Long-term residence permit denial: justifiability of employer-ordered secondment absences under the continuity requirement

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 09.06.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţiune şi Guvernul României prin Secretar General al Guvernului, în temeiul art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, art. 8 şi art. 9 din Legea 554/2004, art. 194 C. proc. civ., a formulat acţiune în contencios administrativ, prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, anularea deciziei nr. 26857/DM/SRS/TC din 02.05.2023 emisă de Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie prin care a fost respinsă cererea contestatorului privind acordarea dreptului de şedere pe termen lung şi, pe cale de consecinţă, obligarea IGI la reevaluarea situaţiei contestatorului şi la emiterea permisului de şedere pe lungă durată; cu obligarea pârâţilor la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1888/08.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi, în consecinţă, a respins acţiunea şi cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României formulate de reclamant şi în contradictoriu cu Guvernul României, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasive.

A admis contestaţia, a anulat decizia nr. 26857/DM/SRS/TC din 02.05.2023 emisă de Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie şi a admis cererea pentru acordarea dreptului de şedere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului pentru Imigrări al judeţului Constanţa la data de 29.11.2022 de cetăţeanul turc A..

De asemenea, a obligat Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie la emiterea permisului de şedere pe termen lung în România pentru reclamantul A. şi a luat act că reclamatul va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1888/08.12.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică formulată vizează modul în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Recurentul arată că textul legal prevede că dreptul de şedere pe termen lung se acordă străinilor dacă aceştia au avut un drept de şedere temporară sau au beneficiat de protecţie internaţională pe teritoriul României, în mod continuu, în ultimii cinci ani anteriori depunerii cererii, fără a depăşi şase luni consecutive sau zece luni în total de absenţă. Singura excepţie reglementată de legiuitor este aceea potrivit căreia nu se consideră absenţă de pe teritoriul României dacă, prin natura serviciului, străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfăşurarea unor activităţi de transport internaţional, prezentând înscrisuri doveditoare în acest sens.

În opinia recurentului, instanţa de fond a echivalat în mod eronat activitatea desfăşurată de intimatul-reclamant, respectiv lucrări de instalaţii şi mentenanţă turbine eoliene în cadrul societăţii B. - Sucursala Bucureşti, cu activităţile de transport internaţional prevăzute de lege. Inspectoratul General pentru Imigrări apreciază că această interpretare nu este judicioasă, întrucât ar conduce la concluzia că orice cetăţean străin angajat într-o societate comercială ce desfăşoară activităţi internaţionale ar putea obţine dreptul de şedere pe termen lung fără a demonstra că perioada de absenţă este justificată în condiţiile expres prevăzute de lege.

În considerarea acestor aspecte, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi, în urma rejudecării, respingerea contestaţiei formulate de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii, Inspectoratul General pentru Imigrări invocă dispoziţiile art. 205 din C. proc. civ., O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată, în temeiul art. 223 alin. (3) şi art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală din C. proc. civ., solicită judecarea cauzei şi în lipsa reprezentantului instituţiei.

4. Apărările formulate de părţi

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de Inspectoratul General pentru Imigrări ca nefondat, arătând că sentinţa civilă nr. 1888/2023 a Curţii de Apel Bucureşti este legală şi temeinică.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În esenţă, Inspectoratul General pentru Imigrări a arătat că singura excepţie de la condiţia continuităţii şederii pe teritoriul României este cea referitoare la activităţile de transport internaţional, iar instanţa de fond ar fi echivalat nejustificat activitatea intimatului-reclamant cu această ipoteză.

Înalta Curte reţine însă că instanţa de fond nu a procedat la o asemenea asimilare, ci a analizat situaţia de fapt prin prisma probatoriului administrat şi a normelor aplicabile în materia raporturilor de muncă.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că absenţa intimatului de pe teritoriul României s-a datorat detaşării dispuse de angajator, în temeiul art. 42 şi art. 45 Codul muncii, precum şi al Legii nr. 16/2017 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii transnaţionale. În aceste condiţii, lipsa intimatului nu poate fi calificată ca nejustificată, ci ca fiind determinată de obligaţiile profesionale asumate în cadrul raportului de muncă.

Dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc condiţia ca străinul să fi avut un drept de şedere temporară sau să fi beneficiat de protecţie internaţională pe teritoriul României, în mod continuu, în ultimii cinci ani anteriori depunerii cererii, cu limitarea absenţelor la maximum şase luni consecutive sau zece luni în total. Această normă are ca finalitate verificarea existenţei unei legături reale şi stabile între solicitant şi statul român, în vederea acordării unui drept de şedere pe termen lung. Interpretarea corectă a textului legal nu poate fi una exclusiv formală, ci trebuie realizată în coroborare cu art. 74 alin. (5) din aceeaşi ordonanţă, care impune ca decizia de refuz să fie fundamentată pe circumstanţele specifice fiecărui caz şi să respecte principiul proporţionalităţii.

Or, Înalta Curte observă că autoritatea pârâtă nu a analizat motivele concrete ale absenţei intimatului, limitându-se la verificarea formală a ieşirilor şi intrărilor din ţară, fără a cerceta scopul acestora, ceea ce contravine obligaţiilor legale prevăzute de art. 74 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002. O asemenea abordare formalistă nu corespunde exigenţelor legii şi nu permite o evaluare reală a legăturii solicitantului cu România.

În jurisprudenţa instanţelor naţionale s-a statuat că verificarea condiţiei continuităţii şederii nu poate fi redusă la o simplă constatare a numărului de zile de absenţă, ci trebuie să se ţină seama de scopul reglementării, respectiv integrarea reală a străinului în societatea românească. În acest sens, detaşarea dispusă de angajator, reglementată de art. 42 şi art. 45 Codul muncii, precum şi de Legea nr. 16/2017, constituie un temei obiectiv pentru absenţa temporară, fără a rupe legătura juridică şi socială a intimatului cu România.

De asemenea, interpretarea art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) trebuie realizată în acord cu principiile generale ale dreptului Uniunii Europene, în special proporţionalitatea şi nediscriminarea, care impun ca autoritatea să nu aplice mecanic criteriul numeric al absenţei, ci să analizeze dacă aceasta este justificată şi dacă solicitantul rămâne integrat în sistemul social şi economic românesc.

Totodată, Curtea de Apel a avut în vedere legăturile puternice ale intimatului cu statul român, respectiv faptul că acesta locuieşte şi munceşte în România din anul 2011, este căsătorit cu un cetăţean român, are doi copii minori, deţine spaţiu de locuit, plăteşte contribuţii sociale şi de sănătate, vorbeşte limba română şi nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea naţională, aspecte confirmate de verificările efectuate de autorităţile competente.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) şi art. 74 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu prevederile Codului muncii şi ale Legii nr. 16/2017, stabilind în mod legal că Decizia nr. 26857/02.05.2023 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări este nelegală.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de Inspectoratul General pentru Imigrări ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 1888 din 8 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.