European Arrest Warrant upheld against Italian execution of Romanian sentence; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021, s-au respins, ca nefondate, contestaţiile la executare formulate din oficiu de Biroul Executări Penale al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi de contestatorul A. cu privire la executarea sentinţei penale nr. 131/27.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea a reţinut că premisele care au stat la baza formulării celor două contestaţii la executare reunite au fost generate de sentinţa nr. 73/2021/06.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021/MAE prin care Curtea de Apel din Roma, secţia a II-a penală a refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi, în acelaşi timp, a recunoscut sentinţa penală nr. 131/27.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală definitivă şi modificată prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosar nr. x/2019 şi executarea acesteia pe teritoriul Italiei, prin care i se aplicase numitului A. o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare. Astfel, autorităţile italiene au stabilit că din pedeapsă se deduce perioada de detenţie din 17.09.2019-16.12.2019, respectiv din 29.12.2020 până la data pronunţată, adică un număr de 219 zile, reţinându-se totodată că pedeapsa totală rămasă în prezent este de 3 ani, 6 luni şi 21 de zile, urmând să fie executată în Italia conform dreptului naţional italian.

Curtea a arătat că iniţial informaţiile transmise de autorităţile judiciare italiene au fost contradictorii, nerezultând clar dacă A. a început executarea pedepsei şi, în acest context, s-a solicitat instanţei să aprecieze asupra validităţii mandatului naţional de punere în executare a pedepsei închisorii şi a mandatului european de arestare, având în vedere existenţa unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanţele implicate în această procedură (România şi Italia) a normelor de corelare a Deciziei cadru 2002/584/JAI şi a Deciziei cadru 2008/909/JAI, dar şi a art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen din perspectiva eventualei incidenţe a principiului ne bis in idem şi a efectelor juridice pe care încălcarea acestor dispoziţii le pot produce.

Curtea a menţionat că s-a adresat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de hotărâre preliminară pentru a răspunde la o serie de întrebări preliminare ce privesc interpretarea art. 4 paragraf 6, art. 8 paragraf 1 lit. c) din Decizia cadru 2002/584/JAI şi art. 22 paragraf 1, art. 25, art. 4 paragraf 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI, respectiv art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen raportat la art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea a constatat că prin decizia preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a arătat că în cazul în care nu este posibilă o preluare reală a executării pedepsei de către statul de executare, indiferent din ce motiv, inclusiv din cauza nerespectării condiţiilor şi a procedurii prevăzute de Decizia cadru 2008/909, din principiul recunoaşterii reciproce rezultă că, pentru a evita impunitatea persoanei căutate, un mandat european de arestare trebuie să fie executat; executarea unui mandat european de arestare constituie principiul, refuzul executării acestuia fiind o excepţie, care trebuie, aşadar, să facă obiectul unei interpretări stricte.

De asemenea, din aceeaşi hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a mai constatat că emiterea de către un stat membru a unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate dovedeşte tocmai faptul că acest stat privilegiază, în principiu, mai degrabă o executare a pedepsei pe teritoriul său decât o punere în aplicare a mecanismului de recunoaştere şi de executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, prevăzut de Decizia cadru 2008/909, în vederea unei astfel de executări în alt stat membru. În acest context, eficacitatea sistemului de predare între statele membre instituit prin Decizia cadru 2002/584 ar fi compromisă dacă, într un asemenea caz, statul de executare ar putea deroga în mod unilateral de la principiul executării mandatului european de arestare, în temeiul punerii în aplicare a acestui motiv de neexecutare facultativă, fără a fi îndeplinite condiţiile de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare prevăzute de Decizia cadru 2008/909.

Curtea a reţinut că din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că, în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584, preluarea de către statul de executare a executării pedepsei aplicate prin hotărârea judecătorească de condamnare pronunţată în statul emitent şi care a justificat emiterea mandatului european de arestare este condiţionată de consimţământul acestui stat emitent, în conformitate cu normele prevăzute de Decizia cadru 2008/909.

