Validity of administrative order capping retroactive salary differences at the three-year prescription limit and applying statutory salary caps to rights recognized by court judgments

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea inregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a 9-a în data de 28 februarie 2022 reclamanţii A., B., C. si D. au chemat în judecată pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si pe paratii Parchetul de pe langa Tribunalul Caras-Severin si Parchetul de pe langa Curtea de Apel Timisoara, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună:

1. Revocarea/modificarea parţială a ordinului de salarizare numărul 2295 din 7 decembrie 2021 emis de pârât, mai exact a articolului 2, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiile lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării articolului 38, alin. (6) din legea numărul 153 din 2017.

2. Revocarea/modificarea parţială a ordinului, respectiv a articolelor 4 şi 6, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului incepând cu 1 august 2016 şi nu cu trei ani anteriori emiterii ordinului.

3. Anularea adresei nr. x/31.01.2022 de respingere a contestatiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1400 din data de 14 iulie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a paratului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, ca neîntemeiată.

A respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin si Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi a respins acţiunea, ca fiind promovata împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

Pe fond, a respins acţiunea introdusa împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1400 din data de 14 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A., B., C. si D..

Recurenţii, procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi modificarea parţială a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General, în special a art. 2, 4 şi 6. Au invocat nelegalitatea plafonării indemnizaţiei de încadrare la nivelul anului 2022, prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât această limitare nu poate opera în detrimentul drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi acte administrative executorii, care au stabilit aplicarea valorii de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON.

Recurenţii au susţinut că prevederile art. 38 alin. (6) sunt aplicabile exclusiv în cazul majorărilor salariale reglementate prin lege, nu şi în situaţiile în care drepturile salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive. Au invocat Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care consacră caracterul general al hotărârilor judecătoreşti ce interpretează norme cu aplicabilitate generală, precum şi Deciziile nr. 23/2016, nr. 36/2018 şi nr. 7/2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care confirmă aplicarea nivelului maxim de salarizare în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în conformitate cu principiul egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie.

Au mai arătat că aplicarea plafonării creează o discriminare între magistraţii care au obţinut hotărâri judecătoreşti şi cei care nu au obţinut, deşi se află în situaţii identice, ceea ce contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, care asimilează drepturile salariale drepturilor patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În privinţa limitării plăţii diferenţelor salariale la 3 ani anterior emiterii ordinului, se invocă faptul că Ordinul nr. 2295/2021 constituie un act scris de recunoaştere a dreptului, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 2506 alin. (4), art. 2510 şi art. 2541 din C. civ. privind renunţarea la prescripţie şi naşterea unui nou termen.

Astfel, prevederile art. 4 şi 6 din ordin sunt nelegale, întrucât contravin recunoaşterii explicite a dreptului începând cu 01.08.2016, dată de la care se impune recalcularea şi plata integrală a diferenţelor salariale.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate împotriva Ordinului nr. 2295/2021, cu recalcularea şi plata diferenţelor salariale începând cu 01.08.2016, fără aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi fără limitarea la termenul de prescripţie de 3 ani, precum şi cu respectarea titlurilor executorii şi a jurisprudenţei obligatorii.

3. Apărările formulate

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat întâmpinare, iar prin notele scrise depuse, a invocat excepţia rămânerii fără obiect a cauzei în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

4. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului exercitat în cauză

Analizând sentinţa recurată, actele şi lucrările dosarului, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cu argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi şi cu apărările intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă legalitatea art. 2, art. 4 şi art. 6 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public prin care s-a dispus că: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, că, în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului şi, respectiv, că plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, recurenţii-reclamanţi formulând critici de nelegalitate din perspectiva greşitei interpretări şi aplicări a normelor de drept substanţial incidente, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Concret, criticile recurenţilor-reclamanţi vizează, pe de o parte, aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, recurenţii solicitând recunoaşterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 1.08.2016, şi, pe de altă parte, eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei faptice existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că acestea s-au realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, se reţine că potrivit art. 2507 din C. civ., debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ., "recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit", şi că "în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie." Însă, este necesar a se distinge în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor.

Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ., inclusiv sub aspectul existenţei recunoaşterii prin act scris, astfel cum se stipulează la art. 2538 din C. civ.

Aplicând aceste considerente la speţa dedusă judecăţii, este de observat că data de 01.08.2016, menţionată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripţie avut în vedere în actul administrativ în discuţie, vizând o perioadă cu depăşirea acestui termen, anterioară datei de 07.12.2018, avută în vedere de emitent ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale.

Aşa cum reiese din conţinutul art. 2508 C. civ., renunţarea la prescripţie este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din ordinul contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanţilor trebuia realizată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, ci reflectă voinţa emitentului actului de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaştere.

Cu alte cuvinte, intimatul-pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care îi sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie, potrivit articolului 4 din actul contestat.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul-pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voinţa reală a acestuia de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 şi art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reţine că din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenţia intimatului-pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Revenind la ordinul contestat în cauză, din conţinutul acestuia rezultă că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

În situaţia hotărârilor judecătoreşti prin care sunt recunoscute drepturi, sunt aplicabile prevederile art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aplicarea ordinului realizându-se cu respectarea dispozitivului acestora, şi nu se intră în sfera de aplicare a art. 4 din ordin/decizie.

Referitor la criticile care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza motivelor de recurs, în condiţiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018 (în raport de Ordinul nr. 2295/7.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 7.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenţii-reclamanţi prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi cu art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1400 din 14 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.