Judicial salaries: Sector reference value deplafonning and the damages nature of DNA/DIICOT multiplier differences

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- anularea Hotărârii nr. 2/22136/2022/04.05.2022 a Ministerului Justiţiei prin care a fost respinsă contestaţia sa prealabilă,

- anularea în parte a Ordinului nr. 6245/C/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale din data de 30.12.2021, respectiv a art. 1 din actul administrativ şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu data de 30.12.2021, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017;

- anularea în parte a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022, respectiv a art. 1 din actul administrativ şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 08.07.2017 (data recunoaşterii dreptului la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 menţionată în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 371/17.02.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2264/18.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020), iar nu cu data de 30.12.2021, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în măsura în care rezultă drepturi salariale superioare acestui plafon ca urmare a punerii în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 371/17.02.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă cu obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din punerea în executare a sentinţei civile nr. 1813/03.12.2020, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 859 din data de 12.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului în ceea ce priveşte capătul de cerere privind repararea prejudiciului şi respinge acest petit ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă;

A respins în rest excepţiile invocate de către pârât privind tardivitatea şi inadmisibilitatea cererii ca nefondate;

A admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL JUSTIŢIEI şi ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, dispunând anularea Adresei nr. x/2022, anularea în parte a Ordinului MJ nr. 6245/C/2021 şi nr. 401/C/2022 în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale ale reclamantei având în vedere VRS 605,225 RON, dispoziţia privind plafonarea, coeficientul 19 şi cuantumul sporurilor.

Totodată, a obligat pârâta ICCJ să emită un nou ordin de salarizare prin care să dispună recalcularea şi plata drepturilor salariale ale reclamantei conform considerentelor sentinţei prezente având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 începând cu data de 08.07.2017, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/207, sporurile urmând a fi calculate în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită, şi prin raportare la coeficientul 19,00 cu respectarea celor statuate în hotărârile judecătoreşti definitive deţinute de către reclamantă.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admitere recursului, casarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind stabilirea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare ale reclamanţilor conform VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6), ca rămas fără obiect şi respingerii capătului de cerere privind depăşirea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 referitor la sporuri, ca neîntemeiat.

Într-o primă critică susţine recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare ale intimatei -reclamante conform VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, prin Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/1 din 12.04.2023, s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 Iei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin, (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părţi integrante ale prezentului ordin.

Precizează recurenta că emiterea acestui ordin a vizat exclusiv stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 Iei, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în considerarea celor stabilite pe cale judecătorească.

Prin urmare, acest ordin nu a privit recunoaşterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătoreşti, ori, după caz, prin act administrativ.

Limitându-se exclusiv la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în calcularea drepturilor salariale stabilite anterior prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 asigură doar cadrul juridic necesar stabilirii pentru fiecare judecător în parte a drepturilor ce li se cuvin.

Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 al Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde dispoziţii generale privind modul de salarizare a judecătorilor, respectiv prin stabilirea unor indemnizaţii de bază în raport cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON cu înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin acest ordin, toţi judecătorii dobândesc o vocaţie generală de a li se calcula indemnizaţia de încadrare în forma menţionată, însă în perioada anterioară datei de 12.04.2023, vocaţia efectivă este determinată dftjnaimulţi factori, respectiv: perioada de activitate; existenţa sau inexistenţa unor hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unor drepturi de natură salarială prin raportare la VRS 605,225 şi perioadele pentru care acestea sunt recunoscute; intervenirea sau nu a prescripţiei dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 Iei sau intervenirea prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită; orice alte situaţii particularece ce pot jnfluenţa acordarea acestor drepturi salariale în perioada de referinţă 01.01.2018-12.04.2023.

Data de la care se acordă drepturile salariale va fi stabilită individual pentru fiecare judecător în urma analizei situaţiilor concrete ale acestora.

De asemenea, mai subliniază recurenta faptul că ordinul în discuţie a urmărit punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sentinţa civilă nr. 1508 din 28 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, lămurită prin încheierea din 28 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în Dosarul nr. x/2023), prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016, obiectul acestuia neputând fi extins la alte aspecte privitoare la salarizarea personalului din familia ocupaţională Justiţie (sporuri, coeficient de multiplicare, etc) decât cele soluţionate definitiv prin respectiva hotărâre judecătorească.