Astfel, Curtea a constatat că, în prezenta cauză, statul român, stat emitent al mandatului european de arestare, a notificat în mod expres statul de executare, la data de 20.01.2021, că în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu îşi dă acordul pentru recunoaşterea pe cale incidentală şi preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

Având în vedere clarificarea modului de interpretare a normelor europene, precum şi răspunsul comunicat de Curtea de Apel Bucureşti - Biroul de Executări Penale din care rezultă că autorităţile judiciare italiene nu s-au conformat dispoziţiilor deciziei-cadru enunţate, în sensul că au refuzat punerea în executare a mandatului european de arestare şi au recunoscut hotărârea de condamnare în lipsa consimţământului autorităţilor române, Curtea a avut în vedere că împrejurarea regăsită în speţa dedusă judecăţii este încadrată inclusiv în dispoziţiile art. 4 paragraf 1 lit. c) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, situaţie în care criteriile de transmitere a unei hotărârii judecătoreşti şi a unui certificat unui alt stat membru fac obiectul unor consultări între autorităţile competente ale statului emitent şi cele ale statului de executare şi sunt supuse consimţământului autorităţii competente a statului de executare

Din actele dosarului, Curtea nu a reţinut ca această condiţie să fi fost îndeplinită la momentul preluării executării pedepsei de către autorităţile judiciare italiene.

Totodată, având în vedere şi că Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în considerentele hotărârii din data de 04.09.2025 că trebuie să se constate că, atunci când, precum în speţă, executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate a fost refuzată de autoritatea judiciară de executare cu încălcarea condiţiilor şi a procedurii prevăzute de Decizia cadru 2008/909, acest mandat de arestare poate fi menţinut de autoritatea judiciară emitentă, iar statul emitent îşi păstrează dreptul de a executa această pedeapsă.

Curtea a mai constatat că statul de executare nu a respectat niciuna dintre condiţiile menţionate în art. 4 alin. (1)-(5) din Decizia cadru 2008/909/JAI în ceea ce priveşte executarea pedepsei de 4 ani şi 2 luni închisoare aplicată condamnatului A. şi, în această situaţie, statul român nu îşi poate pierde dreptul de urmări executarea pedepsei aplicate, astfel cum a fost stabilită, definitiv, de către autorităţile judiciare române. Curtea a constatat că sentinţa penală nr. 131/27.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu a fost pusă efectiv în executare de către autorităţile italiene, situaţie în care punerea acesteia în executare este în continuare de competenţa instanţei române.

Curtea a reţinut că petentul susţine că se află pe teritoriul Republicii Italiene de 9 ani, având reşedinţa acolo, deţinând în continuare paşaport românesc, fără a depune alte înscrisuri privind situaţia sa în acest moment.

Curtea a constatat că pedeapsa aplicată de instanţele române nu a fost executată integral, nici măcar în forma stabilită de autorităţile judiciare din Republica Italiană, la acest moment neexistând vreo împiedicare la executarea sentinţei penale nr. 131/27.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare, neimpunându-se anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală nr. 200/2020, care îşi produce în continuare efectele, ca şi mandatul european de arestare.

Relativ la solicitarea contestatorului condamnat A. de a se constata executată pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 131/27.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Curtea a remarcat că, raportat la cele stabilite prin hotărârea Curţii Europene de Justiţie, în realitate mandatul european de arestare nu a fost pus în executare de autorităţile judiciare din Republica Italiană, astfel că mandatul de executare a pedepsei închisorii îşi produce în continuare efectele.

Raportat la considerentele avute în vedere de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea a precizat că analiza exhaustivă a existenţei unei cauze de stingere a pedepsei se impune a fi efectuată ulterior punerii în executare a mandatului european de arestare, în aşa fel încât, într-adevăr, să nu se ajungă la o dublă executare a pedepsei de către persoana condamnată, însă a verificat dacă riscul unei asemenea duble executări a pedepsei nu este evident, astfel încât să facă menţinerea mandatului european de arestare inutilă şi lipsită de un caracter proporţional.

