Security seizure automatically terminated for failure to verify within statutory deadline

Şedinţa publică din data de 30 decembrie 2025

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 decembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023, a fost admisă cererea formulată de inculpatul A., prin apărător ales, cu privire la măsura asiguratorie a sechestrului asigurator.

În temeiul art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 2502 C. proc. pen.. s-a constatat încetată de drept măsura asigurătorie a sechestrului asigurator instituită prin sentinţa penală nr. 827/18.09.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., prezente şi viitoare, până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR şi, în baza art. 2502 teza finală C. proc. pen.. s-a dispus ridicarea acesteia.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 827 din data de 18.09.2024 în dosarul nr. x/2023, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 219 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 (opt) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală (faptă din 17/18.02.2020 - persoană vătămată B.).

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 205 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 6 (şase) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal (faptă din 17/18.02.2020 - persoană vătămată B.).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor obligatoriu de 2 ani, în final inculpatul având de executat pedeapsa principală rezultantă de 10 (zece) ani închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. rap. la art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen.. cu referire la art. 1349 alin. (1) C. civ. şi art. 1357 alin. (1) C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi inculpatul a fost obligat să plătească acesteia suma de 50.000 euro, în RON la cursul oficial al BNR în ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.. şi art. 252 C. proc. pen.., a fost dispusă luarea măsurii sechestrului asigurator pentru garantarea despăgubirilor civile, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., prezente şi viitoare, până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua pronunţării prezentei hotărâri.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpatul A. şi partea civilă B., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală la data de 16.10.2024, sub nr. x/2023.

La data de 24.11.2025, apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales, a depus o cerere de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii luate în cauză prin sentinţa penală nr. 827/18.09.2024 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Cu privire la încetarea de drept a măsurii sechestrului asigurator, Curtea a apreciat că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen.., în raport cu motivele invocate.

Curtea a reţinut că termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Curtea a mai reţinut că, spre deosebire de drepturile substanţiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.

În opinia Curţii, stabilirea termenelor substanţiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancţiunilor şi a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asiguratorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Curtea a apreciat că termenele maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale.

În continuare, Curtea a reţinut că o clasificare a termenelor ca fiind substanţiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor şi intereselor pe care acestea le ocrotesc şi nu sancţiunea care intervine în cazul nerespectări acestora (fie că este prevăzută expres şi în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general).

A mai precizat că raţiunea existenţei unei anumite diferenţieri, de esenţa obiectului clasificat, determină tocmai împărţirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări şi nu o precede. Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asiguratorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni ci, aşa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite.

Totodată, Curtea a reţinut că, din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligaţie în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsuri asiguratori "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligaţie impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în acelaşi timp şi o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancţiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen, or, din punct de vedere substanţial, încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Ca atare, Curtea a reţinut că termenul în discuţie este unul peremptoriu (imperativ) întrucât în interiorul acestuia trebuie îndeplinită o activitate procesuală (verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii).

Raţiunea termenului de un an instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii, în optica instanţei de fond, este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport cu durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Curtea a mai reţinut că, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare in raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

S-a subliniat că, nerespectarea unei obligaţii procedurale de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii are consecinţe substanţiale, deoarece vizează durata restrângerii unui drept fundamental ce preexistă procesului penal (dreptul de proprietate asupra bunurilor sechestrate al căror exerciţiu este restrâns, sub aspectul prerogativei dispoziţiei, prin însăşi măsura asiguratorie supusă controlului judecătoresc), iar nu durata procedurilor.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării termenelor maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substantial şi este încetarea de drept (ope legis) a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Curtea a observat că măsura sechestrului asigurător a fost luată prin sentinţa penală apelată, la data de 18.09.2024, şi a fost depăşit termenul de 1 an în care trebuia verificată legalitatea şi temeinicia măsurii sechestrului asigurator, astfel că soluţia care s-a impus a fost de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, cu consecinţa ridicării acestora.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea contestaţiei, considerând că, în mod netemeinic, instanţa de judecată a constatat încetată de drept măsura asigurătorie a sechestrului asigurător instituită prin sentinţa penală nr. 827/18.09.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR, dispunând ridicarea acesteia.

În motivarea contestaţiei, parchetul a învederat că legea nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanţa de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 2502 C. proc. pen.., apreciind că acest termen pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii ar reprezenta un termen procedural de recomandare.

Totodată, parchetul a considerat că dispoziţiile procesual penale sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind interzise adăugarea la lege sau extinderea prin analogie a efectelor altor prevederi legale.

