Passive standing of the budget authority for salary payment and non-applicability of wage caps to probation counselors' sectoral reference value

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/2023 din data de 20.06.2023 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., (alături de alţi reclamanţi faţă de care s-a dispus disjungerea soluţionării cererilor), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să se dispună ca drepturile salariale ale personalului din Serviciile de Probaţiune Dâmboviţa şi Suceava să se calculeze şi să se plătească având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate, de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile salariale stabilite potrivit ordinului şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 să se achite în cuantum actualizat cu indicele de inflaţie, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 266 din data de 30 mai 2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Justiţiei, ca neîntemeiate;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.08.2016-18.06.2020 şi, în consecinţă, a respins pretenţiile aferente acestei perioade ca fiind prescrise;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., N., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordin de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale cu utilizarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada 19.06.2020 - 02.08.2023, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru reclamanţii L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. şi pentru perioada 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce priveşte reclamanţii D. şi H.;

- a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite potrivit prezentei hotărâri şi cele efectiv încasate pentru perioada 19.06.2020-02.08.2023, respectiv 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce priveşte reclamanţii D. şi H., sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei fiecărui salariu lunar până la data plătii efective, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenţei fiecărui salariu lunar până la data plătii efective;

- a respins cererea de recalculare a drepturilor salariale pentru perioada ulterioară datei de 02.08.2023, ca rămasă fără obiect;

- a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că intimaţii-reclamanţi nu au urmat în termen legal procedura prealabilă cu privire la contestarea ordinelor de salarizare, în conformitate cu dispoziţiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010, respectiv, de art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017. În acest sens, a invocat cu titlu de practică judiciară sentiţa civilă nr. 1570/2015 din data de 16.12.2015 pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 297/2016 din 09.05.2016 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Referitor la lipsa calităţii sale procesuale pârâte, a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere Decizia nr. 13/2016 pronunţată de ICCJ în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care a constatat că problema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 şi ale art. 222 din C. civ., cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariala, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite, fără vreo altă diferenţiere. Aşadar, interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite, pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câta vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.

De asemenea, prin Decizia nr. 60/2019 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Piteşti, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al ICCJ a reţinut că "în motivarea Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a menţionat, între altele, că "în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49). Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Recurentul-pârât a indicat şi decizii ale Înaltei Curţi, cu titlu de practică judiciară, concluzionând că Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu intimaţii-reclamanţi, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că acest ordonator principal de credite nu poate fi obligat la plata drepturilor băneşti acordate.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că reclamanţii se identifică drept parte componentă a familiei ocupaţionale "Justiţie" şi solicită o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 602,225 RON aplicabilă altor categorii profesionale din această familie, însă aceştia fac parte din personalul de probaţiune care a fost primul şi unicul beneficiar din cadrul sistemului de justiţie care a primit creşterea salarială de 25%, prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016.

Referitor la modul de aplicare a creşterii salariale de 25%, arată că această majorare a fost reglementată de legiuitor numai pentru personalul de probaţiune, fiind inclusă direct în cuantumul brut al salariului de bază. Or, în condiţiile în care această creştere este deja reflectată în drepturile salariale, o eventuală aplicare suplimentară a aceluiaşi procent asupra valorii de referinţă sectorială ar conduce la o dublă majorare a salariului, situaţie vădit nelegală. În plus, trebuie subliniat că alte categorii profesionale din familia ocupaţională "Justiţie" au solicitat aplicarea acestei creşteri asupra VRS, însă pentru personalul de probaţiune această modalitate nu este justificată, dat fiind că procentul de 25% este deja inclus în salariul de bază.

Cu privire la aplicarea plafonului salarial instituit de Legea-cadru nr. 153/2017, a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2018, salarizarea personalului de probaţiune nu se mai calculează prin raportare la VRS, ci exclusiv potrivit anexelor la Legea-cadru nr. 153/2017. Mai mult, salariile acestei categorii profesionale au fost aduse la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, încă din 2018, conform art. 38 alin. (3) şi (6) din lege. Prin urmare, orice majorare peste aceste limite ar reprezenta o depăşire a plafonului stabilit expres de legiuitor, ceea ce atrage nulitatea hotărârilor judecătoreşti care ar dispune în acest sens. Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 310/2019.

