Automatic expiration of security measures for missing verification deadlines: non-applicability of preventive measure rules by analogy

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2025

Deliberând asupra contestaţiilor de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 noiembrie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. şi 2502 C. proc. pen.., a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii luate prin sentinţa penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, cu privire la toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aparţinând apelanţilor-intimaţi-inculpaţi A., B. şi C. şi, în consecinţă, a ridicat măsurile asigurătorii instituite asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, aparţinând acestora.

Pentru a dispune astfel, printre altele, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti s-a instituit măsura asigurătorie asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, deţinute în prezent sau dobândite ulterior de inculpaţii B., A. şi C..

Prin aceeaşi sentinţă penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaţilor A., B. şi C., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 367 alin. (1) şi (2) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f).) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, faţă de inculpaţii:

- B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., şi evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- A., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- C., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 19 şi 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 şi art. 1003 din C. civ. din 1864, respectiv a art. 165 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională De Administrare Fiscală, în contradictoriu, printre alţii, şi cu inculpaţii B., A. şi C., şi, în consecinţă, s-a dispus:

- obligarea inculpaţilor D., Degl’innocenti Alberto, E., F., G., H., I., J., K., L., B., A., M. şi C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 4.393.667 RON, (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 28.04.2017 şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 28.04.2017) şi la plata, în continuare, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal restant, calculate de la data de 29.04.2017 până la data plăţii integrale;

- obligarea inculpaţilor K., L., B., A., M. şi C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 1.287.874 RON (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 13.11.2014 şi penalităţi de întârziere calculate până la data de 13.11.2014) şi la plata, în continuare, a dobânzii şi penalităţilor de întârziere aferente debitului principal restant, calculate până la data plăţii integrale.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 11 din Legea nr. 241/2005 a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, deţinute în prezent sau dobândite ulterior de inculpaţii B., A. şi C., până la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părţii civile Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

S-a mai arătat că toţi cei trei inculpaţi menţionaţi anterior au solicitat continuarea procesului penal.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel, printre alţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală, inculpaţii A., B. şi C., dar şi partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 12.08.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, printre altele, în baza art. 2502 din C. proc. pen., a fost menţinută măsura asigurătorie instituită prin sentinţa penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului Bucureşti asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, deţinute în prezent sau dobândite ulterior, printre alţii, de inculpaţii B., A. şi C..

Prin decizia penală nr. 616/18.09.2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală au fost admise contestaţiile formulate de inculpaţii anterior menţionaţi împotriva încheierii de şedinţă din 12.08.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, a fost desfiinţată, în parte, încheierea de şedinţă atacată numai în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a măsurilor asigurătorii luate asupra bunurilor inculpaţilor A., B. şi C. şi s-a dispus rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeaşi instanţă - Curtea de Apel Bucureşti.

S-a reţinut că instanţa supremă a constatat că prima instanţă nu a efectuat o verificare concretă asupra subzistenţei temeiurilor care au determinat menţinerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor contestatorilor inculpaţi A., B. şi C., demersul analitic al primei instanţe având un caracter incomplet, motiv de nelegalitate care impune desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestaţie excedează efectului devolutiv specific căii de atac.

Astfel, realizarea controlului judiciar, chiar şi în condiţiile caracterului devolutiv al unei căi de atac, are ca premisă posibilitatea realizării unei reevaluări a condiţiilor legale relevante în materie, iar nu substituirea integrală a judecăţii în primă instanţă, situaţie care ar echivala cu eliminarea unui grad de jurisdicţie prevăzut de lege.

S-a reţinut că, în rejudecare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că instanţa de fond trebuie să efectueze o analiză concretă a proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate faţă de fiecare contestator, şi să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.

Examinând la acest moment procesual actele şi lucrările dosarului în raport cu dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen.., ţinând seama de natura termenului de 1 an prevăzut de dispoziţiile legale menţionate, curtea a notat dispoziţiile prevăzute de art. 2502 C. proc. pen.., iar în legătură cu natura termenelor de 6 luni şi de 1 an prev. de art. 2502 C. proc. pen.., curtea a reţinut, prioritar, că legea procesual penală reglementează două mari categorii de termene, respectiv termenele procedurale şi termenele substanţiale şi a arătat că dacă sancţiunea pentru nerespectarea unui termen procedural este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen (art. 268 alin. (1) C. proc. pen..), în cazul termenelor procesuale expirarea acestora atrage de drept încetarea efectului măsurii (art. 268 alin. (2) C. proc. pen..).