Astfel, Curtea a arătat că, deşi contestatorul susţine că restul neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare, respectiv restul de 3 ani, 6 luni şi 21 de zile a fost executat în arest la domiciliu începând cu data de 07.02.2023 şi până la data de 07.03.2024 şi că a beneficiat de o reducere de pedeapsă de 9 luni, conform legislaţiei din Republica Italiană, din înscrisurile de la dosar rezultă că pedeapsa de 4 ani şi 2 luni nu a fost executată integral, nici măcar în arest la domiciliu, în forma stabilită de autorităţile judiciare italiene şi, prin urmare, nu există nicio cauză de stingere în totalitate a executării pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., pentru a se putea considera că menţinerea mandatului european de arestare emis în privinţa persoanei condamnate ar fi lipsită de proporţionalitate.

Împotriva acestei sentinţe condamnatul A. a formulat contestaţie.

Contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei formulate, susţinând că există o cauză de stingere a pedepsei, respectiv executarea pedepsei în Italia, deoarece Curtea de Apel din Roma Sezione II penale, prin sentinţa penală nr. 73/2021, rămasă definitivă la data de 18.05.2021, a recunoscut sentinţa penală a Curţii de Apel Bucureşti din data de 27.06.2017 rămasă definitivă prin decizia penală a Înaltei Curţi şi a dispus executarea acesteia în Italia, conform dreptului italian, menţinând măsura arestului la domiciliu. A arătat că s-a recunoscut de Curtea de Apel din Roma că au fost deja executate în Italia un număr de 219 zile, care se vor scădea din pedeapsa de 4 ani şi 2 luni. A mai arătat că în data de 20.05.2021 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a emis ordinul de executare a pedepsei în continuare în regim de arest domiciliar până la pronunţarea Tribunalului de Supraveghere asupra modului de executare a diferenţei de pedeapsă. A menţionat contestatorul că la data de 07.02.2023 Tribunalul de Supraveghere din Roma a decis executarea diferenţei de pedeapsă în regim de detenţie domiciliară, iar la data de 08.03.2023 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a emis ordinul de executare a pedepsei prin care a recunoscut executarea pedepsei între datele 17.09-16.12.2019 în penitenciar, între datele 29.12.2020-08.03.2023 în penitenciar şi arest domiciliar şi a dispus executarea diferenţei de pedeapsă în regim de detenţie domiciliară.

Contestatorul a învederat că în data de 01.03.2024 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel din Roma, Oficiul Executări Penale a constatat terminarea executării pedepsei şi a dispus încetarea executării, eliberarea anticipată, pentru ca în data de 04.03.2024 Legione Carabinieri Lazio, Stazione di Aprilia să-l notifice prin proces-verbal despre revocarea detenţiei domiciliare şi eliberarea imediată pentru terminarea executării pedepsei.

De asemenea, a mai precizat contestatorul că a comunicat instanţei înscrisuri din care ar reieşi că a fost încarcerat (penitenciar, arest domiciliar, detenţie domiciliară) continuu de la data de 29.12.2020 până la data de 04.03.2024, adică 3 ani 2 luni şi 4 zile şi a mai fost încarcerat 3 luni în perioada 17.09-16.12.2019; a precizat şi că nu a executat zi de zi 4 ani şi 2 luni din pedeapsă, deoarece a beneficiat de o reducere, conform art. 54 din legea nr. 354/1975, de 270 de zile pentru mai mult de 3 ani complet executaţi (6 semestre x 45 zile). Referitor la precizarea autorităţilor italiene că pedeapsa urma să se sfârşească la data de 28.11.2024, a arătat că aceasta era data maximă la care se finaliza pedeapsa, dar a beneficiat de deducerile menţionate.

