Cassation inadmissibility for challenging factual findings and statutory limitation under the criminal fraud and penalty grounds

Şedinţa publică din data de 09 decembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 308/2024 din 23.12.2024 pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ în dosarul nr. x/2023, în baza art. 193 alin. (2) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. şi art. 61 alin. (1), (2), (3) şi (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 4000 RON stabilită prin înmulţirea unui număr de 200 zile amendă cu suma de 20 RON corespunzătoare unei zile-amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen. (faptă din data de 13.10.2020).

În baza art. 63 C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor neexecutării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, în tot sau în parte, respectiv înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea şi executarea acesteia în regim de detenţie.

În baza art. 559 alin. (1) C. proc. pen., s-a pus în vedere inculpatului că este obligat să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. civ., art. 1357, 1381, 1382 şi art. 253 alin. (4) C. civ.., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 4.000 RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă în rest, acţiunea civilă, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 19 art. 23 alin. (2) şi art. 397 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1381, art. 1385 şi art. 1535 C. civ., art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Orăşenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamţ şi a fost obligat inculpatul A. să plătească Spitalului Orăşenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamţ suma de 171 RON, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală acordată persoanei vătămate, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata integrală a debitului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data efectuării cheltuielilor (13.10.2020).

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1115 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

În temeiul art. 276 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 452 şi art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat inculpatul, la plata către partea civilă B. a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată avansate de către partea civilă, reprezentând onorariul apărătorului ales.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., care, la data de 13 octombrie 2020, a lovit în mod repetat persoana vătămată B. cu parul pe care l-a luat din posesia acesteia, în urma agresiunii persoana vătămată suferind leziuni care necesită pentru vindecare un număr de 6-7 zile îngrijiri medicale, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen.

Constatând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (2) C. proc. pen., raportat la art. 15 C. pen., în sensul că fapta există, a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege şi constituie infracţiune, instanţa de fond a reţinut că a operat o răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, iar inculpatul se face vinovat de fapta pentru care a fost trimis în judecată.

Ca urmare, a procedat la aplicarea unei pedepse, la a cărei individualizare a ţinut cont de criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., sens în care a dat relevanţă atât circumstanţelor reale în care inculpatul a săvârşit fapta, cât şi aspectelor care circumstanţiază persoana acestuia, inclusiv poziţia procesuală, constatând că aplicarea amenzii penale este suficientă pentru realizarea scopului educativ şi preventiv prevăzut de lege.

Totodată, prima instanţă a procedat şi la soluţionarea laturii civile, reţinând a fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Prin decizia penală nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 308/2024 din 23.12.2024 a Judecătoriei Târgu Neamţ, pronunţată în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să achite statului 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, în urma efectuării propriei analize a materialului probator existent în cauză, instanţa de control judiciar a constatat că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii au fost corect stabilite de prima instanţă, prin probele administrate, fiind dată încadrarea juridică corespunzătoare faptei comise de acesta.

Astfel, Curtea a considerat că fapta săvârşită de inculpatul A. îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii reclamate, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, probele administrate în cauză (declaraţii martori, înregistrarea apelului la 112) conducând la concluzia atât a existenţei faptei, cât şi a vinovăţiei acestuia. Instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, judecătorul de la fond a dat relevanţă declaraţiilor date de martorii oculari în cursul urmăririi penale, având în vedere că au fost mai apropiate de momentul săvârşirii faptei, iar pe parcursul trecerii timpului fidelitatea celor percepute se diminuează, fenomen cu totul firesc datorat mecanismelor proprii memoriei.

Totodată, a apreciat că prima instanţă a făcut o justă individualizare a pedepsei aplicate, în raport cu criteriile prevăzute de lege, precum şi o corectă rezolvare a laturii civile a cauzei.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 07 octombrie 2025 inculpatului A., părţilor civile B. şi Spitalul Orăşenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamţ, persoanei vătămate Serviciul Judeţean de Ambulanţă Neamţ şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 07 noiembrie 2025 pentru inculpat şi celelalte părţi.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 10 octombrie 2025, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., prin prisma cărora a susţinut, în esenţă, pe de o parte, că instanţele au reţinut, în mod greşit, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. proc. pen., deşi la dosar nu există probe certe şi concludente care să dovedească existenţa faptei şi a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, că pentru fapta imputată, reţinut a fi comisă la 13 octombrie 2020, urmează să intervină prescripţia răspunderii penale la 13 octombrie 2025.

Astfel, circumscris primului caz de casare invocat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.), recurentul a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea de condamnare se pronunţă numai atunci când instanţa are convingerea că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, convingere care trebuie să rezulte din probe certe, coroborate şi verificate, administrate cu respectarea principiului contradictorialităţii. Or, în speţă nu există probe directe care să ateste existenţa contactului fizic dintre recurent şi persoana vătămată, există contradicţii între depoziţiilor martorilor acuzării, certificatul medico-legal nu confirmă o legătură temporală şi cauzală între presupusa faptă şi leziunile reclamate, iar ora apelului 112 infirmă integral cronologia susţinută de acuzare, context în care a apreciat că dubiul trebuie să profite inculpatului.

