Defendant's cassation appeal against domestic-violence homicide conviction inadmissible.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1417/18.11.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) - art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 22 (douăzeci şi doi) ani, pentru săvârşirea infracţiunii de violenţă în familie.

În temeiul art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme), conform art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme), pe o durată de 5 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 335 alin. (1) din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale aplicate, inculpatul urmând să execute pedeapsa închisorii cea mai grea de 22 ani închisoare la care se adaugă un spor obligatoriu de 6 luni, inculpatul A. urmând a executa în final o pedeapsă principală a închisorii de 22 (douăzeci şi doi) ani şi 6 (şase) luni.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen. (respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore sau curator, dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme), pe o durată de 5 ani, pedeapsa complementară urmând a se executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen., după executarea pedepsei rezultante a închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate.

În temeiul art. 45 alin. (1) şi (5) rap. la art. 65 alin. (1) şi (3) şi art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), e), f), h) din C. pen., a interzis inculpatului aceleaşi drepturi, cu titlu de pedeapsă accesorie, conform art. 65 alin. (3) din C. pen., din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis acţiunea civilă formulată de B. şi a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în ron la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, de la data de 17.10.2022 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de C. şi a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, de la data de 17.10.2022 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 19 din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1443 C. civ., a admis în parte acţiunea civilă formulată de D. şi a obligat pe inculpat la plata către partea civilă a echivalentului în ron la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (2) din C. proc. pen., art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. rap. la art. 249 alin. (1), (2), (5) din C. proc. pen., a instituit sechestrul asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile identificabile, prezente şi viitoare, ale inculpatului A., până la concurenţa sumei de 320.000 euro cu titlu de despăgubiri civile.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 12.000 RON (4.000 RON aferente fazei de urmărire penală şi 8.000 RON aferente fazei de judecată) cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel, printre alţii, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelantul inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 1417/18.11.2024 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul penal nr. x/2023

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat apelantul inculpat la plata sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 14 august 2025, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat A. a solicitat în principal, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi achitarea recurentului-inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de violenţă în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborată cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie şi dispunerea rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti.

S-a precizat că recursul în casaţie vizează atât latura penală, iar critica principală adusă hotărârii recurate fiind aceea că fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, cât şi latura civilă a cauzei şi este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cât priveşte aria de analiză care ar urma să fie efectuată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la elementele de tipicitate, deşi orientarea jurisprudenţială majoritară este în sensul că art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. vizează exclusiv situaţiile în care fapta concretă pentru care a fost pronunţată soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, jurisprudenţa recentă tinde să extindă această analiză şi asupra elementelor de tipicitate subiectivă, precum şi asupra corectitudinii corespondenţei dintre încadrarea juridică stabilită de instanţa de apel şi norma de incriminare.

În concluzie, recurentul inculpat a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434-438 din C. proc. pen., pentru a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., pentru a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie.

De asemenea, recurentul inculpat a considerat că, la momentul la care instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului, existau motive de drept care justificau pronunţarea unor soluţii de achitare deoarece fapta pentru care s-a dispus condamnarea nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, aspecte care au fost invocate în faţa instanţei de apel, dar instanţa de apel le-a respins.

Astfel, s-a invocat lipsa elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de violenţă în familie, prevăzute de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborat cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen.

Din considerentele sentinţei apelate, însuşite de instanţa de control judiciar, s-a reţinut că, în data de 13.10.2022, între inculpatul A. şi victima E. o izbucnit un conflict verbal şi fizic. Pe fondul acestui conflict, inculpatul a lovit victima, în repetate rânduri, cu palmele şi pumnul în zona feţei. Ca urmare a leziunilor suferite în acest incident, deşi nu s-a menţionat în concret data decesului, s-a reţinut că victima ar fi decedat cu 48-72 de ore înainte de data constatării decesului de către echipajul medical de specialitate chemat de către inculpat în data de 18.10.2022.

În reţinerea elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă, Curtea a recurs, preponderent, la analiza mijloacelor de probă constând în: raport de expertiză medico-legală din 15.04.2024, declaraţiile inculpatului date pe parcursul întregului proces penal şi declaraţia martorului F., expert specialist desemnat de INML din 13.03.2025, instanţa de control judiciar reţinând o situaţie de fapt pe deplin corespondentă cu cea reţinută de către instanţa de fond, singura excepţie constând în data decesului.