Examinând contestaţia formulată de contestatorul A. în temeiul art. 599 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare reprezintă o procedură jurisdicţională de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârii definitive, pe această cale putându-se invoca numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, deci nu se pot pune în discuţie, pe calea contestaţiei la executare, legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Scopul acestui mijloc procesual este asigurarea punerii în executare a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale.

Potrivit art. 598 alin. (1) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Înalta Curte constată că persoana condamnată şi-a întemeiat cererea de contestaţie la executare pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., referitor la existenţa unei cauze de stingere a executării pedepsei, constând în faptul că pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 131/27.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, recunoscută de autorităţile judiciare italiene, a fost executată integral în Italia, în conformitate cu dreptul statului de executare.

Se constată că prin sentinţa penală nr. 131/27.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală contestatorul A. a fost condamnat definitiv la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani şi 2 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. şi că la data de 20.11.2020 a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200 de către Curtea de Apel Bucureşti, iar la data de 25.11.2020 mandatul european de arestare nr. 2/25.11.2020, precum şi cerere de dare în urmărire internaţională adresată Biroului SIRENE şi Biroului Naţional Interpol.

Înalta Curte constată că persoana condamnată A. a fost localizată pe teritoriul Italiei, fiind reţinută la data de 29.12.2020, Ministerul Justiţiei din Italia, prin adresa nr. x, informând Curtea de Apel Bucureşti despre arestarea acestuia şi solicitând transmiterea mandatului european de arestare în limba italiană şi orice alte informaţii către Curtea de Apel din Roma, mandat european de arestare ce a fost transmis pe mai multe căi: fax, prin email, cu ajutorul Eurojust şi prin poştă/curierat.

La data de 12.01.2021, se constată că autorităţile judiciare italiene au solicitat transmiterea sentinţei penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, care a fost transmisă la data de 14.01.2021. Împreună cu transmiterea hotărârii, Curtea de Apel Bucureşti a informat autorităţile judiciare italiene, în calitate de instanţă de executare, că nu este de acord cu recunoaşterea hotărârii şi preluarea executării pedepsei condamnatului A. în Italia, în cadrul procedurii prevăzute de art. 4 alin. (6) din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, urmând să efectueze procedurile prevăzute de Decizia cadru nr. 2008/909/JAI.

Se observă că, la data de 20.01.2021, urmare a interpelării autorităţilor judiciare italiene, Curtea de Apel Bucureşti a transmis că în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu îşi dă acordul pentru recunoaşterea pe cale incidentală şi preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

În continuare, Curtea de Apel Bucureşti a făcut, la data de 22.02.2021, demersuri către autorităţile judiciare din Italia privind pronunţarea unei decizii de punere în executare a mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, respectiv de predare către România a condamnatului cetăţean român A., iar în cazul în care nu s-a pronunţat o decizie în acest sens, s-a solicita să se comunice care este stadiul procedurii.

La data de 20.05.2021 Ministerul Justiţiei din Italia a comunicat hotărârea nr. 73/2021/06.05.2021 a Curţii de Apel din Roma, secţia a II-a penală, în dosar nr. x/2021/MAE prin care refuzat predarea persoanei solicitate A. în baza mandatului european de arestare emis în baza sentinţei penale a Curţii de Apel Bucureşti din data de 27.06.2017, definitivă ca urmare a deciziei Înaltei Curţi din data de 10.01.2020 şi s-a recunoscut sentinţa penală susmenţionată, dispunându-se executarea acesteia pe teritoriul Italiei, stabilindu-se de către autorităţile italiene că din pedeapsă se deduce perioada de detenţie din data de 17.09.2019-16.12.2019, respectiv din data de 29.12.2020 până la data pronunţării, adică un număr de 219 zile. Totodată, recunoscând sentinţa penală menţionată, autorităţile judiciare italiene au stabilit că pedeapsa totală rămasă este de 3 ani, 6 luni şi 21 de zile şi au dispus ca pedeapsa să fie executată în Italia conform dreptului naţional italian.