Având în vedere acest Ordin şi luând act de faptul că eliminarea inechităţilor în domeniul salarizării magistraţilor şi acordării pensiilor de serviciu a fost inclusă ca obiectiv specific al Strategiei de dezvoltare a sistemului judiciar 2022-2025, aprobată prin H.G. nr. 436/2022, Preşedintele Înaltei Curii de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 1003/1/02.05.2023 prin care a stabilit că, începând cu data de 01.04.2023, judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti beneficiază de drepturile salariale stabilite în Anexa parte integrantă a acestui ordin.

Ulterior, la data de 27.09.2023, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, prin care a stabilit la art. 1, următoarele:

"Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decemknie-2Q2Jse stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat- \30 decembrie 202ţ- fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".

Totodată, la art. 2 alin. (1) din ordinul amintit mai sus, se precizează faptul că "Ordinele de stabilire a drepturilor salariate individuale conform art. 1 se emit în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2734/1/27.09.2023, în baza documentaţiei transmise de curţile de apel, iar Ia alin. (2) al art. 2 din acelaşi ordin se menţionează că "în termen de 15 zile de Ia data intrării în vigoare a ordinului amintit mai sus, curţile de apel înaintează înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie documentaţia, care va constitui anexă Ia ordinele de stabilire a drepturilor salariate individuale ale judecătorilor din circumscripţia curţii de apel."

Or, întrucât solicitarea intimatei - reclamante a fost deja soluţionată prin aceste ordine, recurenta - pârâtă consideră că se impune admiterea recursului şi respingerea acestui capăt de cerere, ca rămas fără obiect.

Într-o altă critică ce vizează acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, recurenta - pârâtă invocă art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, ce prevede că "procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Antîcorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii."

În acelaşi act normativ se prevedea la art. 3 alin. (1), că "Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţa."

Potrivit actelor normative intervenite ulterior Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a Ii-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a Ii-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Prevederile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 au fost abrogate prin art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Soluţia legislativă cuprinsă în art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 a fost preluată în art. 11 din secţiunea a 2-a "Salarizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora, precum şi a magistraţilor-asistenţi" din Anexa VI "Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei", având următorul cuprins:

"Pe durata exercitării funcţiei, procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la nr. crt. 3,4 şi 6-10 din anexa nr. VI/1, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii."

Ulterior, prin art. 39 lit. w) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost abrogată Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, nefiind preluată soluţia legislativă anterioară. Astfel, potrivit noii reglementări a salarizării personalului plătit din fonduri publice, indemnizaţiile lunare de încadrare se stabilesc prin înmulţirea coefi¬cienţilor de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare cu valoarea de referinţă.

La data de 01.07.2017 a intrat în vigoare Legea-cadru de salarizare nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice care prin art. 44 a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Prin Legea nr. 153/2017 s-a dispus la Capitolul I, Secţiunea 1, art. 1 alin. (3) că "Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Art. 7 lit. c) din Capitolul I, Secţiunea a 3-a din Legea nr. 153/2017 dispune că "indemnizaţia de încadrare reprezintă suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. I-IX".

De asemenea, art. 8 Capitolul VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 prevede că "(1) Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi au dreptul, pentru activitatea desfăşurată, la o indemnizaţie de încadrare stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor sau, după caz, cit gradul profesional obţinut, cu funcţia deţinută şi, după caz, cu vechimea în muncă şi în funcţie, potrivit prevederilor prezentei legi."

Prin Decizia nr. 861 din 28 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 28 iulie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

S-a reţinut în considerentele deciziei menţionate că:

"esenţială în definirea cadrului juridic analizat este stabilirea gradului instanţelor sau parchetelor pe lângă care magistraţii, fie ei procurori, judecători sau magistraţ't-asistenţi, funcţionează ".