Concluzionând, parchetul a mai considerat că legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii în situaţia neverificării temeiniciei acestora în intervalul de timp prevăzut, astfel încât în ceea ce priveşte necesitatea şi proporţionalitatea măsurii asigurătorii, a apreciat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă în continuare, în raport cu scopul care a determinat luarea ei, fără a fi excesivă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 22.12.2025, sub nr. x/2023/a2, fiind acordat termen de judecată la data de 30.12.2025.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispoziţiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, în majoritate, apreciază contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ca fiind neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Conform art. 2502 C. proc. pen.., în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că se impune a se analiza natura termenelor prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.., în raport cu motivele invocate de către parchet.

De asemenea, prin decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) teza întâi din C. proc. pen.., Curtea Constituţională a reţinut că ingerinţa generată prin dispunerea sechestrului asupra bunurilor mobile şi imobile ale suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul de proprietate, aceasta este reglementată prin lege, respectiv art. 249 şi următoarele C. proc. pen.., are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul procesului penal, se impune, fiind adecvată, in abstracto, scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.

Totodată, ingerinţa analizată este proporţională cu cauza care a determinat-o, de vreme ce măsurile asigurătorii au caracter provizoriu, întrucât acestea se dispun pe durata procesului penal, iar Curtea, analizând principiul proporţionalităţii, în jurisprudenţa sa constantă, a reţinut că acesta presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar (par. 30).

Prin decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016), Curtea Constituţională a reţinut că, în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Măsurile asigurătorii sunt, astfel, măsuri procesuale cu caracter real, temporar şi provizoriu, care au ca scop garantarea reparării pagubei cauzate prin infracţiune, a executării pedepsei amenzii, a executării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, precum şi garantarea plăţii cheltuielilor judiciare generate de derularea unei proceduri judiciare penale.

Totodată, Înalta Curte, în majoritate, reţine că termenele substanţiale sunt cele care ocrotesc drepturi, prerogative şi interese extraprocesuale, preexistente procesului penal şi independente de acesta, limitând durata unor măsuri sau condiţionând îndeplinirea unor acte sau promovarea unor acţiuni care ar anihila un drept sau un interes extraprocesual. Spre deosebire de termenele substanţiale, termenele procedurale sunt termenele care ocrotesc drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal şi contribuie la disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale în vederea asigurării realizării la timp şi în mod just a scopului procesului penal.

Stabilirea termenelor substanţiale este de natură a asigura certitudinea întinderii răspunderii penale, a sancţiunilor şi a altor măsuri care restrâng drepturile şi libertăţile extraprocesuale ale persoanei vătămate.

Astfel, în materia măsurilor asigurătorii, fiind vorba despre ocrotirea unor drepturi extraprocesuale preexistente, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că termenele maxime de 6 luni şi 1 an înăuntrul cărora trebuie verificată măsura asigurătorie sunt termene substanţiale.

Clasificarea termenelor ca fiind substanţiale ori procedurale are în vedere natura drepturilor şi intereselor pe care acestea le ocrotesc şi nu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestora (fie că este prevăzută expres şi în mod particular, fie că este reglementată cu titlu general). Raţiunea existenţei unei anumite diferenţieri, de esenţa obiectului clasificat, determină tocmai împărţirea pe categorii, iar efectul survine acestei clasificări si nu o precede.

Expirarea termenului substanţial atrage o sancţiune specifică, respectiv încetarea de drept.

Împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut în textul de lege nou introdus (prin Legea nr. 6/2021) şi o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene nu le conferă natura unor termene procedurale, atâta vreme cât natura termenului de verificare a măsurii asigurătorii nu depinde de reglementarea expresă a unei sancţiuni ci, aşa cum s-a arătat, de natura intereselor ocrotite, legiuitorul având în vedere eficienţa care urmează a se da art. 1 Protocol 1 din CEDO, de unde derivă şi formularea textului de lege "nu mai târziu de", formulare ce pune în discuţie, în mod evident, un termen până la care se putea verifica această măsură.

