinut că termenul de 20 de zile calendaristice prevăzut de art. 7 alin. (1) din Anexa V a Legii nr. 153/2017 nu a fost respectat, aceasta, în mod nelegal, a reţinut că " fiind esenţială împrejurarea că reclamanţii au formulat contestaţie administrativă împotriva celor trei ordine, aceasta a fost analizată şi soluţionată pe fond de către pârâtul Ministerul Justiţiei, iar împotriva adreselor de răspuns reclamanţii au sesizat instanţa de contencios administrativ".

Solicită astfel instanţei de recurs să constate că nerespectarea termenului de formulare a contestaţiei administrative duce la neparcurgerea procedurii prealabile prevăzută de către legiuitor, ca o etapă obligatorie.

Termenul de 20 de zile calendaristice este un termen absolut a cărei nerespectare, duce la decăderea contestatorilor din dreptul de a formula plângere prealabilă.

Plângerea prealabilă sau recursul administrativ prealabil este o modalitate alternativă de reglementare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private (particularii), sens în care, conform Recomandării Rec (2001) 9 adoptată la 05.09.2001 de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei către Statele membre, recursurile faţă de administraţie pot fi obligatorii, înainte de sesizarea instanţei, fiind necesar să fie examinate cu atenţie şi să conducă la o decizie din partea administraţiei publice competente.

Legiuitorul român a instituit un termen înăuntrul căruia persoana vătămată, destinatar al actului administrativ vătămător, are dreptul şi obligaţia de introduce plângerea prealabilă.

Nerespectarea acestei formalităţii atrage după sine imposibilitatea legală de a învesti instanţa de contencios administrativ cu o cerere legată de anularea actului respectiv.

Aspectul potrivit căruia Ministerul Justiţiei a analizat şi soluţionat pe fond contestaţia, nu poate acoperi formularea contestaţiei cu nerespectarea termenului de 20 zile.

Prin urmare, formularea contestaţiei administrative cu nerespectarea termenului stabilit de legiuitor reprezintă un fine de neprimire a acţiunii, din perspectiva neparcurgerii procedurii prealabile.

Pe cale de consecinţă, susţine recurenta - pârâtă că instanţa de fond avea obligaţia de a respinge acţiunea, ca inadmisibilă pentru neparcurgerca procedurii prealabile.

Faţă de cele menţionate mai sus, solicită instanţei a admite recursul, a casa sentinţa şi pe fond, a admite excepţia inadmisibilităţii cu consecinţa respingerii acţiunii, ca inadmisibilă.

Deopotrivă, mai susţine recurenta că înţelege să aducă critici şi cu privire la dispoziţiile instanţei privind anularea actelor administrative menţionate şi în ceea ce priveşte obligarea ÎCCJ la emiterea de noi ordine prin care drepturile salariale ale intimaţilor-reclamanţi să fie stabilite prin raportare la VRS 605,225, fără plafonare, începând cu data de 17.08.2019.

Cu titlu prealabil menţionează că intimaţii-reclamanţi B. şi C. deţin hotărâre judecătorească, respectiv sentinţa civilă nr. 3143/13.12.2021 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I Civil în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care s-a dispus obligarea Tribunalului Braşov şi a Curţii de Apel Braşov la recalcularea indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente prin raportare la VRS 605,225 RON.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine recurenta că instanţa că de fond a apreciat, asupra legalităţii ordinelor atacate, cu interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 153/2017. în ceea ce priveşte aplicarea, în cauza dedusă judecăţii a principiilor nediscriminării si al egalităţii. Astfel, urmează a reţine că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi in situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", iară a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

În cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeaşi problemă de drept, nu se reţinuse existenţa acestei stări de fapt.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de către Ministerul Justiţiei s-a hotărât ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari să se stabilească având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 Iei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Art. 4 al ordinului a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, în actele administrative s-a menţionat, la art. 4, faptul că, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

În consecinţă, pentru persoanelor care au obţinut recunoaşterea dreptului la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în instanţă (cum este cazul reclamanţilor B. şi C. din prezenta cauza), anterior emiterii ordinelor, recalcularea şi plata drepturilor, pentru perioada anterioară emiterii actelor administrative, se va face eşalonat, fiind o chestiune ce ţine de punerea în executare a titlului executoriu iar nu de nelegalitate a ordinelor atacate, care să conducă Ia obţinerea unei noi hotărâri judecătoreşti favorabile reclamanţilor, prin care să le fie din nou recunoscut dreptul de a fi salarizaţi prin raportare la Vrs 605.225 RON, intimaţii-reclamanţi menţionaţi mai sus obţinând deja dreptul începând cu data menţionată prin deciziile invocate.

Totodată, pentru soluţionarea cauzei apreciază recurenta - pârâtă ca fiind relevantă Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 606/16.07.2018, prin care instanţa supremă a reţinut că " în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5A1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Rezultă, aşadar, că singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021.

În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reţinut că diferenţierea veniturilor magistraţilor - în considerarea Ce a nivelului instanţei ori al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă - se face "în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant"'; paragrafele 74, 80 şi 81 ale aceleiaşi decizii vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper "unic, de referinţă în sectorul în care este incident".