De asemenea, trebuie avut în vedere că eliminarea pe cale judiciară a plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 presupune obţinerea permisiunii de neaplicare a unei norme aflate în vigoare însă aceasta nu este posibilă decât prin constatarea neconstituţionalităţii acesteia, ceea ce excedează atribuţiilor instanţelor de judecată. De altfel, Curtea Constituţională a respins în mod repetat excepţiile de neconstituţionalitate ale acestui text legal, subliniind că limitarea cuantumului salariului de bază la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022 reprezintă o măsură tehnică justificată, circumscrisă scopului de eliminare a disfuncţionalităţilor salariale, iar stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului - Deciziile nr. 700/2019, nr. 585/2021, nr. 409/2021, nr. 282/2021, nr. 106/2021, nr. 7/2021, nr. 813/2021, nr. 761/2020 şi nr. 326/2020 ale Curţii Constituţionale.

Abordând solicitările reclamanţilor în contextul modificărilor legislative succesive din materia salarizării, arată că, ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale personalului de probaţiune a inclus indemnizaţiile de încadrare, precum şi sporurile, însă valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele celor două acte normative nu s-a aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor şi al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariţia Legii-cadru nr. 153/2017. Aşadar, valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, a fost folosită în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii nr. 284/2010, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent. În schimb, după intrarea în vigoarea Legii-cadru nr. 153/2017 şi începând cu 01.01.2018, salariile de bază nu pot fi majorate, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Aşadar, majorarea VRS ar putea produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea s-ar mai raporta la aceasta, respectiv câtă vreme nu ar fi atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referinţă sectorială reglementată de legislaţia anterioară nu mai prezintă relevanţă. Or, aşa cum a arătat anterior, începând cu luna ianuarie 2018, personalul de probaţiune aflat în activitate beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, atingând astfel plafonul maximal stabilit de această lege.

Totodată, invocarea discriminării în raport cu alte categorii profesionale nu poate fi reţinută. Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competenţele C.N.C.D. şi ale instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie.

Curtea Constituţională a arătat în mod constant că instanţele judecătoreşti nu pot anula sau refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe motiv de presupus caracter discriminatoriu şi nici nu le pot substitui cu alte norme create pe cale judiciară. O asemenea soluţie ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare, însă au depus la dosarul cauzei concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine că, în speţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite un act administrativ/ordin de salarizare prin care indemnizaţiile de încadrare să fie recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, valoare de care beneficiază alţi angajaţi din aceiaşi familie ocupaţională, al căror drept a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive, puse în executare de către ministerul pârât.

Se observă că reclamanţii nu au învestit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinelor de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 153/2017, fiind incidente prevederile art. 8 şi art. 2 alin. (1) lit. i) şi alin. (2) din Legea nr. 554/2004, privind refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

Înalta Curte constată că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situaţia refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajaţi a fost dezlegată în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2020, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunţate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestaţii prealabile în situaţia în care reclamanţii salariaţi invocă neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deşi privesc relaţia dintre angajator şi angajaţi, considerentele acestor decizii sunt incidente şi în cazul Ministerului Justiţiei care, în exercitarea atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, a emis ordine prin care a stabilit cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanţii, având atribuţii partajate în acest domeniu cu instituţia angajatoare (căreia le revine obligaţia de plată a salariilor astfel stabilite) la care au funcţionat reclamanţii în intervalele de timp indicate în acţiune.

În concluzie, în situaţia în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci neacordarea/nerecunoaşterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze, respectiv, refuzul pârâtului Ministerul Justiţiei de emitere a ordinului de recunoaştere a drepturilor salariale solicitate de reclamanţi, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 alin. (1) Cap. VIII Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Cât priveşte controlul de legalitate pe care instanţa de recurs este chemată să îl realizeze asupra modului în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei din perspectiva celui de-al doilea capăt de cerere (privind obligarea Ministerului Justiţiei la plata drepturilor salariale), Înalta Curte găseşte fondate argumentele subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată în cadrul legislativ aplicabil la data pronunţării sentinţei atacate, în sarcina autorităţii ministeriale.

Această excepţie a fost respinsă de prima instanţă, apreciindu-se că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă în cauză, prin raportare la petitul principal, acela de obligare a sa la emiterea unui ordin de ministru prin care să stabilească VRS în cuantum de 605.225 RON, iar aprecierea calităţii procesuale se realizează prin raportare la întregul litigiu, în condiţiile art. 36 din C. proc. civ. şi nu doar la un anumit petit al acestuia.

Contrar acestei opinii, Înalta Curte subliniază că legitimarea procesuală (activă sau pasivă) este o condiţie de exerciţiu a acţiunii, verificată pentru fiecare raport juridic dedus judecăţii, deci implicit pentru fiecare capăt de cerere, întrucât la baza fiecărui petit se află un raport juridic concret. Aşadar, calitatea procesuală pasivă se raportează distinct pentru fiecare capăt de cerere.