Autorităţile judiciare din Italia au comunicat Curţii de Apel Bucureşti sentinţa penală prin care a fost recunoscută hotărârea străină şi s-a preluat executarea, fără menţiuni referitoarea la punerea în executare a hotărârii recunoscute.

Înalta Curte constată că, la data de 03.06.2021, a fost emisă o adresă către ministerul Justiţiei din Italia şi Curtea de Apel din Roma prin care s-a solicitat să se comunice dacă s-a schimbat modalitatea de executare a pedepsei, precum şi informaţii privind începerea şi expirarea pedepsei, iar la data de 24.06.2021, a fost înregistrată adresa nr. MP33.7.5-476/19/EI a Ministerului Justiţiei din Italia de comunicare a unui certificat privind stadiul de executare SIEP 754/2021 emis de Parchetul Roma - Biroul executări penale la data de 11.06.2021 din care rezultă că în urma recunoaşterii de către autorităţile italiene a sentinţei penale de condamnare pronunţate de România cu privire la condamnatul A., din pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare i se deduce arestul preventiv de 3 luni (17.09.2019-16.12.2019), că persoana condamnată este în arest la domiciliu, conform art. 656 alin. (10) din C. proc. pen. italian, iar în ceea ce priveşte stadiul executării - mandat de executare cu suspendare concomitentă - arest la domiciliu emis la data de 20.05.2021, restul de pedeapsă de executat este 3 ani şi 11 luni închisoare, cu începerea executării pedepsei în 29.12.2020 şi cu expirarea executării pedepsei în 28.11.2024.

La data de 28.06.2021 s-a formulat o adresă către Ministerul Justiţiei din Italia şi către Curtea de Apel din Roma, prin care s-a reiterat poziţia deja comunicată, respectiv:

- faptul că autorităţile judiciare române nu şi-au dat acordul cu privire la recunoaşterea de către Republica Italiană a sentinţei penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi la preluarea executării pedepsei aplicate inculpatului A.;

- împrejurarea că, întrucât nu s-a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate, se apreciază că statul de condamnare România îşi păstrează pe deplin dreptul de a pune în executare hotărârile pronunţate pe teritoriul său, în raport de dispoziţiile art. 22 paragraf 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI şi că formele de executare emise în baza sentinţei penale nr. 131/27.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosar nr. x/2019, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200/2017/10.11.2020 emis de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală care stau la baza emiterii mandatului european de arestare nr. 2/25.11.2020, precum şi solicitarea de dare în urmărire internaţională emise pe numele condamnatului nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi sunt în continuare valabile.

La data de 14.07.2021 autorităţile judiciare din Italia au comunicat certificatul de executare x/2021 emis de Parchetul din Roma - Biroul executări penale la data de 01.07.2021, certificat ce are acelaşi conţinut cu cel transmis la data de 11.06.2021, conţinând în plus menţiunea că "În ceea ce priveşte statutul arestului la domiciliu, se aşteaptă pronunţarea unei decizii cu privire la măsura alternativă de către tribunalul de supraveghere".

În contextul parcursului susmenţionat al cauzei, Înalta Curte constată că Curtea de Apel Bucureşti, având în vedere existenţa unui aparent conflict între maniera de interpretare de către instanţele implicate în această procedură (România şi Italia) a normelor de corelare a Deciziei cadru 2002/584/JAI şi a Deciziei cadru 2008/909/JAI, dar şi a art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen, a formulat o cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a răspunde la următoarele întrebări preliminare:

1. Dispoziţiile art. 25 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că în situaţia în care instanţa de executare a unui mandat european de executare intenţionează să aplice art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, pentru recunoaşterea hotărârii de condamnare are obligaţia de a solicita hotărârea şi certificatul emis în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI, precum si de a obţine consimţământul statului de condamnare în temeiul art. 4 paragraf 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI?