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Pe cale de consecinţă, susţine recurenta - pârâtă că, în acord cu cele reţinute de către Curtea Constituţională cât şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi în dezacord cu interpretarea instanţei de fond, hotărârile judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, în cauza dedusă judecăţii nu poate fi vorba de existenţa unei situaţii discriminatorii în condiţiile în care prin ordinele contestate nu s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi prin raportare Ia VRS 605,225 Iei în mod diferit, ci s-a stabilit că toţi judecătorii dobândesc vocaţie generală de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605.225 RON, începând cu aceeaşi dată, respectiv 30.12.2021.

Faptul că anumitor persoane le-a fost recunoscut dreptul de a fi salarizate cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021 şi că, în privinţa acestora, s-a reţinut, prin ordinul atacat, că sumele reprezentând diferenţe de drepturi salariale vor fi executate în raport de cele statuate pe cale judecătorească nu reprezintă o situaţia discriminatorie, în condiţiile în care aceştia au înţeles să iasă din starea de pasivitate şi au înţeles să se adreseze instanţei cu o solicitare prin care să Ie fie recunoscut acest drept.

Pe cale de consecinţă, apreciază că, aspect reţinut şi de către instanţele de judecată " în mod corect pârâtul a stabilit dreptul reclamanţilor de a fi salarizaţi cu un VRS de 605,225 începând cu data emiterii ordinului, iar pentru perioada anterioară emiterii ordinului, potrivii titlurilor executorii deţinute de fiecare reclamant, respectiv potrivit hotărârilor judecătoreşti, drepturile urmând a fi eşalonate conform prevederilor legale. Curtea observă caprin ordinul nr. 6245/2021 se subliniază existenţa a două situaţii care nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, care se completează: persoanele care deţin hotărâri judecătoreşti pentru VRS 605,225 RON şi cele care nu deţin astfel de hotărâri, pentru care se aplică ordinul contestat" (sentinţa civilă nr. 2054/15. ii. 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2022).

Astfel cum a reţinut şi instanţa supremă, dreptul la calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON este prevăzut şi de dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016, aplicare în lumina Deciziei CCR nr. 794/2016 şi a deciziilor interpretative ale ÎCCJ, date în dezlegarea unor chestiuni de drept, intimaţii-reclamanţi putând solicita recunoaşterea dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.08.2016, data de la care aceştia cunoşteau sau ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,225 RON (ÎCCJ, decizia nr. 4940/31.10.2023 pronunatăîn dosarul nr. x/2021).

Într-o altă critică, mai susţine recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că recunoaşterea pe cale administrativă a dreptului judecătorilor de a le fi calculată indemnizaţia de încadrare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON a fost o decizie administrativă, ce intră în sfera de apreciere a Ministrului Justiţiei, instanţa neputând cenzura ordinele emise de către Ministerul Justiţiei sub acest aspect.

Instanţa de contencios poate şi trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalităţii, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunităţii, deoarece judecătorul s-ar substitui autorităţii administraţiei publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Instanţa de contencios administrativ controlează legalitatea actului administrativ, Iară a putea decide asupra oportunităţii, aşa cum a fost aceasta apreciată de autoritatea publică emitentă, cu excepţia cazului de exces de putere - art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, atunci când oportunitatea a fost exercitată cu încălcarea legii - prin depăşirea competenţei legale a autorităţii sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice sau juridice.

Oportunitatea reprezintă posibilitatea, puterea, discreţia, marja sau dreptul de apreciere al autorităţii publice privind alegerea mijloacelor de a-şi realiza competenţa prevăzută de lege, în limitele legii şi fără a afecta drepturile şi libertăţile persoanelor fizice sau juridice.

Solicită instanţei să observe că instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect legalitatea actelor atacate, pronunţând o hotărâre de anulare a actelor administrative fără a arăta, în concret, care sunt dispoziţiile legale ce au fost încălcare la emiterea actelor administrative.

Motivele reţinute de către instanţa de fond sunt străine de natura pricinii deduse judecăţii şi nu pot fundamenta, în mod legal, soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la anularea ordinelor menţionate.

Nici chiar reţinerea puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 3143/13.12.2021 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2020 (în privinţa intimţilor-reclamanţi B. şi C.) nu poate fundamenta soluţia instanţei de anulare a actelor administrative în condiţiile în care, actele atacate nu au avut ca obiect executarea hotărârii judecătoreşti a căror beneficiari sunt şi nici nu suntem în prezenta unui refuz neiustificat.

În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale actelor administrative, condiţii ce trebuiau a fi verificate de către instanţa de fond prin raportare la motivele invocate de către intimaţii-reclamanţi, rugăm instanţa de control judiciar să observe că acestea au fost respectate la emiterea actelor administrative contestate în cauză.

Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 6245/C din 30.12.2021 a recunoscut drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială 625,225, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din-Legea nr. 153/2017, doar pentru viitor, aceasta reprezentând o decizie exclusiv administrativă, aflată în limita de apreciere a ordonatorului principal de credite de la acel moment.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei (aşadar, în limitele unor drepturi şi obligaţii preexistente), astfel că actele administrative emise de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2734/1/2023 şi Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 prin care s-a recunoscut dreptul la VRS de 605,225 RON fără plafonare, începând cu 31.12.2021 şi pentru viitor) nu au putut ignora cele asumate de anteriorul ordonator principal de credite.

Tot ce se putea realiza de actualul ordonator principal de credite era o corectare a ordinului anterior, prin punerea în aplicare a legii, în interpretarea oferită de instanţele de judecată, cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 3 8 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

In raport de această critică recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică si nelegala, având în vedere că intimaţii-reclamanti nu au arătat care este vătămarea produsă prin actul atacat, respectiv îndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 8 coroborate cu prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care, aşa cum a arătat, la art. 4 din ordinul contestat s-a arătat în mod clar că hotărârile judecătoreşti anterior obţinute vor fi executate potrivit dispoziţiilor legale Incidente.

Având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei constatând incidenţa unei anumite stări de fapt şi de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, apreciază că acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, mergând către o dată anterioară emiterii ordinului.

Prin urmare, susţine recurenta - pârâtă că acest ordin nu poate fi modificat în sensul schimbării datei de producere a efectelor, mergând către o dată anterioară emiterii lui, actualul ordonator principal de credite neputând dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite.

Deopotrivă, recurenta formulează critici şi cu privire la soluţia instanţei de acordare a drepturilor salariale, cu înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, încadrând această critică atât în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. cât şi în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce reglementează situaţia când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat)

Obiectul acţiunii constă, practic, în înlăturarea aplicării unor dispoziţii legale în vigoare, iar o astfel de solicitare nu se poate realiza decând în urma admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor vizate. Or, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, constatând că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate.

Solicită astfel a se avea în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, nu prezintă relevantă faptul că unii intimaţi-reclamanţi au câştigat, prin hotărâri judecătoreşti, dreptul de a fi salarizaţi prin raportare la o VRS de 605.22 RON, în condiţiile în care intimaţii-reclamanti nu deţin o hotărâre de recunoaştere a dreptului de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605.225 RON cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 38 alin. f61 din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Încălcarea autorităţii lucrului judecat se reţine în privinţa intimaţilor-reclamanţi B. şi C., care au obţinut recunoaşterea dreptului Ia valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în instanţă, pentru perioadă anterioară emiterii ordinelor, însă cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Instanţa de fond, încălcând cele reţinute cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 3143/13.12.2021 respectiv " obligă pârâţii să recalculeze indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanţilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON" a pronunţat sentinţa atacată în cauză, prin care a apreciat că aceleaşi persoane sunt îndreptăţite, ca începând cu 17.08.2019 să fie salarizate prin raportare la VRS 605,225 RON cu înlăturarea plafonării prevăzute de dispoziţiile ar. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Apreciază astfel ca fiind relevantă în speţă motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plata", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim.

De altfel, luarea în considerare ca moment al stabilirii drepturilor calculate prin raportare la VRS 605,22 neplafonată a datei de la care intimaţii-reclamanţi au obţinut pe cale judecătorească dreptul de a fi salarizate potrivit acestei valori [însă fără ca prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti să se fi stabilit înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017], ar conduce Ia o eludare a dispoziţiilor legale privind termenul de exercitare a acţiunii în anularea ordinelor anterioare de salarizare, şi a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului material la acţiune în privinţa drepturilor pretinse.

Astfel, solicită instanţei să constate că intimaţii-reclamanţi, în perioada anterioară datelor indicate, au fost salarizate prin ordine care nu au fost contestate de aceştia în sensul recunoaşterii salarizării prin raportare la VRS 605,22 fără aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, aceştia au stat în pasivitate în privinţa pretenţiilor formulate în prezenta cauză până la data emiterii ordinelor contestate, acţiunea acestora fiind prescrisă, atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 554/2004 în ceea ce priveşte atacarea ordinelor de salarizare cât şi din perspectiva dreptului comun.

În concluzie, susţine recurenta - pârâtă că doar în situaţia în care intimaţii-reclamanţi ar fi invocat hotărâri prin care VRS 605,22 RON era câştigată fără aplicarea plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, s-ar fi putut, eventual, vorbi despre temeinicia cererii lor de modificare a Ordinelor contestate, în sensul stabilirii dreptului lor de a fi salarizaţi prin raportare la VRS 605,22 RON neafectată de aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data stabilită pe cale judecătorească.

Având în vedere toate aceste aspecte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi în rejudecarc, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3.3. La rândul său, recurenta-pârâtă Curtea de Apel Braşov, în cadrul recursului, întemeindu-şi în drept cererea pe dispoziţiile Legii nr. 153/2017, Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, O.G. nr. 137/2000 şi Codului de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi în urma judecării cauzei pe fond să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată faţă de Curtea de Apel Braşov.