Înalta Curte, în majoritate, consideră că, din analiza textului de lege rezultă că legiuitorul a urmărit să impună o obligaţie în sarcina organelor judiciare, aceea de a proceda la verificarea subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii "nu mai târziu de" termenul de 6 luni, respectiv 1 an. O atare obligaţie impusă în sarcina organelor judiciare nu poate fi apreciată în acelaşi timp şi o recomandare, doar pentru că nu a fost prevăzută în mod expres una dintre sancţiunile ce se impun cu necesitate ca urmare a constatării nerespectării unui termen imperativ, respectiv decăderea organului judiciar penal din exercitarea dreptului procesual, precum şi nulitatea actului procesual făcut peste termen. Or, din punct de vedere substanţial, neverificarea măsurilor în termenul imperativ impus de lege atrage încetarea de drept.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, în majoritate, constată că a fost depăşit termenul de 1 an în care, instanţa de judecată, ar fi trebuit să procedeze, conform art. 2502 C. proc. pen., la "verificarea măsurilor asiguratorii", mai precis, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 C. proc. pen.. aplicându-se în mod corespunzător.

Înalta Curte, în majoritate, reţine, totodată, faptul că termenul de un an se calculează de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021 prin care s-au introdus dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen., respectiv de la data de 28 februarie 2021. Acest lucru rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale, legiuitorul arătând mai întâi organele judiciare abilitate să verifice subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, şi anume, procurorul, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată, pentru ca ulterior să stabilească termenul maxim în care să se procedeze la verificare, ocazie cu care nu mai menţionează şi faza camerei preliminare. Astfel, se prevede că, în cazul urmăririi penale, termenul maxim de verificare este de 6 luni, iar, în cazul judecăţii, termenul maxim de verificare este de un an.

Raţiunea termenului de un an, instituit pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii în cursul judecăţii, este aceea de a respecta caracterul proporţional al măsurii în raport cu durata şi evoluţia procedurii, respectiv de a elimina arbitrariul cât priveşte menţinerea pe o durată nedeterminată a unei măsuri restrictive de drepturi.

Totodată, menţinerea măsurii asigurătorii în procesul penal trebuie să respecte exigenţele de proporţionalitate impuse de CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând că "ridicarea măsurii asigurătorii ar trebui să fie posibilă atunci când durata efectivă a acesteia este exagerat de mare în raport de durata şi evoluţia procedurii şi consecinţele pe care le produce depăşesc efectele normale ale unei astfel de măsuri" (cauza Forminster Entreprises Limited c. Republicii Cehe, hotărârea din 9 ianuarie 2009, parag. 76-78).

În aceste condiţii, Înalta Curte, în majoritate, apreciază că sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării termenelor maxime de 6 luni şi 1 an în care trebuie verificată măsura asigurătorie se impune a fi privită din punct de vedere substanţial şi este încetarea de drept a măsurilor neverificate în termenul imperativ impus de lege.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte, în majoritate, observă că măsura asigurătorie a sechestrului a fost luată prin sentinţa penală nr. 827 din data de 18 septembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia penală, însă, ulterior, respectiva măsură nu a mai fost verificată, astfel că termenul substanţial de un an, impus de art. 2502 C. proc. pen.. a fost depăşit.

Faţă de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen.., Înalta Curte, în majoritate, va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei declarate de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 100 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă în cuantum de 565 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

ÎN MAJORITATE:

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea contestaţiei declarate de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 100 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă în cuantum de 565 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 decembrie 2025.

OPINIE SEPARATĂ

În sensul admiterii contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a menţinerii sechestrulului asigurător instituit asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR ca legală şi temeinică.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti critică încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, considerând că, în mod netemeinic, instanţa de judecată a constatat încetată de drept măsura asigurătorie a sechestrului asigurător instituită prin sentinţa penală nr. 827/18.09.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR, dispunând ridicarea acesteia.

În motivarea contestaţiei, parchetul a învederat că legea nu prevede vreo sancţiune pentru nerespectarea termenului de 1 an în care instanţa de judecată trebuie să procedeze potrivit art. 2502 C. proc. pen.., apreciind că acest termen pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii ar reprezenta un termen procedural de recomandare.

Totodată, parchetul a considerat că dispoziţiile procesual penale sunt de strictă interpretare şi aplicare, fiind interzise adăugarea la lege sau extinderea prin analogie a efectelor altor prevederi legale.

Concluzionând, parchetul a mai considerat că legiuitorul nu a prevăzut sancţiunea încetării de drept a măsurilor asigurătorii în situaţia neverificării temeiniciei acestora în intervalul de timp prevăzut, astfel încât în ceea ce priveşte necesitatea şi proporţionalitatea măsurii asigurătorii, a apreciat că temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă în continuare, în raport cu scopul care a determinat luarea ei, fără a fi excesivă.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi de judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

În această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen.., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen.. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen..) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen.. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc).

