Judicial salary equality under sectoral reference value and res judicata effect on administrative annulment of salary orders

Şedinţa publică din data de 25 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.07.2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au solicitat instanţei să dispună:

I. anularea Ordinului nr. 5282/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiţiei,

II. emiterea de către Ministerul de Justiţie a unor noi ordine de salarizare reclamanţilor privind acordarea indemnizaţiilor de încadrare recalculate, la nivel maxim, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare conform prevederilor legale prin luarea în considerare a:

a) vechimii în magistratură conform art. 86 din Legea nr. 303/2004,

b) nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, cu includerea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătoreşti care trebuie să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor legale aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale-Justiţie,

c) coeficienţilor de multiplicare ce se acordă procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, aplicabil factorilor de conducere sau de execuţie, după caz),

d) valorii de referinţă sectoriale la nivel maxim.

III. obligarea pârâţilor Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de creştere a preţurilor de consum şi cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 09.04.2015 şi până la plata efectivă a debitelor principale.

La data de 09.12.2020, reclamanţii au depus o cerere prin care au completat şi au precizat acţiunea introdusă, astfel:

A. solicită a se avea în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.07.2016.

B. solicită:

- recunoaşterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Tg. Mureş, personal care beneficiază de sporuri în procent de 45%, ce depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017;

- uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 23/2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017 şi emiterea de ordine de salarizare prin care să beneficieze de sporuri în procent de 45% ce depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare, precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău şi Curtea de Apel Bucureşti;

- obligarea pârâţilor la plata şi la alocarea sumelor reprezentând aceste diferenţe începând cu data de 01.01.2018;

- actualizarea sumelor stabilite cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor solicitate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 979/2024 din data de 07 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Deopotrivă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respingând cererea, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 06.02.2017.

A admis excepţia rămânerii parţiale fără obiect, respingând capătul de cerere privind salarizarea reclamanţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ca fiind rămas fără obiect, începând cu data de 30.12.2021.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capetele de cerere privind obligarea pârâţilor Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la plata diferenţelor salariale rezultate, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi prin raportare la coeficienţii de multiplicare ce se acordă procurorilor DNA şi DIICOT stabiliţi în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, şi în ceea ce priveşte capetele de cerere de la lit. B) din cererea completatoare şi a respins capetele de cerere privind obligarea pârâţilor Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la plata diferenţelor salariale rezultate, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi prin raportare la coeficienţii de multiplicare ce se acordă procurorilor DNA şi DIICOT stabiliţi în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 6-13, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, şi în ceea ce priveşte capetele de cerere de la lit. B) din cererea completatoare, pentru autoritate de lucru judecat.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţi,în ceea ce priveşte restul pretenţiilor şi a anulat în parte Ordinul nr. 5282/C/20.12.2019, emis de Ministerul Justiţiei, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, obligând pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită noi ordine de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 06.02.2017-29.12.2021, respingând cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Totodară, a respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale a României ca inadmisibile.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri - Sentinţa Civilă nr. 979/2024 din data de 07 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal - a promovat recurs pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admitere recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi în rejudecare să se dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta - pârâtă a susţinut că, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la anularea ordinului atacat şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 431 şi urm. C. proc. civ.

Astfel susţin recurenta că, în litigiul invocat de instanţa de fond cu privire la situaţia intimaţilor - reclamanţi, pretenţiile acestora privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 605,225 nu au fost admise în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei (ordonatorul principal de credite în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Î.C.C.J. conform dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022).

Din această perspectivă, aprecază că instanţa de fond a procedat la o greşită aplicare a puterii de lucru judecat, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale conform celor dispuse prin hotărârea recurată, iar faţă de Î.C.C.J. s-ar fi putut invoca, cel mult, opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta solicită a se constata şi faptul că, în cauza dedusă judecăţii, nu este îndeplinită nici condiţia identităţii de obiect.