2. Dispoziţiile art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, coroborat cu art. 25 şi art. 4 paragraf 2 din Decizia cadru 2008/909/JAI trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi recunoaşterea hotărârii de condamnare fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere atrage pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei conf. art. 22 paragraf 1 din Decizia cadru 2008/909/JAI?

3. Art. 8 paragraf 1 lit. c) din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretat în sensul că o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul căreia a fost emis un mandat european de arestare refuzat în temeiul art. 4 paragraf 6, cu recunoaşterea hotărârii, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere îşi pierde caracterul executoriu?

4. Dispoziţiile art. 4 paragraf 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi de recunoaştere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a graţierii şi suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare (stat membru UE) şi fără obţinerea consimţământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaştere, reprezintă o hotărâre de "condamnare pentru aceleaşi fapte de o ţară terţă "?

În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare,

5. Dispoziţiile art. 4 paragraf 5 din Decizia cadru 2002/584/JAI trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate şi de recunoaştere a hotărârii de condamnare în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI, cu suspendarea executării pedepsei potrivit legii statului de executare, reprezintă o "sentinţă în curs de executare" în cazul în care supravegherea condamnatului încă nu a început?

Prin Hotărârea Marii Camere a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la 4 septembrie 2024 în cauza C-305/22 s-a statuat că articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre şi articolele 4, 22 şi 25 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană trebuie interpretate în sensul că: pe de o parte, refuzul autorităţii judiciare de executare, întemeiat pe motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia cadru 2002/584, de a preda o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate presupune ca această autoritate judiciară să respecte condiţiile şi procedura prevăzute de Decizia cadru 2008/909 în ceea ce priveşte recunoaşterea hotărârii judecătoreşti de condamnare la această pedeapsă şi preluarea executării pedepsei menţionate şi, pe de altă parte, statul emitent îşi păstrează dreptul de a executa aceeaşi pedeapsă şi, prin urmare, de a menţine mandatul european de arestare în împrejurări în care, fără să fi respectat condiţiile şi procedura prevăzute de Decizia cadru 2008/909 în ceea ce priveşte recunoaşterea acestei hotărâri judecătoreşti şi această preluare, autoritatea judiciară de executare a refuzat, în temeiul acestui motiv, executarea mandatului european de arestare respectiv.

Articolul 3 punctul 2 din Decizia cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că nu constituie o "judecată definitiv[ă] [...] pentru aceleaşi fapte", în sensul acestei dispoziţii, o decizie prin care autoritatea judiciară de executare a refuzat, în temeiul articolului 4 punctul 6 din această decizie cadru, să predea o persoană care face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, a recunoscut hotărârea de condamnare la această pedeapsă şi a dispus executarea pedepsei menţionate în statul de executare.

În propriul examen al cererii de contestaţie la executare formulată de condamnatul A., Înalta Curte, în raport cu cele anterior menţionate referitor la parcursul cauzei privind punerea în executare a sentinţei penale nr. 131 din data de 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constată că Curtea de Apel Bucureşti a depus toate diligenţele şi a solicitat statului italian să-i comunice stadiul executării hotărârii de condamnare a contestatorului A..

În pofida tuturor diligenţelor efectuate nu a primit un răspuns din partea autorităţilor judiciare din Italia privind începerea executării în detenţie a hotărârii penale de condamnare pronunţate în România şi recunoscută de autorităţile judiciare italiene în lipsa consimţământului statului emitent al hotărârii, fapt ce a condus la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, potrivit hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care este obligatorie, Înalta Curte reţine că, în contextul în care Curtea de Apel Bucureşti, emiţând, în baza procedurii reglementate de art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, mandatul european de arestare nr. 2/25.11.2020, ce are la bază mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 200/20.11.2020, urmare a condamnării contestatorului A. la o pedeapsă principală rezultantă de 4 ani şi 2 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. prin sentinţa penală nr. 131/27.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nu şi-a dat consimţământul pentru recunoaşterea hotărârii şi preluarea executării de către statul italian, statul român îşi păstrează dreptul de a executa aceeaşi pedeapsă şi, prin urmare, de a menţine mandatul european de arestare.

