Judges’ salary coefficient 19,000 not applicable for equalization under Law 71/2015 and Constitutional Court Decision 794/2016
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania (ICCJ) admitted the appeal of the Ministry of Justice, quashed the decision of the Bucharest Court of Appeal, and reversed the outcome by dismissing the initial claim as unfounded, thereby establishing that the two plaintiff-judges are not entitled to salary recalculation based on a specific multiplication coefficient. The dispute arose from the plaintiffs' argument that the 2015 framework law and subsequent emergency orders required their salaries to be equalized to the maximum level within their occupational family, specifically demanding the application of a multiplication coefficient of 19.000 originally granted to senior prosecutors, citing prior court judgments that awarded damages for discrimination and constitutional precedents on salary equalization. The ICCJ ruled that the multiplication coefficient is a variable component for differentiation based on rank and seniority rather than a general reference value for equalization, and that prior judgments awarding damages for past discrimination do not establish a legal right to alter the statutory salary structure or the coefficient of multiplication for the current period, as there was no identical legal basis or factual situation to invoke the principle of preclusion or universal application of the specific coefficient.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 193 alin. (1) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 486 C. proc. civ; Judges’ salary coefficient 19,000 not applicable for equalization under Law 71/2015 and Constitutional Court Decision 794/2016: The dispute arose from the plaintiffs' argument that the 2015 framework law and subsequent emergency orders required their salaries to be equalized to the maximum level within their occupational family, specifically demanding the application of a multiplication coefficient of 19.000 originally granted to senior prosecutors, citing prior court judgments that awarded damages for discrimination and constitutional precedents on salary equalization. The ICCJ ruled that the multiplication coefficient is a variable component for differentiation based on rank and seniority rather than a general reference value for equalization, and that prior judgments awarding damages for past discrimination do not establish a legal right to alter the statutory salary structure or the coefficient of multiplication for the current period, as there was no identical legal basis or factual situation to invoke the principle of preclusion or universal application of the specific coefficient.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for admitting the appeal, quashing the appealed decision, and resolving the merits in retrial.
Substantive procedural ground enabling the court of cassation to dismiss the action as unfounded upon retrial.
Full text
Şedinţa publică din data de 12 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la data de 09.10.2020 sub nr. x/2020, reclamantele A., judecător la Tribunalul Bucureşti (în perioada 16.01.2016-14.02.2019 - judecător în cadrul Judecătoriei Constanţa, iar în perioada 15.02.2019 - prezent - judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti), B., judecător la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (în perioada 30.01.2017-prezent), în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Constanţa şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au formulat cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat:
- Recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 07.10.2017 (ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acţiuni) şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);
- Obligarea pârâţilor Tribunalul Bucureşti şi Ministerul Justiţiei să emită şi să pună în executare noile ordine de salarizare pentru reclamanţi, în conformitate cu indemnizaţiile de încadrare şi sporurile ce vor fi calculate în urma admiterii prezentei acţiuni;
- Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 07.10.2017 (ultimii 3 ani anteriori datei introducerii prezentei acţiuni) şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 873/31.03.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, Complet specializat pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.
Cauza a fost înregistrată la data de 27.04.2021, sub nr. x/2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 314 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată prin întâmpinare.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere privind plata diferenţelor salariale solicitate şi respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor salariale solicitate şi, în consecinţă, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
A dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită reclamantelor noi ordine de încadrare începând cu data de 07.10.2017 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000.
A dispus obligarea pârâţilor Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Bucureşti la plata către reclamanta A., începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre indemnizaţia calculată potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi indemnizaţia efectiv plătită, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.
A dispus obligarea pârâţilor Tribunalul Bucureşti la plata către reclamanta B., începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre indemnizaţia calculată potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi indemnizaţia efectiv plătită, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţie subrogat în drepturile sale de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveste motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., text potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când, prin hotărârea dată, instanta a incălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sanctiunea nulităţii".
Potrivit art. 193 alin. (1) din C. proc. civ., "Sesizarea instantei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă lege prevede în mod expres aceasta."
Curtea de Apel Bucuresti a argumentat că procedura prevazut de art. 7 alin. (1) din Cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 nu este obligatorie, întrucât nu a fost contestat un act administrativ tipic, respectiv un ordin de încadrare.
În sens contrar celor retinute de prima instanta, recurenta apreciază că inclusiv pentru a se reţine existenta unui refuz nejustificat, privit ca act administrativ asimilat, este obligatorie formularea unei cereri de catre persoana care sustine ca a primit un refuz nejustificat de solutionare a cererii sale.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea gresită a normelor de drept material".
Recurenta-pârâtă susţine că prima instanta a făcut aplicarea dispozitilor art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanta de urgent a Guvernului nr. 20/2016), astfel cum au fost analizate şi interpretate prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constitutionale şi, respectiv, Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a justifica indreptatirea reclamantelor la acordarea unui nivel maxim de salarizare care s tină cont de coefcientul de multiplicare 19,000 recunoscut altor magistrati prin hotarâri judecatoresti.