În cauză, Înalta Curte reţine că reclamanţii sunt consilieri de probaţiune şi îşi exercită profesia în cadrul Serviciilor de probaţiune din Dâmboviţa.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, "Finanţarea activităţii Direcţiei şi a structurilor teritoriale se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.", ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 119 alin. (2) din acelaşi act normativ, "În vederea atingerii scopurilor activităţii sistemului de probaţiune, Guvernul alocă resursele financiare, materiale şi logistice, prin bugetul Ministerului Justiţiei, în vederea funcţionării Direcţiei."

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, instanţa de control judiciar constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite consilierilor de probaţiune care activează în cadrul Serviciilor de probaţiune din Dâmboviţa nu poate să atragă obligarea acestuia la plată numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite, această obligaţie revenind instituţiei angajatoare.

Cu alte cuvinte, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite nu cuprinde şi obligaţia de plată a diferenţelor salariale restante.

După cum a arătat şi pârâtul, chestiunea în discuţie a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut relevanţa Deciziei nr. 13 din 13 iunie 2016 - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016 (paragrafele 55-57), care poate fi avută în vedere, mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare.

Astfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Din motivarea acestei decizii, se reţine paragraful 49:

"În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze".

În concluzie, având în vedere cele statuate în Decizia RIL nr. 13/2016 (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă), instanţa de control judiciar constată că în privinţa capătului de cerere privind plata diferenţelor salariale restante, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar, dată fiind incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În continuare, instanţa de recurs observă că recurentul-pârât nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la soluţia pronunţată de către instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01 august 2016 -18 iunie 2020, cu privire la soluţia de respingere a pretenţiilor ulterioare datei de 2 august 2023, ca rămase fără obiect şi cea de respingere a cererii de acordare a sporurilor în procent de 45% începând cu data de 1 iunie 2018, astfel că aceste soluţii au căpătat caracter definitiv şi nu vor face obiectul analizei prezentului recurs, urmând a fi menţinute.

Aşadar, în cele ce urmează, Înalta Curte va proceda la verificarea legalităţii soluţiei primei instanţe de obligare a pârâtului Ministerului Justiţiei la emiterea ordinelor de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada 19.06.2020 - 02.08.2023, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru reclamanţii L., B., C., A., F., K., M., E., G., I., N. şi pentru perioada 15.08.2021-02.08.2023 în ceea ce priveşte reclamanţii D. şi H., din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Reclamanţii au solicitat emiterea ordinului de salarizare şi de plată a drepturilor salariale prin utilizarea VRS 605,225 RON (VRS 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25%, prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015), susţinând că acest mod de calcul este deja aplicat în cazul altor angajaţi ai aceleiaşi familii ocupaţionale, în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Recurentul-pârât a susţinut că sentinţa instanţei de fond, prin care se stabileşte dreptul reclamanţilor la calcularea salariului în raport de VRS 605,225 RON este nelegală întrucât personalul de probaţiune are deja inclusă creşterea de 25% în cuantumul brut al salariului de bază şi că prima instanţă a dispus stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON fără a ţine cont de împrejurarea că valoarea de referinţă sectorială nu mai prezintă relevanţă după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, iar prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depăşit. Referitor la starea de discriminare a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a anula sau de a refuza aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că argumentul recurentului-pârât potrivit căruia prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 stabilesc un plafon maxim al nivelului salarizării, care nu mai poate fi depăşit prin atingerea nivelului stabilit pentru anul 2022, a fost expus în mod generic, fără a se arăta dacă, raportat la salariul recalculat al reclamanţilor în raport de VRS 605,225 RON şi la aplicarea etapizată a prevederilor Legii nr. 153/2017, conform art. 38, nivelul salarial al acestora ar depăşi plafonul maxim prevăzut pentru anul 2022. Mai mult decât atât, deşi contestă posibilitatea calculării drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 şi invocă posibilitatea încălcării nivelului maxim al salariului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, totuşi Ministerul Justiţiei a emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 1407/2023, prin care a procedat la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor, începând cu data de 2 august 2023, fapt ce a determinat rămânerea fără obiect a pretenţiilor reclamanţilor ulterioare acestei date. Cu alte cuvinte, recalcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON a fost posibilă chiar în raport de intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, pârâtul recunoscând dreptul pretins de reclamanţi după data de 02.08.2023, în aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Deciziilor nr. 55/2021, nr. 36/2018, 13/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 6 alin. (1) lit. b) şi c) Legea nr. 153/2017, ceea ce înlătură ca nefondate criticile contrare.