Astfel, solicită a se avea în vedere că prin hotărârile judecătoreşti reţinute de către instanţa de fond nu s-a schimbat indemnizaţia de încadrare a intimaţilor-reclamanţi, neexistând aşadar niciun temei pentru anularea unui ordin al ordonatorului principal de credite care viza stabilirea drepturilor salariale.

Prin urmare, motivându-şi soluţia de anulare a celor două acte administrative contestate exclusiv prin raportare la hotărârea judecătorească pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2020, apreciază că, de fapt, instanţa de fond a contopit instituţia efectului pozitiv al lucrului judecat cu instituţia autorităţii de lucru judecat, oferind efecte depline, într-un litigiu de contencios administrativ, unei hotărâri ce a fost pronunţată de instanţele specializate de dreptul muncii.

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect calcularea drepturilor salariale soluţionate de instanţele specializate în litigii de dreptul muncii şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect anularea unui ordin de salarizare, prin raportare la pretenţia de acordare a unui VRS 605.225 de la o anumită dată nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

In prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

De asemenea, este de observat că ordinul în discuţie nu reprezintă act administrativ de punere în executare a hotărârilor deţinute de către intimaţii-reclamanţi, ci a vizat recunoaşterea dreptului judecătorilor de a fi salarizaţi cu luarea în considerare a VRS 484 RON.

În consecinţă, pentru persoanelor care au obţinut recunoaşterea dreptului la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON în instanţă, recalcularea şi plata drepturilor, pentru perioada anterioară emiterii actelor administrative, se va face eşalonat, fiind o chestiune ce ţine de punerea în executare a titlului executoriu iar nu de nelegalitate a ordinului atacat.

Pe cale de consecinţă, apreciază că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 431 şi urm C. proc. civ. atunci când a constatat caracterul întemeiat al acţiunii strict pe baza celor statuate de către instanţele de judecată în dosarele anterior amintite.

Pronunţând o hotărâre doar raportându-se la cele reţinute prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2020, instanţa de fond nu a analizat fondul raportului juridic dedus judecăţii, care implică cercetarea aspectelor învederate în apărare de către Ministerul Justiţiei şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv în ceea ce priveşte faptul că Ordinele atacate nu au vizat punerea în executare a hotărârilor obţinute de către reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a prevederilor art. 431 C. proc. civ., şi ţinând cont de faptul că încălcarea acestor prevederi atrage sancţiunea nulităţii absolute, apreciazăcă este incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin, fi) pct. 5 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

In ceea ce priveşte anularea ordinelor contestate şi obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea ordinelor de salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021, recurenta - pârâtă invocă incidenţa cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Plecând de la soluţia pronunţată de către instanţa de judecată prin care a dispus obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de emitere a ordinului de salarizare, apreciază că instanţa de fond trebuia să respingă acţiunea şi în raport de prevederile legale arătate infra, prevederi legale ce instituie obligaţia reclamantului de a justifica un interes şi de a dovedi existenţa unei vătămări pentru a putea obţine pronunţarea unei hotărâri favorabile.

Susţine recurenta că, în raport de prevederile art. 1,art. 8, art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept sau interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării.

Oportunitatea reprezintă posibilitatea, puterea, discreţia, marja sau dreptul de apreciere al autorităţii publice privind alegerea mijloacelor de a-şi realiza competenţa prevăzută de lege, în limitele legii şi iară a afecta drepturile şi libertăţile persoanelor fizice sau juridice.

Instanţa de contencios poate şi trebuie să cenzureze actul administrativ sub aspectul legalităţii, dar nu poate exercita o cenzură asupra oportunităţii, deoarece judecătorul s-ar substitui autorităţii administraţiei publice, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

Instanţa de contencios administrativ controlează legalitatea actului administrativ, fără a putea decide asupra oportunităţii, aşa cum a fost aceasta apreciată de autoritatea publică emitentă, cu excepţia cazului de exces de putere - art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, atunci când oportunitatea a fost exercitată cu încălcarea legii - prin depăşirea competenţei legale a autorităţii sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice sau juridice.

