Statutory interest upheld; late-payment penalty claim rejected as inapplicable to Insurance Guarantee Fund.

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.03.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11.06.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare a acţiunii, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 35045,93 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1482 din 5 septembrie 2022, Curtea a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente sumei de 13.780 RON (recunoscută ca fiind datorată şi achitată efectiv de FGA la data de 29.10.2021), dobândă ce va fi calculată de la data de 03.05.2018 (data emiterii deciziei nr. 14452/03.05.2018) până la data efectivă a plăţii despăgubirii, respectiv 29.10.2021.

A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.229,22 RON (taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat).

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului penalităţilor, şi, rejudecând pe fond cauza, admiterea acţiunii precizate şi obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011), iar, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată pentru perioada cuprinsă între împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data achitării despăgubirilor de către FGA, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat situaţia de fapt, a susţinut recurenta, sub un prim aspect de nelegalitate, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. S.A. prin plata cu întârziere a sumelor la care era îndreptăţită. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulate de A. S.A., care a condus la întârzierea în plata despăgubirilor.

Dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, se impune repararea integrală a prejudiciului şi obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.

Momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, iar momentul în care FGA trebuia să facă plata este, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererilor adresate unei autorităţi publice, cu atât mai mult cu cât cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii nr. 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea nr. 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. S.A. în termen de 30 de zile.

Faptul că FGA a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei nu poate să conducă la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă.

A susţinut că principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A mai invocat încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare. Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011, aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, acesta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.

De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Astfel fiind, textele de lege reglementează conţinutul contractului de asigurare de tip RCA, stabilind inclusiv penalităţile aplicabile în caz de neplată în termen a sumelor datorate cu titlu de penalităţi, recurenta-reclamantă precizând că nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor solicitate.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, a arătat că atunci când nu există o evaluare contractuală sau legală a prejudiciului, făcută printr-o normă specială, devin aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, care la art. 1 alin. (3) prevăd că "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

Deşi FGA, în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor în 30 de zile de la depunerea cererii de plată, acesta a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani, ceea ce impune aplicarea dobânzii penalizatoare în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor.

A susţinut că atâta vreme cât A. S.A. este îndreptăţită la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, iar FGA este o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. S.A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, astfel că stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui chemat să repare prejudiciul.

3.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepţie iar, în secundar, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul expunerii unui scurt istoric al cauzei, că sentinţa de fond este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, art. 18 şi art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum şi a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Apreciază recurentul-pârât că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acţiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Cu privire la excepţia tardivităţii, consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu dispoziţiile legii speciale.

A mai făcut recurentul referire la respingerea excepţiei prescripţiei, apreciind că în mod eronat instanţa de fond a respins-o considerând că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu împrejurarea că reclamantei nu i s-a comunicat un act administrativ de refuz al plăţii, termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere.

A mai solicitat recurentul admiterea excepţiei prematurităţii acţiunii şi admiterea excepţiei lipsei de interes, concluzionând că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 11.06.2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, respectiv suma de 35.045,93 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective, şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat constatarea existenţei unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată menţionate şi să se dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispoziţiile legale, iar modificarea acţiunii prin cererea formulată la 11.06.2021 s-a datorat emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin care pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei.

1.1. Înalta Curte, analizând cu prioritate recursul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care priveşte soluţia instanţei asupra excepţiilor invocate prin întâmpinarea la cererea modificatoare, a inadmisibilităţii şi a tardivităţii, constată că recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. prin raportare la soluţia primei instanţe pronunţate asupra excepţiilor invocate prin întâmpinare, clamând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează aceste instituţii.

Referitor la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, recurentul-pârât neaducând nicio critică din perpsectiva acestui motiv de casare.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se reţine că, în înţelesul textului legal menţionat, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, este de observat că prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

A susţinut recurentul-pârât că raţionamentul instanţei de fond asupra excepţiei inadmisibilităţii a fost bazat pe o interpretare eronată a art. 19 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004 şi a considerentelor reţinute de instanţa supremă prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată într-un recurs în interesul legii.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, pe care le apreciază nefondate, şi în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei este admisibilă.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ, iar acest text de lege nu condiţionează admisibilitatea cererii în despăgubire formulate pe cale separată de faptul cunoaşterii sau nu, de către reclamant, a întinderii pagubei încă de la data emiterii actului administrativ nelegal.

La baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.

Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat definitiv la 13.10.2021, în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată şi nu acordarea de daune moratorii prin acţiunea principală, întrucât partea nu a solicitat la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.

Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscut cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea separată a reclamantei pentru despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 ar fi inadmisibilă pentru motivul că cererea de plată în discuţie a fost deja soluţionată prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 şi există o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta, întrucât prin hotărârea judecătorească de anulare a deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat şi care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.

Împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, contrar apărărilor pârâtului, nu se poate concluziona în sensul existenţei unui fine de neprimire în situaţia în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acţiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un atare drept de opţiune cu privire la modalitatea în care înţelege să acţioneze fiind prevăzut de legiuitor prin normele cuprinse la art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Nici prevederile art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, a căror încălcare a fost susţinută de recurentul-pârât, nu sunt de natură a modifica această concluzie, textul legii folosind sintagma "poate sesiza instanţa pentru (...) repararea pagubei cauzate", confirmând, aşadar, că solicitarea despăgubirilor odată cu formularea acţiunii în anularea actului vătămător reprezintă un drept, iar nu o obligaţie a părţii vătămate.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora:

"(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Argumentele recurentului vizând o aşa-zisă respingerea a excepţiei prescripţiei nu pot fi analizate, Înalta Curte constatând că recurentul-pârât nu a invocat la fond excepţia prescripţiei iar instanţa de fond s-a pronunţat doar asupra excepţiei inadmisibilităţii şi tardivităţii.

Referitor la celelalte critici formulate de recurent, care a solicitat admiterea excepţiei prematurităţii şi a excepţiei lipsei de interes, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost puse în discuţia instanţei de fond.

De altfel, în realitate, acestea reprezintă apărări sub aspectul normelor legale incidente, nefiind veritabile critici de nelegalitate aduse sentinţei de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Distinct de acest aspect, instanţa de control judiciar va analiza susţinerile recurentului-pârât prin prisma considerentelor sentinţei atacate, raportat la precizările reclamantei conform cărora prejudiciul a fost cauzat, dintr-o primă perspectivă a nesoluţionării cererii sale de plată în termen legal, iar dintr-o a doua perspectivă a emiterii unui act administrativ nelegal, şi anume decizia FGA nr. 14452/2018.

În ceea ce priveşte prima perspectivă invocată de reclamantă, instanţa de control judiciar aminteşte faptul că soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative sau nesoluţionarea acesteia în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.

În speţă, reclamanta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat constând în nesoluţionarea în termen a unei cereri, care să fi fost cenzurat prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în recurs în interesul legii. În concluzie, nu există vreun temei pentru a recunoaşte dreptul la despăgubire solicitat de reclamantă în intervalul cuprins între a 31-a zi de la data înregistrării cererii administrative la pârât şi data iniţială a soluţionării cererii.

În referire la a doua perspectivă reliefată, Înalta Curte reţine că actul administrativ tipic a fost anulat de instanţe în mod definitiv, ca urmare a nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

Ulterior, în urma reanalizării cererii de plată, pârâtul a concluzionat asupra cererii reclamantei în sensul că era îndreptăţită să beneficieze de plata creanţei de asigurare solicitate, achitând la data de 29.10.2021 suma solicitată cu titlu de despăgubire.

În aceste condiţii, întrucât motivul pentru care reclamanta nu a încasat până la data de 29.10.2021 suma solicitată este generat de efectul respingerii cererii sale de plată prin decizia nr. 14452/03.05.2018, reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prejudiciul pretins constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii la care reclamanta era îndreptăţită, drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât, în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii, respectiv 03.05.2018, şi data plăţii efectuate de pârât la 29.10.2021. Aşadar, lipsa de folosinţă a despăgubirii a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât, prin care s-a respins cererea de plată, fiind îndeplinită astfel şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Cât priveşte cuantumul prejudiciului, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...)."

De asemenea, sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011 care prevăd că "Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)" iar "în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."

Faţă de considerentele arătate, reţine că în mod corect a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei, astfel cum a fost modificată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 13.780 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, soluţia primei instanţe fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor legale incidente.

1.2. În ceea ce priveşte recursul exercitat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată argumentele recurentei sunt circumscrise motivului de casare referitor la pronunţarea soluţiei cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel cum este reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă partea a susţinut, în primul rând, încălcarea dispoziţiilor art. 1531 şi 1535 din C. civ., considerând că soluţia primei instanţe de a obliga pârâtul la plata de despăgubiri doar de la data emiterii deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind îndreptăţită la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care pârâtul trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv această plată.

Astfel, a opinat că momentul în care pârâtul trebuia să facă plata se impunea a fi stabilit conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea cererii adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială, în speţă Legea nr. 213/2015, nu este stabilit un termen expres.

Contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Într-adevăr, art. 1531 din C. civ. prevede la alin. (1) dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării unei obligaţii băneşti, iar art. 1535 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că, "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu."

Însă, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea modificatoare pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a căror aplicare este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să fie cenzurat pretinsul act administrativ asimilat nelegal, respectiv nesoluţionarea în termen sau refuzul nejustificat de soluţionare, imputat de aceasta pârâtului ulterior împlinirii termenului de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.

Or, o astfel de hotărâre judecătorească care să servească drept temei pentru repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri ca urmare a anulării unui act administrativ este cea prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada ulterioară emiterii actului, nu şi pentru perioada anterioară, între data înregistrării cererii de plată şi data emiterii actului cenzurat, pentru care nu au fost administrate dovezi în ceea ce priveşte conduita culpabilă a pârâtului.

Deşi este reală susţinerea recurentei-reclamante în sensul că legea specială aplicabilă, şi anume Legea nr. 213/2015, nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, acest aspect nu este de natură a conduce, în situaţia dedusă judecăţii, la concluzia potrivit căreia acordarea despăgubirilor doar pentru perioada ulterioară emiterii deciziei de respingere ar contraveni principiului reparării integrale a prejudiciului.