În esenţă recurenta susţine că înţelege să critice soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Braşov, pe de o parte, iar, de cealaltă parte, soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Braşov, faţă de cererea de recalculare a indemnizaţiei, susţine recurenta că prima instanţă a respins această excepţie pentru motivul că ordonatorul secundar de credite este direct implicat în procesul recalculării drepturilor salariale ce se cuvin reclamanţilor. Pentru a reţine calitatea procesuală pasivă a Curţii de Apel Braşov, curtea a subliniat că litigiul nu este unul administrativ de drept comun, în cadrul căruia calitatea procesuală pasivă incumbă exclusiv emitentului actului litigios, ci, prezenta cauză are o pronunţată componentă de dreptul muncii, ceea ce justifică prezenţa în litigiu a autorităţilor cu care există raporturi de muncă şi care au calitatea de beneficiar al muncii prestate, având, prin urmare, un rol indirect la stabilirea şi plata drepturilor salariale ale judecătorilor.

Raţionamentul primei instanţe are unele neconcordanţe care determină netemeinicia soluţiei privind calitatea procesuală a Curţii de Apel Braşov.

Precizează că în cauză, conform principiului disponibilităţii, intimaţii-reclamanţi au solicitat "recalcularea indemnizaţiilor de încadrare", adică, aşa cum a reţinut prima instanţă, au demarcat cadrul procesual ca fiind unul de drept administrativ cu efecte în cadrul relaţiilor de muncă.

Asupra calităţii procesuale pasive a ordonatorilor de credite, în cauzele care au ca obiect salarizarea personalului ce îşi desfăşoară activitatea sub un ordonator de credite subsecvent, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 13/13.06.2016, stabilind că "Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică a/late în sttbordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Astfel, susţine recurenta - pârâtă că dezlegarea dată de Înalta Curte acestei cbestiuni procedurale se aplică "mutatis mutandis* şi prezentei cauze, poziţia procesuală a părţilor şi obiectul cauzei fiind similare cu cele avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pronunţarea Deciziei nr. 13/13.06.2016.

Prin considerentele reţinute în pronunţarea acestei hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul competent să judece recursul în interesul legii a relevat locul şi rolul procesual al ordonatorilor de credite în litigiile dintre angajaţi şi autorităţile publice:

"în cazul în care reclamantul înţelege sâ acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor sale atât instituţiei/autoritatea publică angajatoare, cât şi autoritatea publică centrală, în considerarea calităţii acesteia de ordonator principal de credite, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv titularul obligaţiei de plată a drepturilor salariale."

Având în vedere că raportul juridic de munca are ca o caracteristică specială faptul că nu poate exista decât între două persoane, Înalta Curte a subliniat că "ţinând seama de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice) ... legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

"Interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizăr \ creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii."

Consideră recurenta - pârâtă Curtea de Apel Braşov că petitul privind "recalcularea indemnizaţiilor de încadrare" nu poate fi soluţionat de o instanţă judecătorească, fie ea civilă sau de contencios administrativ, decât în contradictoriu cu autoritatea care are atribuţii legale de a stabili sau modifica salarizarea judecătorului, îndreptarea cererii către orice altă autoritate lipsind de eficienţă acţiunea judiciară, deoarece, în final, partea reclamantă nu va putea obţine satisfacerea dreptului pretins, lipsind "identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii" (art. 36 din C. proc. civ.).

Recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale judecătorilor nu poate fi efectuată decât la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă aceştia şi-au desfăşurat activitatea la Curtea de Apel Braşov sau în instanţele din circumscripţie.

În calitate de ordonator secundar de credite, Curtea de Apel Braşov poate, cel mult, să asigure plata indemnizaţiilor judecătorilor din aparatul propriu, recalculate de autoritatea competentă, dar, în nici un caz să stabilească sau sâ recalculeze indemnizaţiile acestei categorii profesionale.

Contrar celor susţinute de prima instanţă, susţine recurenta că instanţa unde funcţionează judecătorul nu este angajatorul acestuia şi nici nu îndeplineşte un rol similar, contractul de muncă al judecătorului fiind unul atipic, angajator fiind "lato sensu" Statul Român, funcţia judecătorului Fiind independentă şi subordonată numai legii. Astfel, intimaţii-reclamanţi sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de Preşedintele României, în calitate de reprezentant al statului, sunt salarizaţi prin ordin al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sunt plătiţi de instanţa unde efectuează actul de justiţie, ca serviciu public.

După cum se poate observa, în activitatea judecătorului nu intervine un angajator, în sensul acordat de Codul muncii, ci o serie de autorităţi cu rol specific şi limitat, instanţa unde funcţionează judecătorul nefiind beneficiar al muncii prestate de aceasta, actul de justiţie adresându-se cetăţenilor, fiind un serviciu public administrat de stat, de care beneficiază justijiabilii. Prin urmare, calitatea procesuală a Curţii de Apel Braşov nu poate fi determinată de faptul că judecătorul îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instanţe sau a unei instanţe din circumscripţie, raportul de muncă al judecătorului, în ceea ce priveşte salarizarea, este strict stabilit prin lege, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind singura autoritate abilitată să stabilească şi să modifice indemnizaţia cuvenită judecătorului.