Totodată, s-a mai arătat că modul de calcul al termenelor procedurale este reglementat de art. 269 C. proc. pen.., în timp ce calculul termenelor în cazul măsurilor restrictive de drepturi se calculează conform art. 271 C. proc. pen.., la rândul lor termenele procedurale putând fi legale, judiciare sau de recomandare.

Curtea a mai reţinut că termenele de 6 luni şi de 1 an impuse prin lege pentru verificarea din oficiu a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea/menţinerea măsurii asigurătorii sunt instituite tocmai în vederea ocrotirii dreptului de proprietate al unei persoane, care prin luarea/menţinerea unor măsuri asigurătorii suferă restrângeri (cel puţin din perspectiva atributului dispoziţiei).

Prin urmare, a apreciat că acestea sunt termene substanţiale (procesuale), iar expirarea lor atrage încetarea de drept a efectelor măsurii asigurătorii conform art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., cu consecinţa ridicării acesteia.

În continuare, a făcut pecizarea că termene substanţiale sunt şi cele prevăzute de art. 207 şi 208 C. proc. pen.., care se referă la verificarea periodică, din oficiu, a măsurilor preventive şi a făcut trimitere la decizia nr. VII/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite, pronunţată într-un recurs în interesul legii, în aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. anterior (1969), prin care s-a stabilit că neverificarea de către instanţă, în cursul judecăţii, a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului major înainte de împlinirea duratei de 60 de zile, la care se referă art. 160b alin. (1) din C. proc. pen., a inculpatului minor cu vârsta între 14 şi 16 ani înainte de expirarea duratei de 30 de zile prevăzute în art. 160h alin. (2) din C. proc. pen., iar a inculpatului minor mai mare de 16 ani înainte de expirarea duratei de 40 de zile prevăzute în art. 160h alin. (3) din C. proc. pen. atrage încetarea de drept a măsurii arestării preventive luate faţă de inculpaţi şi punerea lor de îndată în libertate.

A mai reţinut că imediat după pronunţarea deciziei menţionate, art. 140 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură anterior a fost modificat în sensul că măsurile preventive încetează de drept şi la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. (1), dacă instanţa nu a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în acest termen (pe lângă cazurile de încetare de drept clasice - la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare).

Or, C. proc. pen. actual nu a preluat ipoteza menţionată anterior, art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. (corespondentul art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. 1969) prevăzând că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege.

Aşadar, nici nerespectarea dispoziţiilor art. 207 şi 208 C. proc. pen.. nu se bucură de o sancţiune expresă, însă încetarea de drept intervine ca urmare a "expirării termenelor prevăzute de lege" - art. 241 alin. (1) C. proc. pen.., legiuitorul considerând redundantă menţiunea că şi la expirarea termenelor prev. de art. 207 şi 208 C. proc. pen.. intervine aceeaşi sancţiune (în condiţiile în care recursul în interesul legii menţionat anterior fusese pronunţat oricum înainte de modificarea art. 140 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură anterior).

Există de altfel şi alte termene cu privire la care nu se prevede o sancţiune expresă în cazul depăşirii lor, dar care în niciun caz nu pot fi considerate ca fiind de recomandare (de altfel, nici nu există termene substanţiale de recomandare).

De exemplu, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 140 alin. (1) C. proc. pen.. este un termen substanţial, iar la expirarea lui măsura de supraveghere tehnică încetează de drept, în temeiul dispoziţiei generale prev. de art. 268 alin. (2) C. proc. pen.., neputându-se aprecia că termenul ar fi unul de recomandare şi că, prin urmare, măsurile de supraveghere tehnică ar putea continua la nesfârşit chiar şi după expirarea acestuia.

Nu s-ar putea susţine inaplicabilitatea art. 268 alin. (2) C. proc. pen.. pe considerentul că legea nu prevede o durată a măsurii asigurătorii la momentul luării ("când măsura procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen"), deoarece nici în cazul măsurilor preventive verificarea periodică a acestora din 30 în 30 de zile/din 60 în 60 de zile nu poate conduce la concluzia că durata acestora este de 30, respectiv 60 de zile. Însă cu toate acestea, în cazul măsurilor preventive, în ipoteza depăşirii termenelor de 30/60 de zile, sancţiunea care intervine este încetarea de drept a măsurii conform art. 241 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. ("la expirarea termenelor prevăzute de lege").