Aceasta, întrucât hotărârea judecătorească definitivă prin care se cenzurează actul administrativ al pârâtului vizează exclusiv anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşadar, doar din acel moment şi urmarea acelui act s-a conturat existenţa faptei ilicite a autorităţii pârâte, constând în fapta culpabilă a emiterii deciziei cu greşita interpretare a Legii nr. 213/2015, precum şi raportul de cauzalitate între actul nelegal emis şi prejudiciul suferit.

Altfel spus, prin actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată, recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări, din acel moment fiind confirmată existenţa vinovăţiei pârâtului, având în vedere că prin actul respectiv a realizat prima analiză a cererii doar din perspectiva aplicării plafonului de 450.000 RON reţinând depăşirea acestuia, deci nu pe fondul pretenţiei solicitate, şi până la data de 29.10.2021 când a fost reanalizată cererea de plată şi achitată suma menţionată.

Nici susţinerile recurentei referitoare la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi primite.

Pornind de la definiţia creanţei de asigurare prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost interpretată prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de observat că art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 nu este aplicabil procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015. Astfel, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Norma CSA nr. 14/2011, prin contractul de asigurare este acoperită doar răspunderea proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciul produs unei terţe persoane prin intermediul vehiculului, şi nu răspunderea asigurătorului RCA pentru fapta proprie, în cauză recurenta-reclamantă având calitatea de asigurător CASCO, care s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite.

Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 37 din aceeaşi Normă ASF aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevăd următoarele:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2 %, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

De asemenea, din interpretarea art. 64 din Normă, invocat de recurenta-reclamantă, rezultă că acesta se referă la penalităţi de întârziere ce sunt în strictă legătură cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres exercitate în temeiul art. 2210 din C. civ. privind subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său, nefiind izvorâte din contractul de asigurare încheiat de asigurătorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului.

Prin urmare, creanţele de asigurări în sensul legii speciale, nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, nu conţin sume cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de asigurătorul RCA asigurătorului CASCO pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

De altfel, recurenta-reclamantă reproşează FGA întârzierea la plată a sumei de 13.780 RON şi nu invocă o atare întârziere în privinţa asigurătorului RCA, pentru a fi aplicabil art. 64 din Norma în discuţie, acesta nefăcând parte din reglementările legale privind contractul de asigurare, ci din partea a II-a a Normei nr. 14/2011 ce reglementează "normele tehnice privind avizarea, constatarea prejudiciilor şi plata despăgubirilor."

Nefiind parte a reglementărilor legale privind contractul de asigurare, nu pot fi reţinute drept valide susţinerile reclamantei potrivit cărora obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere către asigurătorul CASCO, solicitate ca efect al subrogării în drepturile asiguratului său, ar face parte din contractul de asigurare şi ar reprezenta clauză obligatorie a acestui contract.

Aşa cum s-a arătat, penalităţile de întârziere nu reprezintă despăgubiri, în sensul art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2013, deoarece nu sunt stabilite în legătură cu riscul asigurat, ci cu modalitatea de îndeplinire de către asigurătorul RCA a propriilor obligaţii legale de plată către asigurătorul CASCO care s-a subrogat în drepturile asiguratului său, fiind, aşadar, în strânsă şi strictă legătură cu o culpă a asigurătorului RCA, care nu face însă obiectul analizei de faţă.

Cât priveşte cea de-a treia critică a recurentei aduse sentinţei de fond, ce vizează greşita aplicare a art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în sensul că ar fi aplicabile normele cuprinse la alin. (2) şi nu cele de la alin. (3) al textului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi validată raportat la cadrul normativ incident situaţiei deduse judecăţii.

Susţine recurenta că raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contractele de asigurare şi din prevederile legale incidente în materia asigurărilor, raportându-se în sprijinul opiniei exprimate exclusiv la calitatea sa de asigurător.

Or, pornind de la scopul constituirii Fondului de Garantare a Asiguraţilor, şi anume acela de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, fiind o persoană juridică de drept public în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015, sens în care plăteşte despăgubiri, indemnizaţii sau prime de asigurare în cazul falimentului unui asigurător, însă nu preia ope legis obligaţiile acestuia, nefiind succesorul său în drepturi şi obligaţii, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine cu suficient temei că raporturile juridice dintre Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recurenta-reclamantă s-ar circumscrie raporturilor juridice subsumate exploatării unei întreprinderi, cum pretinde recurenta.

Daunele moratorii sunt despăgubiri băneşti ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate contractual de către debitor, iar raporturile dintre recurenta-reclamantă şi FGA nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în accepţiunea art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., raţionamentul primei instanţe sub acest aspect fiind, ca atare, unul corect.

Referitor la cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine, faţă de dispoziţiile art. 451-453 din C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi în procesul civil şi, totodată, că au caracter de sancţiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală şi culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.

Cum, în prezenta cauză, ambele părţi au formulat cereri de recurs împotriva sentinţei de fond, iar soluţia instanţei de control judiciar este de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de recurenta-reclamantă.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru argumentele expuse în precedent, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1482 din 5 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.