Joint liability ruling annulled as tax authority fails to prove administrator's bad faith; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 13.03.2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, anularea Deciziei nr. 1431/07.09.2022 emise de către Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în soluţionarea contestaţiei înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor cu nr. M_SLP836422/28.06.2022, înregistrată iniţial la AJFP Maramureş cu nr. 26675/14.06.2022, precum şi anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25, alin. (2) lit. c) si d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, emisă cu nr. 17436/15.04.2022 emisă de către DGRFP Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 37 din 1 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, invocată prin întâmpinare.

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi, în consecinţă:

S-a dispus anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25, alin. (2) lit. c) si d) din Legea nr. 207/2015, privind Codul de procedură fiscală, emisă cu nr. 17436/15.04.2022 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, precum şi a Deciziei nr. 1431/07.09.2022 emisă de către Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. 17436/15.04.2022.

S-a respins, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 au formulat recurs recurenţii-pârâţi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Ministerul Finanţelor-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor-prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a arătat că instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că decizia de atragere a răspunderii solidare ar fi afectată de lipsa cuantificării certe a obligaţiilor fiscale datorate de debitoarea B. S.R.L. şi de nemotivarea elementului subiectiv al răspunderii (reaua-credinţă) în raport de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală.

Astfel, curtea de apel a apreciat greşit că, în lipsa unei prezentări clare a modului în care plăţile efectuate au fost imputate asupra obligaţiilor debitoarei, nu ar fi posibilă examinarea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta administratorului, respectiv a atitudinii sale subiective.

S-a susţinut de către recurente că aceste concluzii sunt nelegale, întrucât din actele fiscale rezultă în mod clar că suma pentru care s-a emis decizia de angajare a răspunderii solidare este de 3.275.566 RON, iar plăţile la care face referire instanţa de fond au fost efectuate anterior emiterii deciziei de atragere a răspunderii şi nu influenţează cuantumul datorat, aspect confirmat de Serviciul Colectare şi Executare Silită Persoane Juridice prin adresa nr. x/17.07.2024.

S-a arătat că aceste elemente reţinute nu afectează legalitatea stabilirii răspunderii solidare şi nu împiedică analizarea în concret a raportului de cauzalitate şi a relei-credinţe.

S-a invocat că, în ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, reaua-credinţă a administratorului rezultă din neîndeplinirea obligaţiei legale de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile în care, potrivit art. 5 pct. 29 şi pct. 72 şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, starea de insolvenţă este prezumată în cazul neplăţii datoriilor certe, lichide şi exigibile de peste 50.000 RON, pe o perioadă mai mare de 60 de zile, iar debitorul este obligat să ceară deschiderea procedurii în termen de 30 de zile de la apariţia acestei stări.

S-a arătat că debitoarea B. S.R.L. figurează cu obligaţii faţă de bugetul general consolidat în cuantum de 3.275.566 RON, cu scadenţe între 2010-2021, că a fost declarată insolvabilă fără bunuri sau venituri urmăribile prin procesul-verbal nr. x/31.03.2017 şi că ultima plată voluntară a fost efectuată la 12.06.2013, în sumă de 687 RON, în pofida măsurilor de executare silită (somaţii, titluri executorii, popriri) rămase fără rezultat.

În aceste condiţii, organele fiscale au considerat îndeplinite cerinţele art. 25 alin. (2) lit. c) şi au apreciat că pasivitatea administratorului, faţă de omisiunea de a formula cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, determină creşterea obligaţiilor fiscale şi scăderea şanselor de recuperare, ceea ce reflectă reaua-credinţă.

În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, s-a arătat că, deşi societatea şi-a depus declaraţiile fiscale şi o parte din obligaţii provin din decizii de impunere, obligaţiile declarate şi stabilite suplimentar nu au fost achitate, iar sustragerea de la plata obligaţiilor rezultate din declaraţiile depuse se încadrează în ipoteza art. 25 alin. (2) lit. d).