În acest sens, s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză medico-legală din 15.04.2024 ("Raport de nouă expertiză medico-legală"), moartea victimei s-a produs din cauza insuficienţei organice multiple (neurologic, respirator) survenită în evoluţia unor traumatisme cranio-faciale, complicat final cu bronhopneumonie, în condiţiile unui consum de cocaină, amfetamină şi alcool. Leziunile cerebrale s-au putut produce cu câteva zile anterior decesului (posibil până la două săptămâni), iar leziunile mucoasei vestibulare şi jugale par a fi produse postmortem. Edemul cerebral a putut contribui la cauza decesului, fără a putea cuantifica contribuţia procentuală a fiecăreia dintre aceste componente.

Aşadar, din concluziile raportului medico-legal, coroborat cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, Curtea a reţinut că decesul victimei a survenit ca urmare a unui complex cauzal.

S-a apreciat că ruperea lanţului cauzal rezultă, în mod evident, chiar din faptul că leziunile traumatice prezentau semne de vindecare excluzând, astfel, legătura leziunilor traumatice de intensitate medie cu decesul victimei. De altfel, expertul specialist desemnat de INML a confirmat faptul că leziunile de la nivel cerebral s-ar fi putut produce şi în condiţii netraumatice.

Recurentul a considerat că din motivarea deciziei recurate nu se poate desprinde concluzia existenţei elementului material al laturii obiective specifice infracţiunii de omor şi nici a legăturii de cauzalitate dintre loviturile aplicate de către inculpat şi moartea victimei, atâta timp cât Curtea nu a efectuat o analiză concretă, însuşindu-şi situaţia de fapt reţinută de către Tribunal şi nu a putut stabili care dintre toţi aceşti factori prezentaţi au fost decisivi în producerea decesului.

Aşadar, rezultă cu claritate faptul că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă specifice infracţiunii de omor, Tribunalul şi Curtea, admiţând chiar faptul că "prezenta cauză nu este situaţia tipică de omor, neputând fi identificată o vătămare, o leziune şi lovitura aferentă acesteia care să fi fost decisivă care să constituie, ut singuli, cauza decesului". Din cuprinsul evaluărilor medicale întocmite, Curtea a reţinut faptul că, în lanţul cauzal ce a condus la decesul victimei se suprapun o serie de evenimente, fără a se putea aprecia că există o rupere a lanţului cauzal între faptele inculpatului şi urmarea imediată a infracţiunii de omor.

În concluzie, starea de fapt reţinută nu clarifică în ce măsură leziunile de intensitate moderată suferite de către victimă ar fi putut conduce la decesul acesteia, în detrimentul patologiilor preexistente în contextul consumului de droguri (cocaină, amfetamină) şi a consumului de alcool, motiv pentru care recurentul a apreciat că nu sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de omor.

Cu atât mai puţin, a considerat recurentul că nu rezultă săvârşirea formei calificate a omorului, din starea de fapt reţinută de către Curte neputând fi decelate acele mijloace care presupun, pe de o parte, ferocitatea acţiunii de ucidere, prin procedee cauzatoare de suferinţe prelungite şi de maximă intensitate, iar, pe de altă parte, provocarea unui sentiment de oroare persoanelor care au cunoştinţă de fapta de omor şi de procedeele folosite.

În niciun caz nu se poate considera îndeplinită condiţia "ferocităţii" având în vedere că, din toate mijloacele de probă administrate, precum şi din situaţia de fapt reţinută atât de către instanţa de fond şi cea de control judiciar, loviturile inculpatului au fost de intensitate medie, motiv pentru care nu pot avea, aşadar, aptitudinea, prin ele însele, să producă suferinţe de maximă intensitate.

Recurentul inculpat a apreciat lipsa elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de violenţă în familie, prev. de art. 199 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 188 alin. (1) coroborat cu art. 189 alin. (1) lit. h) din C. pen.

În stabilirea elementelor de tipicitate subiectivă, Curtea a reţinut că, probele administrate în cauză confirmă o implicare activă a inculpatului în executarea actelor de agresiune asupra victimei, în mod repetat şi gradual, cu intenţie.

S-a apreciat că starea de fapt reţinută în prezenta cauză nu poate conduce la concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa, neputându-se stabili nici intenţia directă, nici indirectă, criteriul legal care serveşte la caracterizarea actului de conştiinţă şi la stabilirea vinovăţiei în forma intenţiei.

În aceste împrejurări, inculpatul nu a urmărit şi nici nu a acceptat că prin lovirea victimei în această manieră se va produce moartea acesteia, nu a prevăzut acest rezultat, deşi trebuia şi putea să-l prevadă. S-a apreciat că această atitudine subiectivă a inculpatului faţă de fapta comisă şi urmările sale este caracteristică intenţiei depăşite, ca formă de vinovăţie, prevăzută de art. 19 din C. pen., ceea ce face ca infracţiunea comisă de acesta să fie încadrată juridic în prevederile art. 195 din C. pen.