Din moment ce ordonatorul de credite amintit a recunoscut că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare acordate unui consilier de probaţiune, în raport de VRS 605,225 RON, nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător nu mai poate fi primită susţinerea contrarie, privind incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În caz contrar, ar exista o situaţie de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizaţiei de încadrare în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta alegaţiile Ministerului Justiţiei, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuţie nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul Ministrului Justiţiei nr. 1407/1/2023 din 02.08.2023.

În plus, instanţa de recurs reaminteşte aspecte de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele:

"69. … este necesar a se ţine seama de distincţia esenţială dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", …. Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată….

70. Această distincţie între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referinţă sectorială şi elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienţii de multiplicare a fost reţinută, cu putere obligatorie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 şi 81), şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 şi 82).

În această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", … 71.

… distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.". [s.n.]

Având în vedere că potrivit art. 1 lit. f) din capitolul VIII Anexa 5 Legea nr. 153/2017, consilierii de probaţiune sunt parte integrantă a familiei ocupaţionale justiţie, considerentele citate sunt deplin aplicabile în speţă.

În aceste condiţii, când ordonatorul de credite nu este obligat să execute la momentul emiterii Ordinului MJ nr. 1407/2023 o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie şi/sau definitivă existentă, problema care trebuie lămurită, conform criticilor recurentului, este dacă reclamanţii beneficiază de dreptul pretins pentru perioada anterioară emiterii acestui ordin.

Aplicarea conformă a legii a fost raţiunea esenţială a emiterii Ordinului nr. 1407/2023, sub aspectul recunoaşterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Or, într-o astfel de situaţie, recunoaşterea dreptului salarial ar fi trebuit să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuţie, sub condiţia însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat regresiv în raport de data formulării acţiunii (cu precizarea că ordinul nr. 1407/2023 a fost emis după introducerea acţiunii).

Spre o astfel de concluzie, nu poate fi acceptată o imposibilitate de emitere a unui nou ordin de către ordonatorul de credite, deoarece prin intermediul său sunt conferite în mod suplimentar drepturi în favoarea beneficiarilor, iar nu invalidate sau restrânse drepturi deja acordate.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 şi astfel, este preexistent situaţiei litigioase.

În aceste condiţii, în mod corect a recunoscut prima instanţă dreptul reclamanţilor pentru intervalul de timp în care fiecare parte reclamantă a funcţionat în calitate de consilier de probaţiune, pentru trei ani anterior formulării acţiunii şi până la data emiterii Ordinului nr. 1407/2023.

În raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condiţiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., criticile dezvoltate de recurentul-pârât sub aspectul inexistenţei pretinsei discriminări sunt lipsite de temei.

Principiul egalităţii, în componenta ce obligă la recunoaşterea unor salarii egale pentru toate persoanele care sunt încadrate pe aceeaşi funcţie şi desfăşoară aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii de vechime şi calificare, porneşte de la premisa că salariile aflate în plată ce îndeplinesc aceste condiţii sunt stabilite cu respectarea legii, indiferent că sunt sau nu sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, valoarea de referinţă sectorială fiind un element cu aplicabilitate generală în familia ocupaţională justiţie.

Statuând astfel, Înalta Curte constată că nu se poate reţine o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, nefiind vorba de o înlocuire a normelor legale aplicabile cu o normă creată pe cale judiciară, astfel cum susţine recurentul-pârât, ci de o interpretare şi aplicare a normelor legale de către instanţele judecătoreşti, prin raportare la mecanismele de unificare a practicii judiciare obligatorii pentru instanţe, care nu echivalează cu o activitate de legiferare, ci reprezintă exerciţiul firesc al atribuţiilor constituţionale şi legale ale puterii judecătoreşti.

Faţă de cele arătate în precedent, observând art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de control judiciar va admite recursul declarat; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând în limitele casării, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata diferenţelor drepturilor salariale şi, în consecinţă, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte fondul cauzei, Înalta Curte va menţine în rest sentinţa, în ceea ce priveşte soluţia de obligare a pârâtului la emiterea ordinului de salarizare prin care să recalculeze drepturile salariale ale reclamanţilor cu utilizarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Totodată, vor fi menţinute şi celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu au fost casate sau recurate, conform considerentelor prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 266 din data de 30 mai 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata diferenţelor drepturilor salariale şi în consecinţă, respinge acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.