S-a subliniat că textul legal vizează, în mod alternativ ("şi/sau"), atât nedeclararea, cât şi neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale, iar în speţă este incidentă cel puţin situaţia neplăţii, în condiţiile în care societatea nu a mai efectuat plăţi voluntare din iunie 2013.

S-a invocat obligaţia reprezentanţilor legali ai persoanelor juridice, prevăzută la art. 20 alin. (1) Codul de procedură fiscală, de a îndeplini obligaţiile fiscale ale entităţii, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 513/2008), potrivit căreia statul are obligaţia de a proteja interesele naţionale în activitatea financiară.

S-a susţinut că acumularea continuă de datorii la buget, neplata lor şi neutilizarea niciuneia dintre posibilităţile legale de redresare (eşalonare, facilităţi fiscale, plan de reorganizare, deschiderea procedurii insolvenţei) dovedesc reaua-credinţă a administratorului şi justifică atragerea răspunderii solidare.

Totodată, s-a arătat că instanţa de fond a ignorat motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022, în care au fost expuse elementele de fapt considerate relevante pentru concluzia relei-credinţe a reclamantului, precum şi faptul că reaua-credinţă se deduce din conduita concretă a administratorului (inacţiune în condiţiile cunoaşterii obligaţiilor fiscale şi a imposibilităţii de plată), fără a fi necesară recunoaşterea formală a acesteia. S-a invocat, de asemenea, jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj, respectiv decizia civilă nr. 183/06.02.2023, în sensul că nerespectarea obligaţiei de declarare şi plată la termenele legale, acumularea accesoriilor şi refuzul de a prezenta documentele fiscale pot constitui indicii ale relei-credinţe.

S-a invocat nelegalitatea reţinerii de către prima instanţă, ca fiind neprobată concluzia că reclamantul, printr-o omisiune voită, nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei, pe motiv că acesta a încercat redresarea situaţiei economico-financiare a debitoarei S.C. B. S.R.L. contestând decizia prin care au fost stabilite creanţele fiscale (decizia de impunere nr. x/07.07.2010) şi solicitând suspendarea executării actului administrativ fiscal. În acest sens s-a arătat că exercitarea caii administrative de atac nu reprezintă o procedură de redresare a societăţii, modalităţile de redresare a activităţii unui debitor fiind reglementate de prevederile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolventei şi de insolvenţă.

Referitor la dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal, s-a arătat că acţiunea a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1357/09 martie 2023.

Cu privire la condiţia legăturii de cauzalitate existentă între faptele prezentate şi dispoziţiile legale care se aplică, respectiv faptele care au dus la acumularea şi neachitarea obligaţiilor fiscale la scadenţă de către reprezentantul legal al societăţii, a datoriilor care sunt certe, lichide si exigibile în sumă de 3.275.566 RON, s-a arătat ca reaua-credinţă este întemeiată şi dovedită în raport de faptul că debitorul a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile, conform art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, de împrejurarea că acesta figurează cu obligaţii faţă de bugetul general consolidat, pentru care au fost emise somaţii şi titluri executorii, fiind înfiinţate şi popriri, precum şi de faptul că ultima plată voluntară efectuată de societate la bugetul asigurărilor sociale şi fondurilor speciale este din data de 12.06.2013 în suma de 687 RON.

În concluzie, s-a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material, reţinând neîndeplinirea condiţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală şi lipsa relei-credinţe, deşi din situaţia de fapt reţinută în actele fiscale şi în decizia de angajare a răspunderii solidare rezultă că reclamantul, în calitate de administrator al B. S.R.L., nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a luat măsuri pentru stingerea creanţelor fiscale, în condiţiile unei datorii de 3.275.566 RON şi ale absenţei plăţilor voluntare după iunie 2013.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 37/01.02.2024 a Curţii de Apel Cluj şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantul A..