Prima instanţă a obligat, practic, Curtea de Apel Braşov să recalculeze indemnizaţiile judecătorilor, deşi nu există niciun act normativ care să justifice această obligaţie (instanţa creând pe cale judecătorească o normă legală) şi în condiţiile în care această atribuţie este dată, prin lege, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Apreciază astfel că aşezarea Curţii de Apel Braşov ca şi parte în cauză, cu referire la petitul privind recalcularea indemnizaţiei, nu concordă cu prevederile art. 36 din C. proc. civ.

Pe fondul cererii de recurs, referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 asupra indemnizaţilor reclamanţilor, arată recurenta - pârâtă că înlăturarea incidenţei acestor norme legale asupra salarizării stabilită în baza VRS 605,225 RON are un caracter de excepţie şi nu poate fi extinsă dincolo de data stabilită prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin acest ordin, a revizuit incidenţa prevederilor Ordinului nr. 959/I/12.04.2023 şi asupra perioadei reglementată de Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 şi Ordinul nr. 431/C/07.02.2022 ale Ministerului Justiţiei, stabilind că indemnizaţiile judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, calculate începând cu 30.12.2021 raportat la VRS 605,225 RON, vor fi recalculate fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, ordonatorul principal de credite, prin cele două ordine, a reglementat drepturile salariale ale judecătorilor, raportat la valoarea de referinţă 605,225 RON şi la prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021 şi pană în prezent. Această salarizare este aplicabilă tuturor judecătorilor care sunt sau au fost în activitate în perioada vizată de Ordinul nr. 959/I/12.04,2023 şi Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023 (30.12.2021 şi până în prezent), fără nicio excepţie şi fără nicio diferenţă de tratament.

Toate salariile din sistemul public, inclusiv indemnizaţiilor judecătorilor, trebuie stabilite în concordanţă cu nivelul salarial prevăzut de Anexa V a Legii nr. 153/2017 şi cu prevederile art. 12 din acest act normativ, text care, alături de principiul constituţional al suveranităţii legii, ar trebui să stea la baza oricărei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează probleme privind salarizarea persoanelor plătite din fonduri publice.

Solicită astfel recurenta - pârâtă ca instanţa să aibă în vedere că art. 38 alin. (6) este încă în vigoare, a fost declarat constituţional printr-o serie de hotărâri ale instanţei de contencios constituţional, dintre care evocă Decizia nr. 700/31.10.2019, prin care Curtea Constituţională a soluţionat (respins) excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Raportat la aceste considerente, recurenta susţine că Ordinului nr. 959/I emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 12.04.2023 are un caracterul excepţional şi nu poate fi extins asupra tuturor elementelor salariaie cuprinse în indemnizaţia judecătorului, determinând, astfel, ineficienta prevederilor unei legi (art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) pentru o întreagă familie ocupaţională.

Faţă de aceste motive solicită admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte obligaţiile stabilite în sarcina Curţii de Apel Braşov şi respingerea cererii de chemare în judecată faţă de această instanţă, ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe de o parte şi ca neîntemeiată, de cealaltă parte.

4. Apărările formulate în cauză

Doar recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat apărări în această etapă procesuală, faţă de cererile de recurs promovate de recurenţii - reclamanţi, solicitând respingerea acestora, cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 22.11.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 25.03.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, luând act de solicitarea tuturor recurenţilor, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul în pronunţare pe fondul recursurilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursurile promovate de reclamanţii C., D. şi B. şi de pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov sunt fondate, urmând a fi admise, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare:

În prealabil, Înalta Curte constată că prin cererile de recurs au fost invocate şi critici similare, motiv pentru care acestea urmează a fi analizate prin considerente comune.

6.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, invocat de recurenta -pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de control judiciar constată că este nefondat.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta -pârâtă a susţinut faptul că, deşi argumentele în susţinerea excepţiei tardivităţii contestării ordinului vizează în fapt apărări ce sunt circumscrise inadmisibilităţii formulării acţiunii în contencios administrativ, Ministerul Justiţiei, în mod eronat, a apreciat că acestea vizează excepţia tardivităţii.

Astfel, recurenta consideră că instanţa de fond, în baza rolului său activ, conferitm de art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia de a recalifica excepţia tardivităţii în excepţia inadmisibilităţii şi, soluţionând excepţia tardivităţii fără ca anterior instanţa de fond să dispună recalificarea excepţiei şi fără ca aceasta să pună în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept procesual.

Această critică nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar în considerarea faptului că, la judecata pe fond Ministerul Justiţiei a invocat atât excepţia inadmisibilităţii, cât şi excepţia tardivităţii prin întâmpinarea formulată încă din procedura de regularizare, iar instanţa în mod legal s-a pronunţat asupra ambelor excepţii, analizându-le distinct, în limitele prevăzute de art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă, conform cărora" judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile…au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept…". Nu există nici o normă legală care să oblige instanţa să recalifice excepţia tardivităţii în excepţia inadmisibilităţii, mai ales în condiţiile în care Ministerul Justiţiei a invocat distinct ambele excepţii în cadrul întâmpinării iar această întâmpinare a fost comunicată tuturor părţilor, acestea având astfel posibilitatea să formuleze apărări în cadrul unor răspunsuri la întâmpinare.