Astfel, atât Direcţia Naţională Anticorupţie, cât şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe când instanţele care judecă cauzele instrumentate de aceste structuri nu sunt întotdeauna la nivelul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, competenţa de judecată în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene aparţine judecătoriilor, iar cea de urmărire penală Direcţiei Naţionale Anticorupţie). Conferirea acestei poziţii superioare în ierarhia parchetelor a celor două structuri legitimează din punct de vedere constituţional salarizarea diferită a procurorilor care le compun în raport cu alţi magistraţi aflaţi la parchete sau instanţe superioare, chiar dacă, în fapt, aceştia au aceeaşi vechime în funcţia de judecător sau procuror. Rezultă că aceste categorii de magistraţi nu se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât tratamentul juridic aplicat acestora din punct de vedere al salarizării nu poate fi decât diferit.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că o atare diferenţiere este una justificată în mod obiectiv şi raţional şi că discriminarea salarială ar fi apărut numai atunci când legiuitorul nu ar fi ţinut cont de poziţia superioară a parchetului sau instanţei de judecată, după caz."

De asemenea, Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (...) urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică."

Din perspectiva acestei decizii reiese că hotărârile judecătoreşti care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5%, 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală), nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

Prin urmare, susţine recurenta că acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA/DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea/schimbarea indemnizaţiilor de încadrare şi, ca atare, decizia nu este aplicabilă în speţă.

In reglementarea instituită prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 - cu unele efecte şi în prezent - în stabilirea indemnizaţiei de încadrare erau determinante valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare.

Valoarea de referinţă sectorială era (şi este pentru personalul care nu a atins nivelul de salarizare prevăzut în grila de salarizare din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022) un element de bază şi comun al salarizării personalului care intra în sfera de reglementare a ordonanţei menţionate.

Coeficientul de multiplicare, la rândul său element de bază pentru salarizarea categoriilor de personal stabilite prin reglementarea menţionată, a fost determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu funcţia deţinută în cadrul acestora - de conducere sau de execuţie (aspect care, în opinia noastră, îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menţionate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie").

Este adevărat că în istoricul reglementărilor în materie de salarizare ulterioare aborgării Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în unele situaţii au intervenit diferenţe de salarizare rezultate din frecventele modificări legislative, care adeseori au creat probleme de interpretare, astfel încât s-a intervenit pentru înlăturarea acestora. Astfel, s-au emis reglementări prin care s-a stabilit aplicarea unui nivel maxim al salarizării personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. 1

Totodată, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a stabilit în considerentele sale, între altele că "pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În susţinerea acestei critici recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă Deciziile nr. 23 din 26 septembrie 2016 şi nr. 36 din 04 iunie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi consideră că atât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi Curtea Constituţională au urmărit prin deciziile menţionate asigurarea nivelului maxim al salarizării - scop urmărit şi de reglementările vizând asigurarea nivelului menţionat - cu respectarea implicită a unor criterii esenţiale de diferenţiere în mod obiectiv a salarizării.

Criteriul nivelului instanţelor şi parchetelor şi cel al funcţiei deţinute (de execuţie sau de conducere) au fost prevăzute în mod constant în actele normative din materia salarizării magistraţilor, regăsindu-se atât în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, în art. 3 alin. (1), cât şi în Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în art. 6 al Anexei nr. VI - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei", în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în art. 8 al Capitolului al VUI-Iea - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei" din Anexa nr. VI - "Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie»", precum şi în actuala Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în art. 8 al Capitolului al VlII-lea - "Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei" din Anexa nr. V - "Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională"; totodată criteriile menţionate se regăsesc şi în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 74 alin. (1).

Aşadar, susţine recurenta - pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţue că, în opinia sa aceşti coeficienţi de multiplicare au fost stabiliţi de legiuitor cu luarea în considerare a nivelului instanţelor şi parchetelor şi a funcţiei deţinute.

Or, o altfel de abordare ar fi contrară principiului reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul ierarhizării, pe verticală, cât si pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Pentru determinarea cuantumului indemnizaţiei intimatei - reclamante s-a aplicat, exclusiv grila din Legea - cadru nr. 153/2017.

Mai mult, în Legea - cadru nr. 153/2017, grilele de salarizare pentru judecători şi procu¬rori sunt diferite, neexistând temei pentru utilizarea grilei dedicate procurorilor pentru reînca¬drarea judecătorilor.

