Retrocession of church property: abusive transfer to another religious entity via communist-era decree triggers OUG 94/2000 presumption

Şedinţa publică din data de 27 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 mai 2022, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea şi Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Supuru de Sus au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România anularea parţială a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, comunicată la data de 12.04.2022, cu privire la imobilul identificat Supuru de Sus, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conţină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul anterior menţionat, fără cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x Supuru de Sus, înscrise în C.F. nr. x Supuru de Sus.

A Obligatpârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiţii pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000.

A respins restul pretenţiilor formulate.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu art. 28 şi art. 37 din Decretul nr. 177/1948. În esenţă, recurenta a susţinut că imobilul în litigiu, identificat cu nr. top. x şi y, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, nu a fost preluat de statul român sau de o altă persoană juridică de drept public în perioada 6 martie 1945 - 22 decembr55ie 1989, ci a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, persoană juridică de drept privat, conform încheierii nr. 189/04.03.1967. Astfel, nu ar fi incidentă ipoteza preluării abuzive reglementată de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul a fost în proprietatea reclamantelor la momentul pretinsei preluări şi nici că a fost preluat de stat.

Recurenta a subliniat că, potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, dovada dreptului de proprietate la data preluării abuzive trebuie făcută prin acte doveditoare, precum acte de vânzare-cumpărare, donaţii, extrase de carte funciară sau alte înscrisuri relevante. În lipsa unor astfel de dovezi, cererea de retrocedare nu poate fi admisă. În opinia recurentei, reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării, astfel că nu este îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de actul normativ menţionat.

O altă critică vizează interpretarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, care consacră principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară. Recurenta a susţinut că, în măsura în care dreptul de proprietate al Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus este înscris în cartea funciară, acesta se prezumă a fi exact şi opozabil erga omnes, inclusiv Comisiei Speciale de Retrocedare, care nu are competenţa de a verifica legalitatea înscrierii. În acest sens, recurenta a invocat şi sentinţa civilă nr. 122/10.04.2019 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în dosarul nr. x/2017.

În subsidiar, Comisia a solicitat, în ipoteza în care instanţa va admite acţiunea reclamantelor, stabilirea unui termen de executare mai mare decât cel prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât punerea în executare a hotărârii judecătoreşti necesită obţinerea unor înscrisuri suplimentare de la instituţii publice competente, iar termenul de 30 de zile este insuficient în practică.

În concluzie, Comisia Specială de Retrocedare a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile nr. 269/09.11.2022 şi, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate de reclamante, cu menţinerea ca temeinică şi legală a Deciziei nr. 10104/21.02.2022, emisă de Comisie.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând recursul declarat, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, recurenta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu prevederile art. 28 şi 37 din Decretul nr. 177/1948.

Potrivit susţinerilor recurentei, imobilul în litigiu, identificat cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x Supuru de Sus, nu ar fi fost preluat de Statul Român sau de o persoană juridică de drept public, ci ar fi trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, persoană juridică de drept privat, prin încheierea nr. 189/04.06.1967, astfel că nu ar fi incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei, întrucât din analiza înscrisurilor depuse la dosar, în special a colii C.F. nr. x Supuru de Sus, rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu a constituit proprietatea tabulară a Parohiei Greco-Catolice Supuru de Sus încă din anul 1884, aspect consemnat în Foaia A sub B1. Rectificarea operată în anul 1967, prin care s-a modificat denumirea proprietarului în favoarea Parohiei Ortodoxe Române, nu a avut la bază un act juridic translativ de proprietate, ci a fost efectuată în temeiul unor acte normative emise în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv Decretul nr. 358/1948, ceea ce atrage incidenţa prezumţiei de preluare abuzivă reglementată de pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

În acest context, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu impun ca preluarea abuzivă să fi fost realizată exclusiv de Statul Român, ci includ şi ipoteza preluării de către "orice alte persoane juridice", fără distincţie între cele de drept public sau privat.

Instanţa de recurs reţine că, la momentul atribuirii imobilului Parohiei Ortodoxe Române din Supuru de Sus, Biserica Ortodoxă Română era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât şi părţile lor componente locale.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că înscrierea în Cartea Funciară a imobilului identificat cu nr. top. x din localitatea Supuru de Sus s-a realizat la data de 04 martie 1967 în temeiul Decretului nr. 358/1948, fără acordarea unei despăgubiri juste şi echitabile.

Prin urmare, trecerea imobilului în patrimoniul Parohiei Ortodoxe Române în baza Decretului nr. 358/1948, coroborat cu art. 37 din Legea nr. 177/1948, se circumscrie noţiunii de preluare abuzivă în sensul legii.

Referitor la critica privind aplicarea dispoziţiilor art. 32 şi 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată.

Principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară nu poate fi aplicat în mod automat în cauzele având ca obiect retrocedarea unor imobile preluate abuziv, întrucât reprezintă legea generală în materie, iar legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situaţii precum cea din speţă, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară a recurentei privind acordarea unui termen de executare mai mare decât cel prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este întemeiată, întrucât situaţia juridică a imobilului este clară, iar obligaţia de emitere a unei decizii de retrocedare în conformitate cu considerentele hotărârii judecătoreşti nu presupune administrarea unor probe suplimentare care să impună prelungirea termenului legal.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, obligând pârâta să soluţioneze cererea de restituire a imobilului, în urma verificării îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea bunurilor imobile aparţinând cultelor religioase.

Pentru toate aceste considerente, constatând că recurenta-pârâtă nu a expus critici apte să conducă la reformarea soluţiei primei instanţe, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri religioase care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 269/CA/2022 - P.I. din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.