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

S-a susţinut că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi a făcut o legală aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, care consacră o formă de răspundere delictuală specială, condiţionată de îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii, inclusiv a relei-credinţe, în sarcina persoanei chemate să răspundă în solidar.

Recurentele se limitează la a critica formal hotărârea din perspectiva acestui text de lege, fără a identifica, analiza şi proba în concret manoperele imputabile reclamantului, deşi răspunderea reglementată de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) nu este o răspundere pentru fapta altuia, ci una patrimonială personală, întemeiată pe acţiunile proprii ale administratorului.

S-a arătat că, aşa cum a reţinut curtea de apel, împrejurările de fapt au fost descrise de organele fiscale într-un mod general şi impersonal, fără individualizarea precisă a faptelor pretins ilicite şi fără demonstrarea relei-credinţe. În ceea ce priveşte pretinsa omisiune de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei, s-a susţinut că nu se poate reţine reua-credinţa reclamantului, întrucât debitul avut în vedere era litigios, fiind stabilit prin Decizia de impunere nr. x/07.07.2010, contestată cu bună-credinţă, pentru care s-a obţinut suspendarea executării (sentinţa civilă nr. 3353/22.09.2010), ulterior fiind admisă în primă instanţă cererea de anulare (sentinţa civilă nr. 44/06.02.2017 a Curţii de Apel Cluj în dosarul nr. x/2016.

S-a susţinut că reclamantul a folosit căile legale pentru apărarea societăţii. S-a arătat, totodată, că tocmai neconformarea organelor fiscale efectelor sentinţei de suspendare a deciziei de impunere nr. x/2010 a condus la blocarea activităţii societăţii şi la imposibilitatea continuării normale a acesteia.

Pe de altă parte, s-a evidenţiat lipsa de coerenţă a organelor fiscale în privinţa temeiului concret al obligaţiilor pentru care s-a atras răspunderea, în condiţiile în care, iniţial s-a indicat că datoriile provin din deciziile de impunere nr. x/2008 şi nr. y/2009, iar ulterior, prin adresa nr. x/21.11.2023, AJFP Maramureş a recunoscut că menţionarea acestor decizii a fost o eroare materială, obligaţiile fiind în realitate aferente Deciziei de impunere nr. x/07.07.2010. Prin aceeaşi corespondenţă, precum şi prin adresa nr. x/13.10.2023, s-a confirmat că o parte din obligaţiile aferente acestei decizii au fost stinse prin plăţi efectuate în anii 2012-2013, însă modul de imputare a plăţilor şi cuantumul rămas al obligaţiilor nu au fost prezentate clar, ceea ce a determinat instanţa de fond să reţină incertitudinea întinderii prejudiciului şi a răspunderii.

S-a susţinut că, raportat la datele financiare ale societăţii (cifra de afaceri şi lipsa obligaţiilor restante la momentul inspecţiei care a precedat decizia de impunere nr. x/2010), nu se punea problema deschiderii procedurii insolvenţei anterior acestui act fiscal, iar ulterior emiterii deciziei contestate, demersurile judiciare de suspendare şi anulare au fost preferate, în mod rezonabil, unei solicitări de intrare în insolvenţă.

S-a arătat că până şi cererea ulterioară de deschidere a procedurii insolvenţei, formulată de AJFP Maramureş, a fost iniţial respinsă de Tribunalul Maramureş, ceea ce confirmă că poziţia reclamantului nu a fost una abuzivă sau de rea-credinţă.