6.2. Înalta Curte nu poate reţine nici critica aceleiaşi recurente - pârâte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, raportat la poziţia procesuală a Ministerului Justiţiei, care a soluţionat pe fond contestaţia administrativă, fără a admite excepţia tardivităţii.

În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte reţine ca fiind esenţială împrejurarea că reclamanţii au formulat contestaţie administrativă împotriva celor trei ordine, aceasta a fost analizată şi soluţionată pe fond de către pârâtul Ministerul Justiţiei, iar împotriva adreselor de răspuns reclamanţii au sesizat în termen de 30 de zile de la comunicare instanţa de contencios administrativ, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, reţinând ca nefondate, criticile recurentei -pârâte privind excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii, va menţine hotărârea recurată sub aspectul soluţiilor date acestora.

6.3. O cu totul altă soluţie se impune, însă, în ceea ce priveşte soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta reţinând ca fiind prescrise pretenţiile baneşti formulate pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019, această soluţie fiind apreciată de instanţa de control judiciar ca fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Înalta Curte nu împărtăşeşte această soluţie a primei instanţe şi, reţinând ca fiind întemeiate criticile recurenţilor - reclamanţi sub acest aspect, urmează a admite recursul acestora, a casa sentinţa recurată iar în urma rejudecării, va respinge excepţia prescripţiei, ca nefondată.

Reţine astfel instanţa de control judiciar că reclamanţii deţin titluri executorii, astfel: în dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 22.12.2020, privind pe reclamanţii B. şi C., soluţionat prin SENTINŢA CIVILĂ nr. 3143 din data de 13.12.2021, (definitivă prin Hotărârea 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curţii de Apel Ploieşti), prin care Tribunalul Prahova a obligat pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL BRAŞOV, TRIBUNALUL BRAŞOV şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII să recalculeze indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanţilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,22 RON, dar şi la plata către fiecare reclamant a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, potrivit prezentei sentinţe, începând cu data de 22.12.2017 pentru B....şi începând cu data de 16.04.2019 pentru C. ...şi în continuare, până la recunoaşterea drepturilor de către pârât sau până la apariţia unei modificări legislative, diferenţe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data achitării efective, şi în dosarul nr. x/2020 înregistrat la Tribunalul Bacău, privind pe D., soluţionat prin DECIZIA Nr. 357/2022, din data de 15 aprilie 2022, prin care CURTEA DE APEL BACĂU, secţia I civilă, a admis apelul civil formulat de apelanţii-reclamanţi..., D., ...împotriva sentinţei civile nr. 608/07.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL GALAŢI, TRIBUNALUL GALAŢI şi CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

Admite acţiunea. Obligă intimatul Tribunalul Galaţi să recalculeze fiecărui reclamant indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 06.02.2017 şi să le plătească începând cu aceeaşi dată, la zi şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare astfel stabilită, diferenţa dintre venitul salariat la care sunt îndreptăţiţi astfel recalculat şi cel efectiv încasat, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective a sumelor cuvenite.

În aceste condiţii, când reclamanţii se prevalează de hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin acestea şi nu începând cu data de 17.08.2019, cum eronat a dispus prima instanţă, întrucât reclamanţilor le-a fost deja recunoscut cu putere de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de această valoare sectorială de referinţă, neexistând astfel niciun temei juridic pentru ca recurenta să ignore inopozabilitatea acestora; dreptul reclamanţilor la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, nemaiputând fi repus în discuţie în litigiul de faţă, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv prin titlurile executorii anterior menţionate.

Aşadar, în mod greşit prima instanţă a respins, ca fiind prescrisă, cererea de chemare în judecată pentru perioadă anterioară datei de 17.08.2019, prin raportare la data înregistrării acţiunii la instanţă (13.07.2023), întrucât contravine puterii de lucru judecat a sentinţelor anterior menţionate, care au recunoscut dreptul la despăgubiri reclamanţilor începând cu data de 22.12.2017 pentru B., începând cu data de 16.04.2019 pentru C. şi începând cu data de 06.02.2017 pentru D..

Prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea judiciară a dreptului de la data de 22.12.2017 pentru B., de la data de 16.04.2019 pentru C. şi de la data de 06.02.2017 pentru D..

6.4. Aşadar, reţinând ca fiind întemeiate criticile recurenţilor - reclamanţi cu privire la soluţia data excepţiei prescripţiei, Înalta Curte va admite recursul acestora, va casa sentinţa recurată şi, în urma rejudecării, va respinge excepţia prescripţiei, ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, va obliga pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere VRS de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 (pentru reclamanţii B. şi D.; pentru D. aceasta fiind data solicitată expres de acesta prin cererea de recurs, Decizia nr. 357/2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 referindu-se la data de 06.02.2017) şi cu data de 16.04.2019 (pentru reclamantul C.), data de 17.08.019 (cu 3 ani înainte de promovarea acţiunii), fiind eronat reţinută de instanţa de fond, urmare a admiterii excepţiei prescripţiei.