Solicită astfel a se avea în vedere că, astfel cum a arătat anterior, ordinul contestat nu a avut ca obiect punerea în executare a hotărârii deţinute de către intimaţii-rcclamanţi ci, a avut în vedere stabilirea dreptului judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Galaţi de a fi salarizaţi cu luare în considerare a VRS 484,18 RON.

În ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale actelor administrative, condiţii ce era necesar a fi verificate de către instanţa de fond, rugăm instanţa de control judiciar să observe că acestea au fost respectate la emiterea actelor administrative contestate în cauză.

În aceste condiţii, având în vedere că ordinul contestat nu a vizat punerea în executare a hotărârilor deţinute de către reclamanţi, instanţa de fond avea obligaţia de a respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Invocând prevederile art. 32 şi 33 din C. proc. civ., dar şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 susţine recurenta că, pentru a se putea adresa instanţei de contencios administrativ este necesar ca pe lângă dovedirea existenţei unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual, persoana formulează cererea să dovedească existenţa unui prejudiciu, a unei vătămări, în lipsa existenţei şi dovedirii acestora cererea fiind neîntemeiată.

De asemenea, în cauza dedusă judecăţii, era necesar să fim în prezenta unei nesoluţionări în termen a cererii sau a unui refuz ne justificat.

Instanţa nu a analizat şi reclamanţii nu au arătat şi dovedit că suntem în prezenţa unei nesoluţionâri în termen sau a unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, sau a unui refuz de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Pentru a se putea pronunţa o hotărâre prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie obligată la emiterea actului administrativ (ordinului de salarizare) era necesar ca reclamanţii să dovedească că s-au adresat Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie sau Ministerului Justiţiei (fostul ordonator principal de creditet cu o cerere prin care au solicitat emiterea ordinului de salarizare conform celor dispuse prin decizia civilă nr. 357/15.04.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bacău.

Necesitatea dovedirii formulării unei cereri prealabile prin care să se solicite autorităţii publice emiterea actului administrativ reiese şi din prevederile art. 12 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care reclamantul are obligaţia de anexa la acţiune copia răspunsului autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale, sau copia cererii acestuia îl lipsa răspunsului autorităţii publice.

Or, reclamanţii nu au dovedit acest aspect şi nici instanţa de judecată nu a verificat dacă, în cauza dedusă judecăţii, sunt îndeplinite cerinţele impuse de prevederile art. 8 din Legea contenciosului administrativ.

Sub acest aspect, apreciază recurenta că suntem şi în prezenţa unei inadmisibilităţi, reclamanţii nefacând dovada că, prealabil formulării acţiunii, s-ar fi adresat ordonatorului principal de credite cu o cerere prin c; re s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare prin care indemnizaţia acestora să fie stabilită pe baza unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON.

Totodată, nu suntem în prezenţa unui refuz neiustificat de emitere a ordinului astfel cum este acesta definit de prevederile legii nr. 554/2004,

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere este "exprimarea explicita, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane", excesul de putere fiind definit in art. 2 alin. (1) lit. n):

"exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competentei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor si libertăţilor cetăţenilor ".

Dispoziţiile art. 2 lit. o) din legea sus-menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind " orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.

Solicită astfel a se constata că, în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi vorba despre un refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON în condiţiile în care, astfel cum a arătat ordinele în discuţie nu au avut ca obiect punerea în executare a hotărârii reclamanţilor.

Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare a normelor de drept material, nefiind în prezenţa unui refuz nejustificat de emitere a ordinului de salarizare prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 625,225 RON.

Pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit nici existenţa unei vătămări şi nici nu avea interes în promovarea acţiunii în condiţiile în care nu era necesar a fi emis un ordin de salarizare pentru punerea în executare a hotărârii deţinute iar, pe de altă parte, faţă de emiterea de către Ministerul Justiţiei a Ordinului nr. 6245/C/2021.

