Insurance Guarantee Fund’s appeal allowed; late-payment penalties claim quashed and dismissed as uncovered by statutory guarantee.

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 13.04.2020 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie potriva Deciziei FGA nr. 25947/29.03.2021 solicitând:

1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală.

2. Obligarea intimatei FGA la plata sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

3. Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu,

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 778 din data de 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a anulat în parte decizia nr. 25947/29.03.2021 în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată cu privire la penalităţile de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi a sumei de 203 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 778 din data de 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prima critică formulată de FGA vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a Deciziei nr. 29/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurenta susţine că această decizie nu este aplicabilă în speţă, întrucât obiectul sesizării a vizat exclusiv interpretarea noţiunii de "creanţă de asigurare" în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, în raport cu dreptul de regres al asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA aflat în faliment. În opinia recurentei, instanţa supremă nu a statuat asupra naturii juridice a penalităţilor de întârziere, iar referirile la acestea din cuprinsul considerentelor deciziei nu pot fi interpretate extensiv, în lipsa unei sesizări formale pe această chestiune. Mai mult, FGA invocă Decizia nr. 4049/2020, prin care Înalta Curte a respins o sesizare privind natura juridică a penalităţilor de întârziere, reţinând că nu există o dificultate serioasă de interpretare şi că practica judiciară este deja cristalizată.

A doua critică priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 80 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei. FGA susţine că, potrivit acestui text, nicio dobândă, majorare sau penalitate nu poate fi adăugată unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii de faliment. Întrucât penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă au fost generate ulterior producerii riscului asigurat, ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată de către asigurătorul în faliment, acestea nu pot fi acoperite din disponibilităţile Fondului. Recurenta subliniază că Fondul nu este succesorul universal al asigurătorului şi nu poate fi obligat la plata unor sume care exced cadrul legal, în lipsa unei dispoziţii exprese care să instituie o garanţie legală şi pentru daunele-interese moratorii.

A treia critică se referă la lipsa elementelor de calcul privind penalităţile de întârziere. FGA arată că reclamanta nu a indicat modalitatea de calcul, perioada de referinţă sau cuantumul zilnic al penalităţii, ceea ce face imposibilă verificarea temeiniciei sumei pretinse. În opinia recurentei, instanţa de fond a admis cererea fără a analiza aceste aspecte esenţiale, ceea ce împiedică exercitarea controlului de legalitate în calea de atac.

A patra critică vizează natura juridică a penalităţilor de întârziere, susţinându-se că acestea nu se circumscriu noţiunii de "creanţă de asigurare" în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. FGA invocă jurisprudenţa constantă a Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurare, ci obligaţii civile rezultate din comportamentul culpabil al asigurătorului. Aceste sume nu derivă din contractul de asigurare, ci din răspunderea delictuală a asigurătorului pentru neexecutarea obligaţiei de plată la termen. În acest sens, se invocă dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 C. civ., precum şi art. 2214 C. civ., care definesc despăgubirea ca echivalentul pierderii suferite prin producerea riscului asigurat, fără a include penalităţile de întârziere.

În susţinerea poziţiei sale, FGA mai arată că dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care permit Fondului să înscrie la masa credală dobânzi şi cheltuieli de judecată achitate din resursele proprii, nu pot fi interpretate ca recunoaştere a caracterului de creanţă de asigurare al acestor sume. Textul vizează exclusiv situaţiile în care Fondul a fost obligat la plată din culpa proprie, iar nu obligaţiile asumate de asigurătorul în faliment. În lipsa unei legături directe cu contractul de asigurare şi cu riscul asigurat, penalităţile de întârziere nu pot fi acoperite din disponibilităţile Fondului.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că penalităţile de întârziere nu constituie creanţe de asigurare în sensul legii speciale, nu sunt acoperite de garanţia instituită prin Legea nr. 213/2015 şi nu pot fi impuse Fondului în lipsa unei dispoziţii legale exprese.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plata înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/18.11.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat sa fie despăgubită din disponibilităţile FGA cu suma de 1.523,59 RON, reprezentând reprezentând penalităţi de întârziere.

În urma analizării cererii de plata, prin Decizia nr. 25947/29.03.2021, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis la plată suma de 14.107,36 RON, reprezentând despăgubiri şi respins plata sumei de 1.523,59 RON reprezentând penalităţi de întârziere, reţinând că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond şi susţinerilor reclamantei, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, datorate de asigurătorul Societatea de B. S.A. pentru neplata la timp a despăgubirii, nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, astfel încât criticile de nelegalitate formulate de pârât sunt fondate.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv:

"(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare):

"Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că:

"În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod:

"Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere sau cheltuielile de judecată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Cu privire la inaplicabilitatea în speţă a deciziei nr. 29/2020, Înalta Curte arată că problema de drept ce a fost dezlegată prin această decizie privea chestiunea dacă, prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Aşadar, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte (şi căreia i s-au subsumat toate considerentele expuse în susţinerea soluţiei) nu a fost aceea a stabilirii naturii de creanţe de asigurări a sumelor reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA către asigurătorul care exercită dreptul de regres.

Reclamanta s-a prevalat de considerentele din cuprinsul paragrafului 124 al deciziei, potrivit cărora:,,124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare.". Or, menţionarea termenului "penalităţi" nu poate fi interpretată în sensul invocat de reclamantă şi greşit confirmat de instanţa de fond (respectiv ca stabilind caracterul penalităţilor de întârziere de creanţe de asigurare), câtă vreme considerentele expuse în susţinerea deciziei interpretative trebuie privite prin prisma obiectului sesizării (care, după cum s-a arătat anterior, nu a avut a statua asupra naturii penalităţilor de întârziere), precum şi în coroborare cu restul considerentelor. Astfel fiind, este de observat că teza finală a paragrafului nr. 124 prevede o condiţie esenţială pentru calificarea unei creanţe ca fiind creanţă de asigurare şi anume aceea de a rezulta dintr-un contract de asigurare, iar paragraful nr. 125 subliniază însă o dată această idee, stipulând că:

"(...) elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor."

Înalta Curte subliniază că penalităţile de întârziere nu izvorăsc din contractul de asigurare, ci se grevează pe culpa ulterioară a societăţii de asigurare, care, după producerea evenimentului asigurat, a refuzat sa achite despăgubirea în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014. Penalităţile au natura unui drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător şi nasc drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare, reprezentând sancţiuni pentru o anumită conduită, care se aplică numai asiguratorului şi care nu pot fi transferate în sarcina pârâtului FGA, în lipsă de prevedere legală.

Totodată, nu poate fi reţinut ca întemeiat nici considerentul instanţei de fond care se sprijină pe prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2015, menţiunea legiuitorului cu privire la posibilitatea înregistrării Fondului la masa credală a asigurătorului falit cu "sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale" nereferindu-se la penalităţile de întârziere solicitate de creditorii de asigurători de la asigurătorii faliţi, ci la cheltuieli pe care însuşi Fondul le-a angajat în procedura de soluţionare a cererilor.

În concluzie, penalităţile contractuale datorate de asigurător pentru plata cu întârziere a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale. Instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale incidente cauzei, în special art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar definit, motiv care conduce la reformarea sentinţei recurate, consecutiv admiterii căii de atac formulate de pârât.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 778/2022 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.