Nivelul salarial, după intrarea în vigoare a Legii - cadru nr. 153/2017, s-a stabilit în funcţie de coordonatele carierei profesionale a intimatei - reclamante (grad, vechime în muncă şi funcţie) nu ale unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. şi D.I.I.C.O.T, întrucât hotărârea judecătorească nu poate atribui grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea reclamantului pe alte coordonate, ci acordă drepturi salariale, intervenind asupra unui element de calcul (coeficientul).

Totodată, art. 1 alin. (3) din Legea - cadru nr. 153/2017 stabileşte că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) suntşirămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege."

De asemenea, se impune a fi reţinut că dreptul la coeficientul de multiplicare 19,000 a fost stabilit sub forma plăţii unor despăgubiri de către instanţele specializate în litigii de muncă, iar nu ca o componentă a salarizării.

Mai mult decât atât, Ministerul Justiţiei, nu a fost parte în dosarele amintite de intimata - reclamantă, nefilnd obligat să emită ordine de salarizare.

Astfel, hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile de muncă având ca obiect acordarea coeficientului de multiplicare 19,000, se vor executa inter partes, în conformitate cu prevederile legale referitoare la plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea drepturilor de natură salarială stabilite în favoarea intimatei - reclamante, cu precizarea că modalitatea de punere în executare a unor astfel de hotărâri cade exclusiv în sarcina ordonatorilor secundari şi terţiari de credite.

De asemenea, mai susţine pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, în ceea ce priveşte înlăturarea plafonului instituit de art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017 referitor la sporuri, Legea-cadru nr. 153/2017 prevede un procent al sporurilor de până la 45% aplicat la indemnizaţia de încadrare, determinat conform art. 24 din cap. III-secţiunea III a Legii nr. 153/2017, raportat la art. 4 şi 5 din Anexa nr. V, cap. VIII, care prevăd în domeniul de activitate "Justiţie" sporul pentru condiţii de muncă grele - 15%, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică 25%, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii de 5%, lăsând la aprecierea ordonatorului de credite condiţiile de acordare a acestora, evident cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, pentru personalul din justiţie, sporurile sunt reglementate în Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea cadru nr. 153/2017 iar aceste dispoziţii legale trebuie analizate coroborat cu cele ale art. 25 alin. (1) din Cap. II al Legii nr. 153/2017, potrivit cărora: .Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele ventru hrană si vacantă. acordate cumulat pe total buzei pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de gr ad/salar iilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Aşadar, art. 25 din Legea nr. 153/2017 face trimitere la o limită maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial (cum este cazul sporurilor Anexa V), limită care poate fi acordată, însă cu respectarea prevederilor art. 25 din acelaşi act normativ, care impun ca suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare.

Faţă de aceste considerente, solicită instanţei să aibă în vedere că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale: JSvma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru flecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de baza, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz", iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este personalul încadrat în subordinea aceluiaşi ordonator de credite.

Prevederile art. 24 şi cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează şi se aplică coroborat, menirea primului text fiind aceea de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte (acestea nefiind reglementate în cuantum fix, ci într-un procent maxim în care pot fi acordate), jar a celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.

Limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat ordonatorului de credite, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, astfel că, în funcţie de condiţiile specifice şi de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic.

În acest sens, apreciază ca fiind relevant paragraful 90 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, şi susţine deopotrivă că, deşi într-un anumit interval temporal, bugetul unui ordonator de credite ar permite acordarea sporurilor în procentul maxim de 45% pentru fiecare angajat, acest procent poate şi se impune a fi revizuit periodic, astfel încât să fie asigurată conformarea la limitarea prevăzută de art. 25 din lege.

Aşadar, dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu prevăd un procent fix al sporurilor de 45%, ci doar un procent maxim, care lasă la aprecierea ordonatorului de credite o marjă de acordare a acestor sporuri, evident cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Prin urmare, la nivelul fiecărui ordonator de credite, în privinţa sporurilor, alăturat limitelor maxime pe care legea le stabileşte pentru fiecare categorie de sporuri în parte, plafonarea acestora este determinată de necesitatea de a se asigura respectarea cerinţei impuse de art. 25 din Partea generală a Legii nr. 153/2017 - articol a cărui denumire marginală este tocmai "Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi".

