Audiovisual content regulation; failure to evidence accusations and ensure right of reply in opinion-based programs

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 22.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 562/2020 privind sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 15.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40, 64, 66, 67 din Decizia nr. 220/2011, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună, în principal, anularea Deciziei nr. 562/2020, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001, iar, în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 15.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate,

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. .1576 din 3 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. .1576 din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Prima critică vizează interpretarea eronată de către instanţa de fond a obligaţiilor impuse de art. 40 alin. (1) şi (2) din Codul audiovizualului, în sensul că moderatorul ar fi intervenit insuficient pentru a solicita probe în sprijinul acuzaţiilor formulate de invitaţi. Recurenta susţine că emisiunile în cauză au fost de natură opinională, în cadrul cărora invitaţii şi moderatorul au exprimat judecăţi de valoare, iar conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în special în cauzele De Haes şi Gijsels c. Belgia şi Dalban c. România, exactitatea acestor judecăţi nu poate fi demonstrată, iar solicitarea unei asemenea probe ar reprezenta o ingerinţă nepermisă în libertatea de opinie garantată de art. 10 din Convenţie.

În continuare, se arată că dreptul la replică nu a fost încălcat, întrucât persoanele vizate au fost contactate şi invitate să participe la emisiune, având posibilitatea de a interveni în direct, aspect confirmat şi în raportul de monitorizare. Refuzul acestora de a participa nu poate fi interpretat ca o îngrădire a dreptului la apărare. Se subliniază că informarea publicului s-a realizat cu bună-credinţă, cu respectarea distincţiei între fapte şi opinii, fără a aduce atingere dreptului la imagine al persoanelor vizate, iar sancţionarea postului de televiziune apare ca o măsură abuzivă şi lipsită de temei legal.

Recurenta mai invocă aplicarea prioritară a jurisprudenţei CEDO, în special în materia contravenţională, arătând că Decizia nr. 562/2020 nu poate constitui prin ea însăşi dovada existenţei faptei, a autorului şi a vinovăţiei, fiind doar un act de acuzare. Se invocă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la cauzele Anghel c. România, Maszni c. România, Ziliberberg c. Moldova şi Telfner c. Austria, pentru a susţine că procedura contravenţională trebuie să respecte garanţiile procesuale specifice materiei penale, inclusiv prezumţia de nevinovăţie, egalitatea armelor şi sarcina probei revenind autorităţii sancţionatoare.

Se mai arată că instanţa de fond a ignorat faptul că în situaţii similare, Consiliul Naţional al Audiovizualului a aplicat sancţiuni mai blânde, constând în somaţii de intrare în legalitate, ceea ce relevă un tratament inechitabil faţă de recurenta. În acest sens, se solicită reindividualizarea sancţiunii, în sensul aplicării unei somaţii de intrare în legalitate, conform art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

În concluzie, recurenta susţine că sancţiunea aplicată este disproporţionată, nelegală şi contravine atât dispoziţiilor interne, cât şi celor europene, fiind necesară casarea sentinţei şi rejudecarea cauzei cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia contestată în speţă, Consiliul Naţional la Audiovizualului a sancţionat radiodifuzorul A. S.R.L. cu amendă de 15.000 de RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1)-(4) şi art. 64 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

C.N.A. a imputat reclamantei nerespectarea următoarelor obligaţii:

- punerea la dispoziţia publicului de dovezi care să ateste realitatea faptelor imputate şi contactarea persoanelor vizate de acuzaţii pentru a-şi expune punctul de vedere;

- nerespectarea principiului audiatur et altera pars, ceea ce presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile;

- orice material înregistrat în care se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale trebuie să conţină şi opinia acesteia, iar în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt;

- solicitarea interlocutorilor de a proba afirmaţiile acuzatoare, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acestea; asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recursul poate fi exercitat pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cauză, recurenta a invocat, în esenţă, nelegalitatea sancţiunii contravenţionale aplicate prin Decizia nr. 562/2020 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, susţinând că aceasta este lipsită de temei legal, disproporţionată şi contrară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special sub aspectul respectării dreptului la liberă exprimare şi al prezumţiei de nevinovăţie.

Înalta Curte reţine că instanţa de fond a analizat în mod corect şi complet faptele reţinute de autoritatea emitentă, precum şi temeiurile juridice ale sancţiunii aplicate, constatând că emisiunile difuzate de postul B. în perioada 28.08-17.09.2020 au încălcat prevederile art. 40 alin. (1)-(4) şi art. 64 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Astfel, în cadrul rubricii "100% Tu decizi", precum şi în emisiunile "Culisele puterii" şi "Jocuri de putere", au fost formulate acuzaţii explicite la adresa unor persoane publice, fără ca acestea să fie însoţite de probe, iar punctul de vedere al celor vizaţi nu a fost prezentat în cadrul aceluiaşi program, în condiţiile prevăzute de normele legale incidente.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 nu recunosc numai dreptul persoanelor acuzate de a interveni spre a-şi exprima un punct de vedere în cadrul emisiunii, ci instituie şi obligaţia postului de televiziune de a lua măsurile care se impun pentru a asigura exprimarea acestui punct de vedere, adică impun acestuia un comportament activ.