S-a susţinut, că recurentele încearcă să extindă în mod nejustificat noţiunea de "rea-credinţă" pentru orice neplată la scadenţă, contrar art. 14 alin. (2) C. civ., care instituie prezumţia de bună-credinţă, şi fără a dovedi fapte concrete prin care reclamantul ar fi determinat nedeclararea sau neachitarea cu intenţie a obligaţiilor fiscale. S-a arătat că procedura de antrenare a răspunderii solidare prevăzută de art. 25 din Legea nr. 207/2015 are caracter excepţional şi nu poate fi întemeiată pe prezumţii generale şi abordări abstracte, ci doar pe probe clare privind fapta proprie, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi reaua-credinţă ale administratorului, condiţii pe care instanţa de fond le-a apreciat în mod corect ca nefiind îndeplinite în cauză.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022 organele fiscale din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Maramureş au decis angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice A., în calitate de administrator al societăţii debitoare B. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanţelor fiscale, în limita sumei de 3.275.566 RON, din care debit în sumă de 1.372.597 RON, accesorii în sumă de 1.902.969 RON (1.674.448 RON dobânzi şi 228.521 penalităţi de întârziere).

Decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă în baza prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, soluţionată prin Decizia nr. 1431/07.09.2022 emisă de către Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în sensul respingerii, astfel că prin acţiunea introductivă, reclamantul a supus controlului instanţei de contencios administrativ legalitatea deciziei de antrenare a răspunderii solidare nr. x/15.04.2022 şi a deciziei prin care contestaţia administrativă formulată împotriva acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Analizând motivele de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi pentru determinarea, cu rea-credinţă, a neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv, o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.

Pentru a fi angajată răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societăţii trebuie îndeplinite condiţiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care au în această situaţie unele conotaţii speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acţiunile proprii, respectiv pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cu privire la obligaţia prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul Procedură Fiscală, Înalta Curte reţine că reclamantul a încercat redresarea situaţiei economico-financiare a debitoarei B. S.R.L., utilizând căile de atac prevăzute de lege pentru contestarea obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/07.07.2010.

Prin motivele de recurs, recurenţii - reclamanţi au criticat argumentele primei instanţe care, pe de o parte, a reţinut că autorităţile pârâte nu au expus şi probat elemente de fapt care să susţină concluzia că reclamantul, printr-o omisiune voită, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, dar a constatat şi lipsa de consecvenţă a organelor fiscale în stabilirea modalităţii de calcul a sumei de 3.275.566 RON.

Astfel, recurentele - pârâte au arătat că din actele fiscale rezultă în mod clar că suma pentru care s-a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare este de 3.275.566 RON, susţineri care urmează a fi înlăturate de instanţa de recurs.

În acest sens se observă, din cuprinsul Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1431/07.09.2022, că Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a apreciat că nu pot fi reţinute apărările contestatorului privind demersurile judiciare întreprinse în vederea suspendării executării deciziei de impunere nr. x/7.07.2010 întrucât suma de 1.821.394 RON din obligaţiile fiscale pentru care a fost atrasă răspunderea este aferentă deciziilor nr. 1041/9.12.2008 şi nr. 1079/3.06.2009 emise de Activitatea de inspecţie fiscală Maramureş, (deci nu deciziei nr. 1459/7.07.2010), iar suma de 1.454.172 RON este aferentă declaraţiilor pe propria răspundere depuse de contribuabil, reprezentând debite şi accesorii.

Or, contrar acestor reţineri, prin adresa nr. x/21.11.2023 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş - Serviciul Juridic s-a comunicat că obligaţiile fiscale cuprinse în procesul-verbal de insolvabilitate sunt cele stabilite prin Decizia de impunere nr. x/7.07.2010, iar deciziile de impunere nr. x/9.12.2008 şi nr. y/3.06.2009 au fost menţionate dintr-o eroare materială la redactarea deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Aşadar, in mod corect curtea de apel a reţinut inconsecvenţa organului fiscal în ceea ce priveşte izvorul debitului, precum şi relevanţa apărărilor formulate de contestator cu privire la Decizia de impunere nr. x/7.07.2010, în raport de care, prin sentinţa civilă nr. 3353/22.09.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Maramureş a admis cererea de suspendare formulată de debitoarea B. S.R.L. în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi a dispus suspendarea executării acesteia până la pronunţarea instanţei de fond.