În concluzie, limitarea prevăzută în articolul 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 poate determina acordarea unor cuantumuri diferite ale sporurilor de la un ordonator de credite la altul, de vreme ce procentul de 30%, care nu poate fi depăşit în privinţa sumei "sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite", se calculează "din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz", care poate comporta diferenţieri între ordonatorii de credite. Mai mult, în cadrul fiecărui ordonator de credite pot exista fluctuaţii ale cuantumului sporurilor determinate, spre exemplu, de modificările care pot interveni în numărul de posturi efectiv ocupate în anumite perioade de timp.

Aşadar, eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. în acest sens, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 137/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6), din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 din lege, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene s-a prevăzut, la art. 34 alin. (2), că:

"(2) începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Acest text a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2020 (art. I. pct. 12), în sensul că:

"(2) începând cu luna ianuarie 2020, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2019, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Şi în anul 2021, cuantumul sporurilor a fost plafonat, prin art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, potrivit căruia:

"(3) în anul 2021, începând cu luna ianuarie, cuantumul sporurilor, (...) de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2020, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii"

De asemenea, începând cu data de 1 ianuarie 2022, prin art. I alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, s-a dispus:

"(5) în anul 2022, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personahd plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2021, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, conform cărora:

"(5) In anul 2023, începând cu data de 1 ianuarie, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2022, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Mai susţine recurenta - pârâtă că existenţa dreptului ordonatorului de apreciere cu privire la acordarea unui procent mai mic sau egal cu cel maxim prevăzut de lege este recunoscut şi prin deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, menţionând cu titlu de exemplu Deciziile nr. 697/31.10.2019, nr. 282/27.04.2021, nr. 126/10 martie 2020 şi nr. 520/30 iunie 2020.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ. recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind stabilirea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare ale reclamanţilor conform VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) ca rămas fără obiect, şi respingerii capătului de cerere privind depăşirea plafonului instituit de art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017 referitor la sporuri, ca neîntemeiat.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici intimata- reclamantă A. şi nici intimatul - pârât Ministerul Justiţiei. nu au formulat apărări în cadrul unor întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ, deşi cererea de recurs le-a fost comunicată în termenul legal.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 18.12.2023 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 10.09.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, apoi judecata a fost amânată la data de 05.11.2024 şi, apoi,după repunerea cauzei pe rol, judecata a fost din nou amânată la data de 25 martie 2025 şi, la aceste termen de judecată, luând act de cererea recurentei - pârâte, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise şi reţine dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul judecăţii.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul proovat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, urmând a fi admis, în limitele şi pentru considerentele expuse în continuare:

Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la rămânerea fără obiect a capătului de cerere ce vizează obligarea la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON şi cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, este întemeiat, urmând ca hotărea recurată să fie reformată sub acest aspect, pentru următoarele considerente:

Recurenta a invocat faptul că acţiunea a rămas fără obiect în ceea ce priveşte acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, faţă de emiterea Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959 din 12.04.2023, prin care s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele prezentului ordin. De asemenea, s-a statuat la art. 4 că sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile stabilite potrivit prezentului ordin şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective şi la art. 5 că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 şi art. 4 din prezentul ordin se va efectua, în condiţiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, s-a arătat că drepturile salariate ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat- 30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, toţi judecătorii au dobândit o vocaţie generală de a li se calcula indemnizaţia de încadrare în forma menţionată, începând cu data de 30 decembrie 2021.

În contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin recunoaşterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizaţi din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimatei- reclamante, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021.

Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existenţa vătămării afirmate reprezintă o chestiune esenţială a fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, se constată că, pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, prin obligarea pârâtei la emiterea pentru reclamantă a unui nou ordin de salarizare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare, urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pretenţiile reclamantei fiind, începând cu momentul anterior menţionat, neîntemeiate, ca urmare a lipsei vătămării.

Prin obiect se înţelege pretenţia concretă dedusă judecăţii; or, cât timp pârâta a recunoscut această pretenţie (obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referinţă 605,22 RON, neplafonată), la acest moment procesual, acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Ca urmare, din această perspectivă, se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi respingerea petitului având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON şi cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect.