Reţine astfel Înalta Curte că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiţiei s-a stabilit că: ""1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017

(...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente".

Altfel spus, prin ordinul litigios, intimateţilor -reclamanţi le-au fost acordate indemnizaţii de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieşind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiţiei a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.".

Aşadar, prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiţiei a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcţionau la nivelul curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON.

În consecinţă, prin recunoaşterea VRS de 605,225 RON, indemnizaţia de încadrare brută lunară acordată reclamanţilor - recurenţi reiese a fi depăşit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiţiei să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menţionată.

Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".

Instanţa de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantului de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, Înalta Curte reţine că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinele atacate, emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanţi. Astfel, deşi a invocat o practică judiciară, dar şi o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS 605,225 RON prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective, ministrul justiţiei a recunoscut dreptul doar începând cu data emiterii ordinului, fără să prezinte în preambulul ordinului o motivare pentru diferenţa de tratament pe care o aplică reclamanţilor.

Prin urmare, se reţine că, în condiţiile în care dreptul la VRS 605,225 RON era constatat în practica judiciară începând cu data de 01.08.2016 nu exista raţiune pentru ca, în privinţa beneficiarilor ordinului contestat, recunoaşterea acestuia să fie limitată la data de 30 decembrie 2021.

În ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că cei trei recurenţi - reclamanţi se prevalează de 2 hotărâri judecătoreşti, respectiv:

- Sentinţa Civilă nr. 3143 din data de 13.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă (filele x Volumul II din dosarul de fond) definitivă prin Decizia nr. 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curţii de Apel Ploieşti (filele x Volumul II din dosarul de fond), prin care au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Braşov şi, Tribunalul Braşov să recalculeze indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cuvenite reclamanţilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,22 RON, dar şi la plata către fiecare reclamant a diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, potrivit prezentei sentinţe, începând cu data de 22.12.2017 pentru B....şi începând cu data de 16.04.2019 pentru C. ...şi în continuare, până la recunoaşterea drepturilor de către pârât sau până la apariţia unei modificări legislative, diferenţe ce vor fi actualizate la zi cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data achitării efective

- Decizia nr. 357/2022, din data de 15 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă (dosarul de recurs) prin care s-a admis apelul civil formulat de apelantul - reclamant D., şi alţii împotriva sentinţei civile nr. 608/07.12.2020 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că: "Admite acţiunea. Obligă intimatul Tribunalul Galaţi să recalculeze fiecărui reclamant indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 06.02.2017 şi să le plătească începând cu aceeaşi dată, la zi şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare astfel stabilită, diferenţa dintre venitul salariat la care sunt îndreptăţiţi astfel recalculat şi cel efectiv încasat, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective a sumelor cuvenite."

Aşadar, Înalta Curte reţine faptul că ordonatorul de credite a fost obligat să execute o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamanţilor fiindu-le recunoscut dreptul litigios şi pentru perioada anterioară, în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti definitive.

În aceste condiţii, când reclamanţii se prevalează de 2 hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin aceste hotărâri, întrucât reclamanţilor le-a fost deja recunoscut cu putere de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de această valoare sectorială de referinţă, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâta să ignore opozabilitatea acestora.

Acest aspect se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat faţă de noul ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în speţă intervenind subrogarea legală în drepturi şi obligaţii, în baza art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022.

Prin urmare, reclamanţii aveau dreptul la emiterea unor noi ordine, conform celor două hotărâri judecătoreşti definitive deţinute de aceştia.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 şi astfel preexistent ordinelor litigioase.

Aşadar, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaşte în acord cu legea dreptul respectiv este aceea stabilită prin hotărârea judecătorească, astfel că, instanţa de control judiciar urmează a obliga pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere VRS de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 (pentru reclamanţii B. şi D., această dată fiind expres solicitată de recurentul D. în cadrul celor două recursuri) şi cu data de 16.04.2019 (pentru reclamantul C.), data de 17.08.2019 fiind eronat reţinută de instanţa de fond, urmare a greşitei admiteri a excepţiei prescripţiei pentru perioada anterioară datei de 17.08.2019.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte deplafonarea, instanţa de recurs reţine că pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018 aceasta nu are temei legal, întrucât dispoziţiile legale relevante privind plafonarea devin incidente începând cu data de 01 ianuarie 2018, în acord cu dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.".

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, anterior datei de 1 ianuarie 2018, apare ca fiind nelegală în condiţiile în care acest text nu îşi producea efectele în perioada anterioară iar intimaţii- reclamanţi nu se prevalează de un titlu executoriu care să statueze contrariul.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 "Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017", iar, conform alin. (6) din acelaşi articol " În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

În aceste condiţii, având în vedere şi cele statuate anterior referitor la faptul că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, instanţa de control judiciar constată că pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi obligată să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 şi doar obligaţia pârâtei de emitere a unui nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantului dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, poate fi stabilită astfel cum se menţionează în titlurile executorii deţinute de recurenţii - reclamanţi.