De asemenea, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 44 din 06.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 a Curţii de Apel Cluj, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi, în consecinţă, s-a anulat decizia nr. 474/20.07.2015 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca privind soluţionarea contestaţiei înregistrată iniţial sub nr. x/04.08.2010 la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş şi s-a anulat decizia de impunere nr. x/07.07.2010, precum şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/07.07.2010, ambele emise de organele de inspecţie fiscală din cadrul fostei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş.

Prin decizia nr. 839/12 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj - Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 44/2017 din 6 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecarea cauzei, Curtea de Apel Cluj prin sentinţa civilă nr. 44/18.02.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016 a respins acţiunea în contencios administrativ fiscal. Împotriva acestei sentinţe, debitoarea B. S.R.L a declarat recurs, acesta fiind respins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1357/09 martie 2023.

În aceste condiţii, Înalta Curte ia act de acţiunile întreprinse de intimatul - reclamant privind redresarea situaţiei economico-financiare a debitoarei B. S.R.L., prin utilizarea căilor de atac prevăzute de lege pentru contestarea obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/07.07.2010.

Se constată, astfel, pe de o parte, că debitoarea a beneficiat de suspendarea executării creanţei, potrivit sentinţei civile nr. 3353/22.09.2010 pronunţate în dosarul nr. x/2010 de Tribunalul Maramureş, până la pronunţarea instanţei de fond, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pe de altă parte, că nu se poate reţine omisiunea conştientă a administratorului de a cere deschiderea procedurii insolvenţei, aflându-ne în prezenta unor creanţe litigioase.

Pentru aceleaşi motive nu se poate reţine nici temeiul de angajare al răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în sensul "nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârşită/e, respectiv săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societăţii/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăţia administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată.

Principiul prezumării bunei credinţe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă, este aplicabil şi în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Prin urmare, reaua credinţă trebuie nu doar afirmată, ci şi dovedită.

Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare, sau deciziile inadecvate pentru evoluţia financiară a societăţii nu pot fi asimilate relei-credinţe.

În cauză, organul fiscal susţine reaua-credinţă, pe care o prezumă din chiar săvârşirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege şi raportat, exclusiv, la cuantumul însemnat al creanţei, arătând în acest sens, că debitorul B. S.R.L. a fost declarat insolvabil fără bunuri sau venituri urmăribile, conform art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, prin Procesul-verbal nr. x/31.03.2017, că acesta figurează cu obligaţii faţă de bugetul general consolidat în suma de 3.275.566 RON, cu termenele de plata aferente perioadei 2010-2021, că au fost emise şi comunicate somaţii şi titluri executorii, precum şi că, urmare a măsurilor întreprinse prin înfiinţarea popririlor, nu s-a încasat nicio sumă în contul obligaţiilor datorate.

Cum corect a reţinut prima instanţă, în cazul lipsei disponibilităţilor financiare pentru efectuarea plăţii, o astfel de omisiune de plată nu poate fi considerată făcută cu rea-credinţă, iar organul fiscal nu a dovedit existenţa unui fapt, act sau împrejurare săvârşite cu caracter fraudulos de reclamant care să conducă direct şi cu intenţie la agravarea situaţiei societăţii.

Aşa cum s-a arătat, împrejurarea că obligaţiile fiscale nu au fost achitate, nu este de natură a dovedi reaua-credinţă a intimatului, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigenţelor legii în baza unei prezumţii nesusţinute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligaţiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credinţă. Persistenţa unor obligaţii fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului şi să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societăţii.

Mai reţine Înalta Curte şi că este lipsită de relevanţă împrejurarea că intimatul - reclamant nu a utilizat facilităţile fiscale pe care le avea la dispoziţie, aspect care nu se încadrează în prevederile art. 25 alin. (2) pct. c sau d din Codul de procedură fiscală şi nu poate conduce la stabilirea poziţiei subiective a intimatului - reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-pârâţi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş şi Ministerul Finanţelor-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor-prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş împotriva sentinţei nr. 37 din 1 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.