Curtea de apel a remarcat astfel faptul că atât art. 207 şi 208 C. proc. pen.. (în materia măsurilor preventive), cât şi art. 2502 C. proc. pen.. folosesc aceeaşi sintagmă, care exclude vreo marjă de apreciere din partea judecătorului:

"verifică periodic, dar nu mai târziu de...".

Considerarea acestor termene ca fiind procedurale, de recomandare, i-ar permite judecătorului să verifice când doreşte (dacă doreşte) subzistenţa temeiurilor care au stat la baza luării/menţinerii măsurilor asigurătorii, dând naştere arbitrariului, noţiune incompatibilă cu rigorile procesului penal.

În consecinţă, aplicând în cauza de faţă mutatis mutandis considerentele deciziei nr. VII/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţii Unite (câtă vreme atât libertatea individuală, cât şi dreptul la proprietate se regăsesc în Capitolul II din Constituţia României), curtea a reţinut că pentru garantarea dreptului fundamental la proprietate, se impune să se considere că, într-o astfel de materie, nerespectarea cerinţelor privind verificarea subzistenţei care a stat la baza luării/menţinerii asigurătorii constituie o încălcare a normelor procesuale ce nu se poate îndrepta decât prin încetarea de drept a efectelor măsurii procesuale, ca o consecinţă a nerespectării termenului procesual/substanţial prevăzut de lege.

Aşadar, în cauză, în condiţiile în care măsurile asigurătorii au fost luate prin sentinţa penală apelată la data de 03.09.2024, era aplicabil termenul de 1 an prev. de art. 2502 C. proc. pen.., ceea ce înseamnă că verificarea subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării acestora ar fi trebuit efectuată până la data de 02.09.2025.

Deşi în cauză soluţia de menţinere a măsurilor asigurătorii dispusă prin încheierea de şedinţă din 12.08.2025 era executorie, desfiinţarea acesteia prin decizia penală nr. 616/18.09.2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare are ca efect lipsa unei verificări a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării acestora în termenul substanţial de 1 an, care a început să curgă la 03.09.2024.

Curtea de apel a mai arătat că deşi în cazul căii de atac a contestaţiei nu există o dispoziţie asemănătoare ca cea din cuprinsul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. pen.., totuşi şi instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de contestaţie, însă dar doar în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea contestaţiei.

Noţiunea de "situaţie de fapt" nu trebuie interpretată stricto sensu, ea înglobând orice împrejurări noi care nu au fost avute în vedere de instanţa de control judiciar şi care nici nu au făcut obiectul dezbaterilor.

Or, o asemenea împrejurare este în cauză împlinirea termenului de 1 an de la momentul luării măsurilor asigurătorii asupra bunurilor inculpaţilor, natura acestui termen nefăcând obiectul dezbaterilor în faţa instanţei de contestaţie.

Astfel, cum deja s-a antamat, termenul de 1 an s-a împlinit la data de 02.09.2025, astfel că soluţia care se impune este constatarea încetării de drept a măsurilor asigurătorii, cu consecinţa ridicării acestora.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală şi partea civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând desfiinţarea încheierii atacate şi, în rejudecare, menţinerilor măsurilor asigurătorii instituite în cauză.

Partea civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a criticat că, în condiţiile în care prejudiciul cauzat bugetului de stat nu a fost acoperit în integralitate, instanţa de judecată lipseşte de orice eficienţă juridică scopul avut în vedere de legiuitor la instituirea măsurilor asigurătorii în cauzele penale.

Pe de altă parte, partea civilă a calificat soluţia astfel pronunţată drept o antepronunţare asupra fondului cauzei.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală a criticat încheierea atacată pentru motive de nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de contestaţie, astfel cum au fost prezentate în scris şi susţinute oral, s-a invocat, sub un prim aspect, că ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză este nelegală, cu argumentarea, în esenţă, că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres această sancţiune a încetării de drept în cazul nerespectării termenului de 1 an (în cursul judecăţii) prevăzut de art. 2502 C. proc. pen., sub acest aspect, parchetul apreciind că termenele de 6 luni, respectiv 1 an, prevăzute de art. 2502 C. proc. pen., sunt termene procedurale, iar natura lor este dată de scopul reglementării, termenele fiind instituite pentru disciplinarea şi sistematizarea activităţii procesuale ce priveşte măsurile asigurătorii.