Totodată, constat că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, apreciez că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen.. este neîntemeiată.

Procedând, în continuare, la verificarea încheierii atacate, din perspectiva temeiniciei, constat că, în speţă, se reţine, sub aspectul acuzaţiilor formulate, că inculpatul A. a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune sexuală, prev. de art. 219 alin. (1) şi (2) lit. a) C. pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal, prev. de art. 205 alin. (1) şi (2) C. pen.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat prin fapta inculpatului A. trimis în judecată în cauză, la termenul de judecată din data de 17.10.2023, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a luat act că persoana vătămată B. a depus o cerere de constituire parte civilă, instanţa reţinând că este neîndoielnic că faptele ilicite şi culpabile ale inculpatului au fost de natură să îi cauzeze persoanei vătămate prejudicii de ordin moral, având în vedere modalitatea concretă de comitere reţinută la situaţia de fapt, între faptele inculpatului şi prejudiciile morale existând legătură de cauzalitate ce rezultă din însăşi săvârşirea acestora.

Ulterior, prin sentinţa penală nr. 827/18.09.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în temeiul art. 397 alin. (2) C. proc. pen.. rap. la art. 249 alin. (1) şi (5) C. proc. pen.. şi art. 252 C. proc. pen.., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurator pentru garantarea despăgubirilor civile, asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A., prezente şi viitoare, până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR.

Conform dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen.., "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Aşadar, în aplicarea caracterului provizoriu al măsurilor asigurătorii, legiuitorul a impus prin aceste dispoziţii procesual penale obligativitatea verificării periodice a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea respectivelor măsuri, verificare ce trebuie realizată inclusiv prin raportare la condiţiile în care acestea puteau fi dispuse.

Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 249 alin. (1) C. proc. pen.., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora (art. 249 alin. (5) C. proc. pen..).

Din interpretarea dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în principiu, luarea măsurilor asigurătorii este condiţionată de constatarea prealabilă a necesităţii instituirii lor în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, principiu care guvernează, de altfel, toate măsurile procesuale. În plus, dispunerea măsurilor asigurătorii trebuie să satisfacă şi cerinţa proporţionalităţii acestora cu scopul urmărit prin dispunerea lor şi, în mod particular, cu valoarea estimată a sumelor a căror recuperare este garantată prin intermediul acestei categorii de măsuri.

Examinând, în raport cu aceste consideraţii, actele şi lucrările dosarului, apreciez, în dezacord cu judecătorii de la Curtea de Apel Bucureşti, că subzistă, în continuare, temeiurile care au determinat instituirea şi, ulterior, menţinerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor aparţinând inculpatului A., acestea fiind necesare în vederea garantării reparării presupuselor pagube produse prin infracţiunile imputate şi executării cheltuielilor judiciare.

Totodată, raportat la data instituirii măsurilor asigurătorii (luna septembrie 2024), la cuantumul prejudiciului reclamat de partea civilă, de natura şi gravitatea acuzaţiilor formulate, respectiv agresiune sexuală şi lipsire de libertate în mod ilegal, de modalitatea în care s-au desfăşurat presupusele acţiuni ilicite şi stadiul în care se află cauza, respectiv în apel, în condiţiile în care nu se identifică perioade de stagnare a procedurii imputabile organelor judiciare, la momentul procesual actual se poate aprecia rezonabil că în privinţa respectivelor măsuri asigurătorii luate instanţă se păstrează justul echilibru între interesul general legitim al statului, şi interesul personal al acuzaţilor de a-şi exercita neîngrădit dreptul de proprietate asupra bunurilor/sumelor de bani ce au fost indisponibilizate, menţinerea acestora fiind justificată de datele cauzei, iar consecinţele produse sunt cele normale unei asemenea măsuri procesuale.

Prin urmare, constat că măsurile asigurătorii analizate satisfac în continuare exigenţele de necesitate şi proporţionalitate care au stat la baza dispunerii lor prin sentinţa penală 827/18.09.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi nu se justifică în momentul de faţă ridicarea acestora, fiind o garanţie pentru o posibilă plată a despăgubirilor civile.

Aşadar, pentru considerentele anterior dezvoltate, apreciez că se impunea admiterea contestaţiei formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi menţinerea sechestrulului asigurător instituit asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A. până la concurenţa echivalentului în RON a sumei de 50.000 euro, la cursul BNR ca legală şi temeinică.