In sens contrar celor retinute de prima instanta, recurenta apreciază că situatia intimatelor-reclamante este diferită faţă de ipotezele avute în vedere de dispozitiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobat cu modificari prin Legea nr. 71/2015, de Decizile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la criterile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea si calcularea indemnizatilor magistratilor, respectiv nivelul instantelor sau parchetelor, functia detinuta, vechimea în magistratură.
4. Apărările formulate în cauză
Deşi recursul au fost comunicat în termenul legal, intimatele-reclamante nu au depus întâmpinare.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 12 martie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat în considerarea celor ce urmează:
Înalta Curte cu prioritate în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat în susţinerea criticii potrivit căreia instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii în condiţiile în care nu a fost formulată o plângere prealabilă, apreciază că reprezintă o critică nefondată.
În acord cu raţionamentul instanţei de fond, Înalta Curte apreciază că procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 poate fi făcută doar în cazul contestării unui act administrativ tipic, a unui ordin de încadrare, ori în cauză nu este contestat un astfel de act, considerente pentru care cererea de chemare în judecată, nu are un caracter inadmisibil.
În ceea ce priveşte criticile dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, în considerarea umrătoarelor argumente:
Aspecte de fapt şi de drept relevante:
Cu privire la situaţia de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părţi, instanţa de recurs reţine că din adresa nr. x/27.01.2021 reclamanta A. a fost în perioada 19.01.2016-14.02.2019 judecător la Judecătoria Constanţa, iar din data de 15.02.2019 este judecător la Tribunalul Bucureşti. Din aceeaşi adresă rezultă că reclamanta B. este, începând din data de 30.01.2017, judecător în cadrul Judecătoriei Secotrului 3 Bucureşti.
În susţinerea cererii de chemare în judecată, intimatele-reclamante au apreciat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, drepturile lor salariale nu au fost corect calculate, ordinele emise de Ministrul Justiţiei în materia salarizării neavând în vedere coeficientul de multiplicare 19,000, recunoscut în familia ocupaţională Justiţie, altor magistraţi care deţin funcţii si condiţii de vechime identice cu ale lor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, invocând în drept dispoziţiile Legii 71/2015, ale O.U.G. nr. 57/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 raportat la Decizia nr. 794/15.12.2016.
Faţă de argumentul principal propus în susţinerea cererii lor au invocat o serie de hotărâri judecătoresti prin care s-a stabilit determinarea drepturilor salariale în raport de coeficientul 19,000 de multiplicare şi plata diferenţelor de drepturi salariale cu titlu de despăgubiri rezultate din discriminare, începând cu luna aprilie 2006 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006) şi pentru viitor, precum si obligarea la efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă (sentinţa civila nr. 59/18.01.2008 pronunţată de către Tribunalul Maramureş, irevocabilă prin decizia civila nr. 1311/R/2009/26.05.2006 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, sentinţa civila nr. 205/F/24.04.2008 pronunţată de către Tribunalul Bistriţa - Năsăud, irevocabilă prin decizia civila nr. 1446/R/2009/09.06.2009 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, sentinţa civilă nr. 201/22.08.2008 pronunţată de Tribunalul Maramureş, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2379/R/2009 şi sentinţa civliă nr. 335/25.02.2008 pronunţată de Tribunalul Cluj, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2811/R/2009).
Aşadar raţionamentul pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată formulată de intimatele-reclamante a avut în vedere ideea de egalizare a indemnizaţiei în plată a reclamantelor în raport de indemnizaţia altor judecători care, având aceleaşi condiţii de vechime cu reclamantele, au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care li s-a recunoscut dreptul de a li se stabili indemnizaţia de încadrare lunară în raport de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006.
Înalta Curte apreciază că nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menţionate în sensul dorit de intimate, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.
O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).
Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există identitate de părţi.
Întrucât, prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci şi egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situaţia intimatelor-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.
Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.
Totodată, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătoreşti respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% şi 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.
Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 31 prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ".
Paragrafele 74, 80 şi 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident.
Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.
Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădeşte, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.
Îndreptăţirea magistraţilor la stabilirea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea coeficienţilor 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut iniţial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanţe, iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piaţă, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2017.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici prin decizii de speţă anterioare şi nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptăţirea magistraţilor-judecători şi procurori - de la orice instanţă din ţară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.
În considerarea acestui temei - al existenţei unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, cum sunt cele menţionate de intimaţii-reclamanţi în cauza de faţă, ale celorlalte instanţe din sistemul judiciar, având în vedere conţinutul legislaţiei anterioare de salarizare şi a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.
De vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.
Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a demonstrat, în cadrul situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 314 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.