Pe de altă parte, a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prevăzut de art. 10 şi art. 374 alin. (7) C. proc. pen., întrucât instanţele au ignorat probele propuse în apărare, precum şi că hotărârile pronunţate nu sunt efectiv motivate cu privire la elementele esenţiale (existenţa contradicţiilor dintre depoziţiile apărării, raţionamentul logic pe baza căruia s-a ajuns la concluzia vinovăţiei), fapt ce atrage incidenţa art. 4251 alin. (7) lit. b) C. proc. pen.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. recurentul nu a formulat nicio critică cu privire la nelegalitatea pedepsei aplicate, dar a solicitat să se constate intervenirea prescripţiei răspunderii penale, întrucât fapta reţinută s-ar fi produs la 13 octombrie 2020, astfel că termenul general de prescripţie de 5 ani se împlineşte la 13 octombrie 2025. În atare situaţie, a considerat că instanţa este obligată să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. coroborat cu art. 154 şi art. 155 C. pen.

Pentru motivele arătate, a solicitat, în principal, admiterea recursului în casaţie şi constatarea intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în subsidiar, achitarea pentru lipsa vinovăţiei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., iar în al doilea subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca instanţa competentă să reanalizeze în mod obiectiv toate probele, să reaudieze martorii acuzării şi apărării în condiţii de contradictorialitate, să verifice întregistrarea apelului 112 şi a fişei de intervenţie a poliţiei şi să coreleze datele din certificatul medico-legal cu intervalul real de timp al presupusei fapte.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău la data de 16 octombrie 2025, părţii civile B. la 20 octombrie 2025, părţii civile Spitalul Orăşenesc "Sfântul Dimitrie" Târgu Neamţ şi persoanei vătămate Serviciul Judeţean de Ambulanţă Neamţ la 17 octombrie 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat cel mai târziu la data de 31 octombrie 2025, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 10 noiembrie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 02 decembrie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectată condiţia de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, care poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a se asigura un just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legiuitorul a limitat sfera hotărârilor judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi a stabilit anumite condiţii pentru exercitarea căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarată, la calitatea procesuală activă şi la cazurile de casare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, acesta fiind respins de către Curtea de Apel Bacău.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea, pe de o parte, că instanţele au reţinut, în mod greşit, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. proc. pen., deşi la dosar nu există probe certe şi concludente care să dovedească existenţa faptei şi a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, că pentru fapta imputată, reţinut a fi comisă la 13 octombrie 2020, urmează să intervină prescripţia răspunderii penale la data de 13 octombrie 2025.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurent, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023, nr. 200/RC din 08 aprilie 2025, nr. 597/RC din 14 octombrie 2025 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc.).

În plus, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege" (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022, nr. 332/RC din 28 iunie 2022, etc.).

Înalta Curte observă că, în speţă, recurentul inculpat A. a arătat, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că instanţele ordinare l-au condamnat pentru infracţiunea de loviri sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., fără a analiza în mod complet şi corect probele administrate în cauză, neexistând nicio probă certă şi concludentă care să dovedească existenţa faptei şi vinovăţia sa.

Aşadar, prin criticile formulate recurentul contestă situaţia de fapt şi forma de vinovăţie reţinută, urmărind modificarea acesteia, şi tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, în scopul constatării neîndeplinirii laturii subiective, aspecte care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se circumscriu motivului de casare invocat.

Aşa cum s-a arătat anterior, situaţia de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele de fond şi apel nu mai poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine, prin reaprecierea probatoriului, modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin hotărârea criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Înalta Curte constată, totodată, că, deşi prin cererea de recurs în casaţie, recurentul a invocat şi motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., acesta nu a formulat nicio critică cu privire la nelegalitatea pedepsei aplicate. Aspectele referitoare la intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu pot fi analizate circumscris acestui caz de casare, care vizează doar ipoteza în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, situaţie care, însă, nu a fost invocată de către recurent.

Pe de altă parte, chiar dacă în cuprinsul cererii a solicitat încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 154 C. pen., criticile formulate de recurent sub acest aspect nu pot fi examinate prin prisma altui motiv de casare [precum cel reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen..], având în vedere că ceea ce se invocă este intervenirea prescripţiei răspunderii penale la data de 13 octombrie 2025, moment care este ulterior pronunţării hotărârii din apel atacate în cauză (respectiv 02 octombrie 2025). Or, intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal trebuie invocată şi, implicit, analizată prin raportare la data soluţionării definitive a cauzei, pentru că doar până la acel moment curge termenul de prescripţie a răspunderii penale, ulterior începând să curgă termenul de prescripţie a executării.

În acest context, Înalta Curte subliniază că formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, împrejurare ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 734 din 02 octombrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 decembrie 2025.