O a doua critică a vizat împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat măsurile asigurătorii în limitele în care cauza a fost trimisă spre rejudecare de către instanţa supremă.

Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată ca fiind fondată contestaţia formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, critica privind nelegalitatea soluţiei de încetare de drept a măsurilor asigurătorii fiind întemeiată în considerarea următoarelor argumente:

Examinând, în aceste limite, contestaţia formulată de parchet, Înalta Curte reţine că în mod nelegal prima instanţă a constatat încetate de drept măsurile asigurătorii în considerarea faptului că termenele de 6 luni, respectiv de 1 an prevăzute de art. 2502 din C. proc. pen. sunt termene substanţiale, a căror nerespectare atrage încetarea măsurii, conform art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 2502 din C. proc. pen.. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 (un) an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ susmenţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă în sarcina organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

În speţă, susţinând că, în lipsa unei atare sancţiuni, textul de lege precitat nu este apt a asigura finalitatea avută în vedere de legiuitor la reglementarea lui, lipsindu-l, astfel, de eficacitate, curtea de apel a reţinut în mod greşit aplicabilitatea, prin analogie, în materia măsurilor asigurătorii, a prevederilor art. 241 din C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive.

Natura juridică şi consecinţele fundamental distincte ale celor două categorii de măsuri procesuale asupra drepturilor individuale se repercutează şi asupra temeiurilor şi regimurilor juridice ale celor două instituţii şi exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, contrar primei instanţe, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prev. de art. 241 din C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

Pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 din C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia măsurilor asigurătorii şi contrar celor reţinute de prima instanţă, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civila [art. 397 alin. (5) din C. proc. pen..].

În fine, Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a reţinut că în cauză ar fi aplicabile şi prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii instituite în cauză ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 (un) an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen. este nelegală.

Totodată, se reţine că o a doua critică formulată de parchet în contestaţie vizează nelegalitatea încheierii atacate determinată de împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat măsurile asigurătorii în limitele în care cauza a fost trimisă spre rejudecare de către instanţa supremă, critică ce se dovedeşte a fi întemeiată.

Se reţine că prin decizia nr. 616 din 18 septembrie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţiile formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2012, exclusiv în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor acestor inculpaţi şi a dispus rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă -Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, prima instanţă urmând, în esenţă, să efectueze o analiză concretă a proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate faţă de fiecare inculpat, şi să răspundă punctual criticilor formulate de inculpata C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.

Aşadar, se constată că instanţa de contestaţie a menţionat expres în decizia menţionată că "În rejudecare, prima instanţă urmează să efectueze o analiză concretă a proporţionalităţii măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate faţă de fiecare contestator, şi să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.".

Or, în condiţiile în care, termenul de un an la care face trimitere instanţa de rejudecare s-a împlinit anterior pronunţării deciziei nr. 616 din 18 septembrie 2025 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel încât această chestiune nu a survenit în cursul rejudecării, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. pen. potrivit cărora "Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.", normă de drept ce consacră un principiu general aplicabil în rejudecare.

Constatând că prin aceea că prima instanţă nu s-a conformat statuărilor imperative ale Înaltei Curţi din cuprinsul deciziei nr. 616 din 18 septembrie 2025, demersul analitic are în continuare un caracter incomplet şi impune desfiinţarea hotărârii şi trimiterea spre rejudecare pentru aceleaşi considerente, respectiv, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestaţie excedează efectului devolutiv specific căii de atac.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată de partea civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi încheieri, Înalta Curte constată că aceasta este tardivă, în contextul în care a fost declarată la data de 17.11.2025, ora 12:30 (prin e-mail) după împlinirea termenului de 48 de ore de la data la care i-a fost comunicată minuta, respectiv 14.11.2025, cu încălcarea art. 2502 din C. proc. pen. rap. la art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., urmând a fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestaţia formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2012.

Va desfiinţa încheierea atacată şi va dispune rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă -Curtea de Apel Bucureşti.

Va respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de partea civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi încheieri.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei declarate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală vor rămâne în sarcina statului.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestatoarea parte civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală împotriva încheierii din data de 11 noiembrie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2012.

Desfiinţează încheierea atacată şi dispune rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă -Curtea de Apel Bucureşti.

Respinge, ca tardivă, contestaţia formulată de partea civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi încheieri.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei declarate de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală rămân în sarcina statului.

Obligă pe contestatoarea parte civilă Statul român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2025.