Pentru a reţine aceste aspecte, Înalta Curte are în vedere că, din moment ce noul ordonator de credite - ÎCCJ- a recunoscut prin Ordinul emis nr. 959/12.04.2023 că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător Ordinul nr. 6245/C/2021 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în limita situaţiei reclamanţilor, este afectat de nulitate în ce priveşte dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Dispoziţiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituţionalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin deciziile pronunţate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum şi alte decizii.

În esenţă, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum şi o analiză a dispoziţiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituţională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Aşadar, în ceea ce priveşte deplafonarea, instanţa de recurs reţine că pentru perioada anterioară datei de 01.01.2018 aceasta nu are temei legal, întrucât dispoziţiile legale relevante privind plafonarea devin incidente începând cu data de 01 ianuarie 2018, în acord cu dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Pe cale de consecinţă, reţinând ca fiind parţial fondate criticile formulate de recurenţi în privinţa acordării VRS 605,225 RON, urmează ca hotătârea atacată să fie casată în parte şi sub acest aspect şi, în urma rejudecării, va fi obligată pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere VRS de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 (pentru reclamanţii D. şi B.) şi cu data de 16.04.2019 (pentru reclamantul C.) şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018.

6.5. În continuare, analizând şi criticile formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Apel Braşov, cu privire la soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că şi acestea sunt fondate, motiv pentru care se impune ca hotărârea recurată să fie reformată şi sub acest aspect.

Astfel, potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, "Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are calitatea de ordonator principal de credite".

În conformitate cu art. 49 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, "preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite."

Conform art. 142 din acelaşi act normativ: "(...). (2) Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli. (...). (6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii."

Pârâta Curtea de Apel Braşov nu are calitatea de emitent al actelor contestate şi nici obligaţia de plată a drepturilor salariale restante.

În cauză, recurenţii - reclamanţi au solicitat anularea unor ordine emise de Ministerul Justiţiei şi emiterea unor noi ordine, cu recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, or, raportat la obiectul litigiului dedus judecăţii, calitate de pârât poate avea doar autoritatea care are atribuţii legale de a stabili sau modifica salarizarea reclamanţilor, iar recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale judecătorilor nu poate fi efectuată decât la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă reclamanţii şi-au desfăşurat activitatea la Curtea de Apel Braşov sau la o altă instanţă din circumscripţia acesteia.

Aşa fiind, din moment ce ordinele vizate de pretenţia principală a reclamanţilor nu sunt emise de Curtea de Apel Braşov, aceasta neavând nici competenţa de a stabili indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., reţinând ca fiind întemeiată critica recurentei Curtea de Apel Braşov, apreciază că se impune admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi şi, pe cale de consecinţă, va respinge acţiunea acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, menţinând în rest sentinţa recurată.

6.6. În ceea ce priveşte critica recurentei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 3143 din data de 13.12.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă (filele x Volumul II din dosarul de fond) definitivă prin Decizia nr. 1441/2022 din data de 19.05.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, pentru reclamanţii B. şi C., aceasta nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar.

Nici cu privire la dosarul nr. x/2020 înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, ce-l priveşte pe reclamantul D., nu se poate reţine o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Prin această critică se invocă, de fapt, aspectul existenţei unei a doua judecăţi cu privire la acelaşi drept, or, deşi nu se poate reţine tripla identitate, nici nu se poate face abstracţie de puterea de lucru judecat a acestor hotărâri definitive, însă, nu se pune în discuţie o eventuală executare a hotărârilor anterioare, ci obligarea la emiterea ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, deplafonat, în timp ce titlurile anterioară aveau ca obiect exclusiv stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de VRS 605,225 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs invocat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este întemeiat şi nu poate fi primit.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, reţinând că recurenţii - reclamanţi nu au formulat critici cu privire la soluţiile date cererilor de înlăturare a plafonării instituite prin art. 25 din Legea nr. 153/2017, respectiv de acordare a sporurilor de 45%, în principal şi de 30%, în subsidiar, şi de recalculare a drepturilor salariale prin utilizarea coeficientului 19,000 corespunzător procurorilor DNA-DIICOT, acestea căpătând, aşadar, caracter definitiv, Înalta Curte, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamanţii C., D. şi B. şi de pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov, va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, va respinge excepţia prescripţiei, ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, va obliga pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere VRS de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 (pentru reclamanţii D. şi B.) şi cu data de 16.04.2019 (pentru reclamantul C.) şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018.

Deopotrivă, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Braşov şi va respinge, pe cale de consecinţă, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanţii C., D. şi B. şi de pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Braşov împotriva sentinţei civile nr. 781 din data de 14 mai 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Respinge excepţia prescripţiei, ca nefondată.

Obligă pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea de noi ordine prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor având în vedere VRS de 605,225 RON începând cu data de 22.12.2017 (pentru reclamanţii D. şi B.) şi cu data de 16.04.2019 (pentru reclamantul C.) şi cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Braşov.

Respinge, pe cale de consecinţă, acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei pârâte, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 martie 2025.