Pentru toate aceste aspecte, recurentul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate subiectivă specifice infracţiunii de omor, cu atât mai puţin a celei de omor în variantă calificată, iar elementele de fapt reţinute relevă situaţia tipică a unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe, care a avut drept rezultat, alături de alţi factori externi, moartea victimei.

În acest context, recurentul a solicitat să se constate nelegalitatea deciziei recurate cu privire la lipsa de corespondenţă între situaţia de fapt şi norma de incriminare, nelegalitate ce nu ar putea fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs în casaţie, deoarece implică schimbarea încadrării juridice în raport de situaţia de fapt, dar şi individualizarea pedepsei şi a modului de executare a acesteia, în funcţie de norma de incriminare ce ar urma să fie stabilită ca fiind incidentă în cauză.

Verificând exclusiv condiţiile de admisibilitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A. nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434-art. 438 din C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie constituie o cale extraordinară de atac, de anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, pentru cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru a fi admisibilă în principiu, cererea de recurs în casaţie trebuie să îndeplinească cumulativ cerinţele privind natura hotărârii atacate, termenul de declarare a căii extraordinare de atac, calitatea părţii care o exercită, precum şi condiţiile legate de formă şi fond. Această concluzie rezultă din prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora cererea de recurs în casaţie va fi respinsă, prin încheiere definitivă, dacă nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 din acelaşi cod.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 434 din C. proc. pen., acesta a atacat cu recurs în casaţie decizia penală nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ce face parte din categoria hotărârilor supuse recursului în casaţie, fiind pronunţată de curtea de apel ca instanţă de apel.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către A., persoană care, având calitatea de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul a declarat apel în cauză, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

De asemenea, cererea de recurs în casaţie întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, hotărârea care se atacă, iar cererea poartă semnătura apărătorului ales, fiind ataşată la dosar şi împuternicirea avocaţială.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie, în ceea ce priveşte condiţia cumulativă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că recurentul-inculpat a invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu prioritate, se notează că, sintagma "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune, putând deveni incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. se prevede că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii. Nu se poate realiza o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii, făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea de fapt reţinută de instanţa de apel (Decizia Î.C.C.J. nr. 220/RC/2019, nr. 350/RC din 08 octombrie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, nr. 505/RC din 09 noiembrie 2021, încheierile nr. 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 331/RC din 28 iunie 2022 şi nr. 332/RC din 28 iunie 2022 şi altele).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală este constantă în a aprecia că expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală", din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege" (minuta deciziei şedinţei judecătorilor secţiei penale din 24 mai 2023 fiind în sensul inadmisibilităţii verificării condiţiilor referitoare la latură subiectivă a infracţiunii în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.).

În concret, se reţine că motivele invocate în cererea de recurs în casaţie vizează temeinicia soluţiei de condamnare a cărei analiză presupune reevaluarea probatoriului administrat, precum şi analiza elementului subiectiv al infracţiunii de referinţă, recurentul susţinând că probele administrate în cauză nu au relevat, în mod cert, că acesta a săvârşit infracţiunea de violenţă în familie, fapta constituind o altă infracţiune, respectiv lovirea sau alte violenţe.

În acest context, se impune a se sublinia că invocarea formală a cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Prin urmare, la nivel teoretic se precizează că, invocarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Se mai impune precizarea că recursul în casaţie nu se poate transforma într-o cale de atac prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Acesta îşi menţine caracteristica de exercitare numai în cazuri strict determinate, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv a legalităţii hotărârii anterior pronunţate.

Prin urmare, recurentul face referire în mod formal la lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii de violenţă în familie, fiindcă în realitate prin motivele de recurs critică interpretarea probatoriului de către instanţele de fond şi apel, solicitând o reinterpretare a probatoriului administrat şi reevaluarea laturii subiective, cu consecinţa schimbării situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel, care să conducă la concluzia inexistenţei faptei şi implicit la modificarea situaţiei de fapt stabilită cu caracter definitiv de instanţele de fond.

Ca atare, în raport de motivele cererii de recurs în casaţie coroborat cu prevederile art. 447 din C. proc. pen., potrivit cărora, pe calea recursului în casaţie, instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată.

În plus, Înalta Curte subliniază că toate constatările făcute cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat un inculpat se realizează prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, care constituie chestiuni de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii, pentru a putea fi încadrate într-un caz de casare.

Aşadar, întrucât motivele prezentate de recurent nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare indicat pur formal, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se constată că cererea nu are aptitudinea de a declanşa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat şi nici a altui caz de casare dintre cele reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., cerinţa prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nu este îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1128/A din data de 16 iulie 2025, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2025.