Administrative liability for loss of use of insurance claims due to illegally refused payment requests under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea ei, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare formulată la data de 31.08.2021, reclamanta a solicitat obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale, respectiv de 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, iar în subsidiar dobânda penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1870/08.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată şi modificată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

Prin decizia nr. 3954/20.09.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii recursului formulat de societatea A. S.A., invocată de intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată. A admis recursul declarat de reclamanta societatea A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1870/08.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. A casat sentinţa recurată şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La data de 31.10.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a înregistrat dosarul nr. x/2021.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin sentinţa civilă nr. 417 din data de 13 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis astfel:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 3.287 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată,

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.134 RON, din care 400 RON reprezintă taxă judiciară de timbru aferentă primului ciclu procesual şi 734 RON reprezintă parte din onorariul de avocat aferent primului ciclu procesual.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea părţii adverse la cheltuielile de judecată.

Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, arată că cererea de plată din cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018, iar ca urmare a pronunţării deciziei ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021, decizia de soluţionare a cererii de plată a fost anulată definitiv, instanţa obligând FGA să analizeze pe fond cererile de plată.

Susţine că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, regula este că acţiunea în anularea actului administrativ conţine şi repararea pagubei cauzate, iar potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia ca în prealabil să fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.

Astfel, consideră că la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. S.A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de FGA, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond interpretând eronat acest text de lege.

Consideră că intimata-reclamantă avea posibilitatea de a formula prezenta cerere de chemare în judecată şi la momentul comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 ori de la data la care Curtea de Apel Bucureşti a admis contestaţia din dosarul nr. x/2018, deoarece prejudiciul era cunoscut de la acel moment, acesta aplicându-se la suma solicitată prin cererea de plată, astfel că avea caracter determinabil.

Recurentul-pârât solicită casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul cererii modificatoare, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Astfel, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA care să-i permită să solicite despăgubiri, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea.

Cu privire la excepţia tardivităţii, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 în forma în vigoare la data depunerii cererii de plată.

Susţine că intimata-reclamantă putea solicita despăgubiri pentru o pretinsă întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea Deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Precizează că potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei de respingere a cererii de plată se poate formula contestaţie în condiţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, iar potrivit acestor din urmă dispoziţii, împotriva deciziei, societatea de asigurare/reasigurare poate formula contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii.

Prin urmare, având în vedere faptul că intimata-reclamantă nu a avut niciun motiv pentru care să nu fi cerut aceste daune moratorii odată cu debitul principal în dosarul nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă.

Pe fondul cauzei, invocă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat.

Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleaşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ., respectiv: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoaşterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată şi la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii. De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanţă în litigiul de faţă, în care reclamanta a înţeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosinţă a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018.

Consideră că repararea pagubei în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanţa de judecată nu a analizat creanţa de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, aşadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă.

De asemenea, susţine că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că recurentul - pârât a invocat, pur formal, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără ca, prin calea de atac să dezvolte, în mod concret, critici care să vizeze faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât nu se impune analiza hotărârii recurate din această perspectivă.

Analizând, în continuare, argumentele recurentului - pârât subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc soluţiile date excepţiilor inadmisibilităţii şi tardivităţii, Înalta Curte le apreciază nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare.

În ceea ce priveşte prima excepţie invocată de pârâtul FGA, instanţa de control judiciar reţine că admisibilitatea acţiunii reiese din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Analizând aceste dispoziţii legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Altfel spus, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de excepţie, formularea unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, aşa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acţiunii.

Nefondată este şi critica recurentului-pârât FGA şi în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei de tardivitate a acţiunii, invocată prin raportare la prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Acest text de lege vizează exclusiv contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere a cererii de plată, statuând că împotriva deciziei de respingere se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv în termen de 10 zile de la comunicare.

Prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu reglementează condiţiile de formulare a unei cereri separate în despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin emiterea deciziilor la care face referire articolul de lege citat, astfel că în privinţa acestor acţiuni rămân aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen diferit pentru formularea cererii, respectiv cel de un an de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie. În speţă, decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, plata a fost efectuată la data de 29 octombrie 2021, iar cererea modificatoare a fost formulată la data de 31 octombrie 2021, aşadar în interior termenului prevăzut de textul de lege indicat anterior.

În continuare, procedând la examinarea criticilor recurentului-pârât, pe fondul cauzei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, soluţia instanţei de fond fiind pronunţată cu corecta aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiaşi norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere şi prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Condiţiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existenţa unei fapte ilicite, (2) existenţa unui prejudiciu, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În litigiul pendinte, reclamanta a susţinut că reprezintă faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită şi condiţia legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât şi în recurs, argumentul dedus din conţinutul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susţinând că dreptul reclamantei la plata creanţei de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susţinut recurentul-pârât că în speţă nu este dovedită vinovăţia sa în respingerea cererii de plată şi nici nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciul pretins, nefiind întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste critici vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/12.11.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Recurentul-pârât a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabileşte dreptul reclamantei la despăgubiri.

Motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăseşte în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat în mod definitiv de către instanţa de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrate sub nr. x/16.03.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanţe de asigurări, printre care suma de 3.287 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Vinovăţia recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Înalta Curte aminteşte că acţiunea de contencios administrativ are ca finalitate atât anularea actului administrativ nelegal, cât şi acoperirea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speţă, o componentă a acestui prejudiciu o reprezintă creanţa de asigurări în cuantum de 3.287 RON, sumă pe care intimata-reclamantă a primit-o ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plăţii dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată şi în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

În concret, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosinţa sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluţionarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părţii pârâte se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanţă de asigurări, pentru perioada anterior indicată. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat-o pe aceasta, în calitate de creditor de asigurări să se bucure de folosinţa sumei cuvenite.

Înalta Curte apreciază că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, constând în lipsa de folosinţă a sumei de 3.287 RON, justifică acordarea dobânzii aferente acestei sume, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021; în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, atunci când o sumă de bani nu este achitată la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii până la momentul plăţii, în cuantumul stabilit de convenţie sau, în lipsă, de lege, fără a fi necesară dovedirea prejudiciului, iar debitorul nu poate dovedi că acesta ar fi inferior. Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare."

În cauză, dobânda datorată A. are natura juridică a dobânzii penalizatoare, iar raportul juridic dedus judecăţii nu izvorăşte din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci din activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor privind gestionarea creanţelor de asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015. În acest sens, premisa acordării sumei de 3.287 RON cu titlu de creanţă de asigurări nu rezidă în activitatea de asigurare desfăşurată anterior de societatea falită, ci în competenţa conferită FGA prin Legea nr. 213/2015 de a distribui fondurile disponibile către creditorii de asigurări.

Conchizând, Înalta Curte reţine că răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală şi, în situaţia particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Având în vedere că intimata-reclamantă nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată, urmează să se respingă cererea de acordare a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 417 din data de 13 martie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.