Contrar susţinerilor recurentei, simpla menţionare a faptului că persoanele vizate au fost contactate sau că li s-a oferit posibilitatea de a interveni ulterior nu echivalează cu respectarea principiului audiatur et altera pars, consacrat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Potrivit acestui text, obligaţia de a asigura exprimarea punctului de vedere al persoanei acuzate trebuie îndeplinită în cadrul aceluiaşi program, până la finalul difuzării acestuia, iar în lipsa unei intervenţii, trebuie menţionat explicit refuzul sau imposibilitatea contactării.

Or, din analiza materialelor monitorizate, rezultă că aceste cerinţe nu au fost respectate.

În cauză, recurenta a fost sancţionată pentru modalitatea defectuoasă în care a prezentat subiectele, respectiv pentru faptul că nu s-a dat publicului posibilitatea de a-şi forma o opinie întemeiată pe informaţii şi comentarii provenite de la toate părţile având interese contrarii în dezbateri, în mod liber şi obiectiv, absenţa punctului de vedere al uneia dintre părţi neexonerând realizatorul/moderatorul de asigurarea imparţialităţii.

Înalta Curte găseşte neconvingătoare explicaţiile recurentei cu privire la contactarea părţilor vizate, respectiv că acestea au avut posibilitatea obiectivă de a participa la emisiune, însă au refuzat să intre în direct din cauza imposibilităţii de a contrazice afirmaţiilor, întrucât din raportul de monitorizarea a emisiunilor rezultă că sunt peste 10 candidaţi cu privire la care nu s-a prezentat punctul acestora de vedere, nici vreo referire la vreun refuz al lor de a răspunde sau imposibilitatea de a fi contactaţi.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că moderatorii emisiunilor nu au intervenit pentru a solicita invitaţilor să probeze afirmaţiile acuzatoare, astfel cum impune art. 40 alin. (4) din Codul audiovizualului, ceea ce a condus la difuzarea unor acuzaţii neprobate, susceptibile de a afecta imaginea persoanelor vizate şi de a induce în eroare publicul.

Referitor la critica privind încălcarea dreptului la liberă exprimare, Înalta Curte constată că sancţiunea aplicată nu reprezintă o ingerinţă nejustificată în exercitarea acestui drept, ci o măsură proporţională, justificată de necesitatea protejării dreptului la propria imagine şi a interesului public de a fi informat în mod corect.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă (cauzele De Haes şi Gijsels c. Belgia, Dalban c. România, Lingens c. Austria, Tromso şi Stensaas c. Norvegia), nu este de natură să conducă la concluzia că orice judecată de valoare exprimată în spaţiul audiovizual este imună la controlul legal, în lipsa unei baze factuale suficiente. Dimpotrivă, Curtea a statuat că protecţia conferită de art. 10 din Convenţie nu se extinde asupra afirmaţiilor excesive, nefundamentate, care pot prejudicia reputaţia altor persoane.

În ceea ce priveşte invocarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi calificarea procedurii contravenţionale ca fiind de natură penală, Înalta Curte reţine că, deşi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg a statuat în mod constant asupra aplicabilităţii garanţiilor procesuale în materia contravenţională, această calificare nu exclude competenţa autorităţilor administrative de a constata şi sancţiona faptele contravenţionale, cu condiţia respectării principiului proporţionalităţii şi a dreptului la apărare.

În prezenta cauză, recurenta a beneficiat de toate garanţiile procesuale prevăzute de art. 6 din Convenţie, inclusiv de dreptul de a contesta sancţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ, care a examinat în mod efectiv temeinicia şi legalitatea deciziei sancţionatorii.

Instanţa de fond a procedat la o analiză completă a circumstanţelor cauzei, având în vedere gravitatea faptei, antecedentele contravenţionale ale reclamantei şi limitele legale ale sancţiunii, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei încălcări a garanţiilor convenţionale.

Susţinerile privind existenţa unei pretinse inechităţi între sancţionarea altor posturi de televiziune şi sancţiunea aplicată recurentei nu pot fi reţinute ca temei de nelegalitate a actului administrativ contestat. În speţă, sancţiunea aplicată se încadrează în limitele prevăzute de lege şi este justificată de gravitatea faptei reţinute.

În subsidiar, solicitarea de reindividualizare a sancţiunii, în sensul înlocuirii amenzii cu o somaţie de intrare în legalitate, nu poate fi primită, întrucât această apreciere se face în funcţie de gravitatea faptei, recidiva contravenţională şi efectele produse. În speţă, instanţa de fond a justificat aplicarea amenzii prin antecedentele contravenţionale ale recurentei (deciziile CNA nr. 169/04.02.2020, nr. 182/11.02.2020 şi nr. 305/22.04.2020), ceea ce exclude caracterul excesiv sau arbitrar al sancţiunii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva sentinţei civile nr. 1576 din 3 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.