În ceea ce priveşte perioada anterioară pentru care prima instanţă a dispus obligarea la emiterea ordinului (08.07.2017 - 29.12.2021) instanţa de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantei de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, se constată că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamantă.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că intimata - reclamanta se prevalează de sentinţa civilă nr. 371/17.02.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitiva prin decizia civila nr. 2264/18.10.2021 a CA Ploieşti, secţia I civilă, prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantei la recalcularea indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamantei, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% (prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016) şi la plata, în condiţiile legii, a diferenţelor dintre venitul astfel cuvenit şi cel efectiv plătit, diferenţe ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, şi la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective, începând cu data de 08.07.2017 şi in continuare.

În aceste condiţii, când reclamanta se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioară, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin aceasta, întrucât reclamantei i-a fost deja recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare în raport de această valoare sectorială de referinţă, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâta să ignore opozabilitatea acesteia.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte deplafonarea, instanţa de recurs reţine că pentru perioada 08.07.2017 - 31 decembrie 2017 aceasta nu are temei legal, întrucât dispoziţiile legale relevante privind plafonarea devin incidente începând cu data de 01 ianuarie 2018, în acord cu dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.".

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

Prin urmare, înlăturarea de la aplicare a plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, anterior datei de 1 ianuarie 2018, apare ca fiind nelegală în condiţiile în care acest text nu îşi producea efectele în perioada anterioară iar intimata - reclamantă nu se prevalează de un titlu executoriu care să statueze contrariul.

În aceste condiţii, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi obligată să emită un nou ordin prin care să stabilească înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, doar după data de 01.01.2018 şi numai obligaţia pârâtei de emitere a unui nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamantei dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON poate fi stabilită începând cu data de 08.07.2017, astfel cum se menţionează în titlul executoriu deţinut de aceasta.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a menţine înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă doar ulterior datei de 01.01.2018.

În continuare, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate şi criticile ce vizează soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, urmând ca hotărârea recurată să fie reformată şi sub acest aspect, în sensul respingerii acestui capăt de cerere, ca nefondat, în raport de dispozitivul şi considerentele Deciziilor nr. 3 şi nr. 4 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, Înalta Curte constată că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată." (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimatului - reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de salarizare prin care să includă şi coeficientul de multiplicare DNA/DIICOT.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut principiul autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, în cauză fiind opus ordonatorului principal de credite dreptul la salarizarea conformă cu hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus ca recalcularea indemnizaţiei de încadrare să se efectueze în raport cu coeficientul de multiplicare recunoscut reclamantului.

Or, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, Înalta Curte constată, mai întâi, că prin sentinţa civilă nr. 1813 din data de 03.12.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1723/01.07.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, nu s-a instituit în sarcina pârâtei obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Deopotrivă, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitivă invocată de intimatul - reclamant, chiar şi supusă principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menţionată drepturile câştigate de reclamanţi au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale.

Prin urmare, după cum rezultă din deciziile interpretative pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăreia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte constată că se impune reformarea sentinţei recurate şi sub acest aspect, urmând a respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, ca nefondat, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Înalta Curte va respinge şi criticile recurentei referitoare la cuantumul sporurilor.

În ceea ce priveşte critica conform căreia prin sentinţa recurată sporurile au fost acordate fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, aceasta este nefondată, o asemenea soluţie nefiind cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Instanţa de fond a reţinut în mod expres în cuprinsul sentinţei faptul că limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 urmează a fi avută în vedere la emiterea noilor ordine, dar cu luarea în considerare a cuantumului corect al indemnizaţiilor de încadrare ce determină prin însumare plafonul de 30% de la nivelul ordonatorului secundar de credite, Curtea de Apel Bucureşti.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, ca nefondat, dar şi capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON şi cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect, menţinând înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, doar ulterior datei de 01.01.2018, precum şi sentinţa civilă recurată în rest.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 859 din data de 12 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin, în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, ca nefondat.

Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unui nou ordin în sensul recalculării indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a VRS de 605,225 RON şi cu înlăturarea aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect.

Menţine înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, doar ulterior datei de 01.01.2018.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 martie 2025.