În aceeaşi hotărâre se mai arătă că emiterea de către un stat membru a unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate dovedeşte tocmai faptul că acest stat privilegiază, în principiu, mai degrabă o executare a pedepsei pe teritoriul său decât o punere în aplicare a mecanismului de recunoaştere şi de executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, prevăzut de Decizia cadru 2008/909, în vederea unei astfel de executări în alt stat membru.

Înalta Curte constată că, în speţă, în conformitate cu articolul 4 alin. (3) din Decizia cadru 2008/909/JAI, consultările între autorităţile judiciare emitente şi cele de executare sunt obligatorii atunci când se preconizează executarea pedepsei într-un alt stat membru decât cel de cetăţenie al persoanei în cauză, şi anume în ipoteza prevăzută la articolul 4 alin. (1) litera (c) din această Decizie cadru, or autorităţile judiciare din Republica Italiană au procedat la recunoaşterea şi preluarea executării hotărârii judecătoreşti pronunţate de autorităţile judiciare române, deşi acestea au comunicat atât la data de 20.01.2021, cât şi la data de 28.06.2021 că, în cazul în care se refuză executarea mandatului european nr. 2/25.11.2020 emis în scopul executării unei pedepsei privative de libertate, în temeiul art. 4 paragraf 6 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI, nu îşi dau acordul pentru recunoaşterea pe cale incidentală şi preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană în cadrul acestei proceduri, urmând a solicita ulterior acest lucru, în temeiul Deciziei cadru 2008/909/JAI.

Prin urmare, în speţa dedusă judecăţii, situaţia regăsită se încadrează inclusiv în dispoziţiile art. 4 paragraf 1 lit. c) din Decizia cadru 2008/909/JAI, caz în care criteriile de transmitere a unei hotărârii judecătoreşti şi a unui certificat unui alt stat membru fac obiectul unor consultări între autorităţile competente ale statului emitent şi cele ale statului de executare şi sunt supuse consimţământului autorităţii competente a statului de executare, condiţie care nu este îndeplinită şi din acest motiv statul român nu îşi pierde dreptul de a urmări executarea pedepsei de 4 ani şi 2 luni închisoare aplicate contestatorului A..

Înalta Curte reţine, potrivit aceleiaşi hotărâri a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că, întrucât menţinerea mandatului european de arestare este de natură să aducă atingere libertăţii individuale a persoanei căutate, autoritatea judiciară emitentă are sarcina de a examina dacă, în lumina specificităţilor cauzei, această menţinere are un caracter proporţional.

Analizând şi acest aspect, se constată că pedeapsa aplicată de instanţele române nu a fost executată integral în Italia aşa cum susţine contestatorul A. şi nu există nicio împiedicare la executarea sentinţei penale nr. 131/27.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 335/A/10.11.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare.

De asemenea, nu se impune anularea mandatul de executare a pedepsei închisorii emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală nr. 200/20.11.2020, care îşi produce în continuare efectele, la fel şi mandatul european de arestare.

Solicitarea contestatorului de a se constata executată pedeapsa de 4 ani şi 2 luni închisoare, precum şi de a nu se mai menţine mandatul de executare a acesteia este neîntemeiată, având în vedere că din corespondenţa purtată cu autorităţile judiciare italiene, dar şi din înscrisurile depuse la dosar de către contestator rezultă că pedeapsa de 4 ani şi 2 luni nu a fost executată integral, nici măcar în forma stabilită de autorităţile judiciare din Republica Italiană, aşadar nu există riscul unei duble executări a pedepsei de către contestator.

În concluzie, Înalta Curte reţine că nu există o cauză de stingere în totalitate a executării pedepsei în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 599 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 113/F din data de 19 septembrie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 decembrie 2025.