Prin sentinţa nr. 357/15.04.2022 deţinută de către reclamanţi s-a dispus, în esenţă, obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente reclamanţilor, în funcţie de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 de RON şi la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 06.02.2017, sume care urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie precum şi cu dobânda legală penalizatoare corespondentă, începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective.

Or, faţă de cele dispuse de către instanţele judecătoreşti, pentru a fi în prezenţa unei vătămări era necesar ca reclamanţii să dovedească că, începând cu datele menţionate în hotărâre, indemnizaţia acestora de încadrare nu s-a făcut prin raportare la o VRS de 605,225 RON si totodată că acestora nu li s-au achitat aceste diferente salariale, lucru pe care reclamanţii nu l-au făcut.

Învederează totodată recurenta că hotărârea anterior menţionată a fost pusă în executare, indemnizaţia reclamanţilor fiind calculată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON de la datele stabilite prin hotărârile judecătoreşti şi acestora fiindu-le, totodată, achitate diferenţele salariale de către instanţele angajatoare.

Prin hotărârea deţinută de către reclamanţi nu s-a dispus obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea ordinului de salarizare şi nici reclamanţii nu au arătat în ce mod au fost vătămaţi prin neemiterea ordinului.

Invocând considerentele Deciziei nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenta susţine că, în acord şi cu cele reţinute de către Curtea Constituţională cât şi de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reiese că hotărârile judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Astfel, reclamanţii nu pot dovedi existenţa unei vătămări pentru a putea fi îndeplinite cerinţele impuse de prevederile art. 8 alin, fi) din Legea nr. 554/2004.

Or, în măsura în care reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unei vătămări, nefiind obligatorie emiterea ordinului de salarizare în condiţiile existenţei unei hotărâri prin care dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, apreciem hotărârea instanţei ca fiind netemeinică şi nelegală.

Pe de altă parte, apreciază că reclamanţii nu aveau nici interes în promovarea acţiunii în condiţiile în care, pe de o parte, nu era necesar a fi emis un ordin de salarizare pentru punerea în executare a hotărârilor deţinute iar, pe de altă parte, faţă de emiterea de către Ministerul Justiţiei a Ordinului nr. 6245/C/2021.

Mai susţine recurenta că reclamanţii nu justifică un interes şi nici nu au dovedit existenţa unei vătămări prin neemiterea ordinului de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare să fie calculată cu luare în considerare a VRS 605,225 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici intimaţii-reclamanţi B. şi A. şi nici intimaţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi nu a formulat apărări în cadrul unor întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) din C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ, deşi cererea de recurs le-a fost comunicată în termenul legal.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 22.11.2024 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25.03.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de cererea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului ce face obiectul judecăţii.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a normelor legale incidente litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele expuse în continuare:

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative incidente în speţă.

Astfel, analizând mai întâi criticile ce vizează soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâţilor Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la plata diferentelor salariale rezultate prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, faţă de pronunţarea deciziei civile nr. 357/15.04.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Prin această decizie, Tribunalul Galaţi a fost obligat să recalculeze reclamanţilor din acea cauză indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 06.02.2017 şi la plata diferenţelor salariale rezultate, începând cu aceeaşi dată, la zi şi în continuare până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare astfel stabilită, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare, iar prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului de faţă reclamanţii A. şi B., părţi în dosarul nr. x/2020 au solicitat obligarea la emiterea ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON.

Înalta Curte constată că din interpretarea dispoziţiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, precum şi alin. (2) al aceluiaşi text legal, care prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, reise că există autoritate de lucru judecat atunci când s-a statuat, printr-o hotărâre judecătorească, asupra unei chestiuni (precum fondul litigiului sau o excepţie procesuală). De asemenea, existenţa autorităţii de lucru judecat se stabileşte pe baza dispozitivului şi a considerentelor pe care acesta se sprijină, reieşind că dobândesc autoritate de lucru judecat doar acele chestiuni dezlegate de către instanţă, care au făcut obiectul judecăţii propriu-zise şi cu privire la care există o soluţie în dispozitiv.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat, respectiv prezumţia legală de lucru judecat a problemelor litigioase asupra cărora o instanţă judecătorească s-a pronunţat deja printr-o hotărâre definitivă, situaţie în care nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca într-un proces ulterior să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care are legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior.

Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui proces cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea unei hotărâri, sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa. Această excepţie cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi. Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilire juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Sub acest aspect este relevantă Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în cadrul căreia s-a statuat că " 77. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii.

92. Natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)".

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială.

99. În acelaşi context, instanţa supremă mai subliniază că, de vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive, care au recunoscut judecătorilor şi procurorilor drepturi constând în diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6 - 13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, efectul acestor hotărâri judecătoreşti definitive nu se poate întinde în timp decât pe perioada în care actele normative respective, în temeiul cărora au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti definitive în trecut, sunt în vigoare şi produc efecte juridice."

Faţă de aceste considerente Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate criticile recurentei - pârâte, soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, fiind legală.

Înalta Curte nu poate reţine nici critica recurentei privind inadmisibilitatea acţiunii pe considerentul că reclamanţii nu au făcut dovada că, în prealabil formulării acţiunii s-au adresat ordonatorului principal de credite cu o cerere prin care să solicite emiterea ordinului de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită pe baza unei valori de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, pe de o parte, în considerarea faptului că, faţă de obiectul principal al litigiului, ce constă în anularea Ordinului nr. 5282/C/20.12.2019, recurenţii - reclamanţi au făcut dovada că s-au adresat cu plângere prealabilă Ministerului Justiţiei, prin care au solicitat revocarea în tot a ordinului şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente aportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar răspunsul autorităţii a fost că cererea acestora nu poate fi soluţionată favorabil. (filele x Volumul I al dosarului de fond).

Pe de altă parte, constată instanţa de control judiciar că, deşi la judecata pe fond recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost introdusă în proces încă din data de 15.03.2023, aceasta nu a invocat acestei apărări şi în faţa instanţei de fond, în cadrul unei întâmpinări, conform art. 205 C. proc. civ., această apărare, ca, de altfel şi criticile privind lipsa vătămării şi lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, faţă de emiterea de către Ministerul Justiţiei a Ordinului nr. 6245/C, în condiţiile în care acesta a fost emis încă din data de 30.12.2021, fiind invocate pentru prima oară direct în recurs, fără a fi supuse analizei instanţei de fond.

Or, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept material", dar şi art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, ce prevăd că " părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de …de alte motive, mijloace de apărare…decât cele invocate la prima instanţă…." incidente şi în cazul recursului conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceste apărări/critici ale recurentei - pârâte nu pot constitui obiect al controlului judiciar pentru prima oară în recurs, motiv pentru care acestea nu vor fi analizate.

În continuare, analizând hotărârea recurată sub aspectul soluţiei date de prima instanţă, de obligare a pârâtei de a emite noi ordine de salarizare a indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 06.02.2017 -29.12.2021, instanţa de control judiciar constată că aceasta este legală, motiv pentru care urmează a fi menţinută, criticile recurentei - pârâte sub acest aspect neputând fi reţinute.

Pentru a răspunde criticilor recurentei - pârâte Înalta Curte constată că se impune mai întâi reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie.

Prin urmare, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanţilor de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, se constată că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanţi.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că intimaţii - reclamanţi se prevalează de Decizia nr. 357/2022, din data de 15 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020 iar aspectul tranşat în respectivul dosar se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat faţă de noul ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în speţă intervenind subrogarea legală în drepturi şi obligaţii, în baza art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022.

Prin urmare, reclamanţii aveau dreptul la emiterea unor noi ordine, conform hotărârii judecătoreşti definitive deţinute de aceştia.

Aşadar, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei - pârâte sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, dar şi ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, inclusiv dispoziţiile C. proc. civ., argumentele invocate de recurentă în cadrul motivelor de recurs, nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 979/2024 din data de 7 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 martie 2025.