Appeal against final execution decision on harboring smuggled goods declared inadmissible

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 546 din 09 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Iaşi au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile reunite având ca obiect intervenirea unei legi penale noi formulate de contestatorul A. privind condamnarea la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 855/2016 din 24.03.2016 a Judecătoriei Iaşi, definitivă prin neapelare la data de 12.04.2016 (dosar nr. x/2015), pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pedeapsă ce se regăseşte în pedeapsa de 10 ani şi 11 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 515 din 06.07.2020 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 937 din 04.12.2020 a Curţii de Apel Iaşi (dosar nr. x/2019).

II. Prin decizia nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva sentinţei penale nr. 546 din 09.12.2022 pronunţate de Tribunalul Iaşi.

În baza dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., a fost obligat contestatorul să achite statului suma de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, prin motivele scrise ale contestaţiei, contestatorul A. a invocat, în esenţă, următoarele: infracţiunea de tăinuire nu poate fi reţinută decât în măsura în care se dovedeşte existenţa faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit. Pe de altă parte, infracţiunea prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul vamal avea ca obiect juridic relaţiile sociale privind protejarea regimului vamal şi corecta circulaţie a mărfurilor, cât timp tăinuirea este o infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei. Organele judiciare trebuie să arate motivele care le-au determinat convingerea că bunurile ar proveni din contrabandă, nefiind suficient că aveau aplicate timbre străine. Reţinerea infracţiunii de tăinuire ar eluda şi scopul Deciziei nr. 176/2022 a Curţii Constituţionale, din considerentele căreia rezultă că viciul de neconstituţionalitate consta în incriminarea faptei asimilate mai grav decât a celei tip. Contestatorul a solicitat să se constate că infracţiunea asimilată contrabandei pentru care a fost condamnat a fost dezincriminată, cu consecinţa înlăturării pedepselor şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.

Raportat la considerentele sentinţei contestate, Curtea a considerat că prima instanţă a expus de o manieră efectivă, coerentă şi convingătoare argumentele pentru care a apreciat contestaţia privind intervenirea legii penale noi ca fiind nefondată. Argumentele primei instanţe au fost însuşite de instanţa de control judiciar, în urma propriei analize aceasta ajungând la concluzia că în mod corect prima instanţă nu a constatat dezincriminată fapta pentru care a fost condamnat contestatorul A., în prezent privat de libertate.

Astfel, Curtea a constatat că este neîntemeiată contestaţia, în contextul în care prima instanţă a analizat în concret fapta pentru care a fost judecat şi condamnat definitiv contestatorul A., precum şi aspectele de fapt reţinute în cuprinsul sentinţei penale nr. 855/2016 a Judecătoriei Iaşi ca dovedite de instanţa care a dispus condamnarea, aspecte care sunt de natură să determine corespondenţa între conduita concretă, probată dincolo de orice îndoială rezonabilă, a contestatorului şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de tăinuire astfel cum este ea prevăzută de art. 270 C. pen., inclusiv prin raportare la susţinerile contestatorului în cauza în care a fost inculpat, reţinute prin sentinţa de condamnare ca reflectând adevărul faptic, stabilit cu autoritate de lucru judecat.

În aceste condiţii, s-a arătat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că activitatea contestatorului A. de a deţine, la diferite date, bunuri care ar fi trebuit plasate sub un regim vamal, respectiv pachete de ţigări cu timbre fiscale străine sau fără timbre fiscale, cunoscând că proveneau din contrabandă, admiţând că le cumpăra de la cetăţeni moldoveni la un preţ mai mic decât în comerţ şi revânzându-le pentru un preţ mai mare, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de tăinuire, fiind irelevant dacă A. cunoştea sau nu natura ori conţinutul exact al faptei din care proveneau bunurile, adică exact modalitatea şi împrejurările introducerii bunurilor în ţară.

Instanţa de control judiciar a mai apreciat că prin argumentele prezentate de contestator acesta încearcă, în realitate, o reanalizare a situaţiei de fapt stabilite cu titlu definitiv prin sentinţa penală nr. 855/24.03.2016 a Judecătoriei Iaşi şi, totodată, se neagă corespondenţa între fapta dovedită cu titlu definitiv şi textul de incriminare a tăinuirii, prin invocarea lipsei administrării unui probatoriu care nu privea fapta dedusă judecăţii în respectiva cauză a Judecătoriei Iaşi. Or, Curtea a reţinut că, prima instanţă s-a raportat în mod corect la situaţia de fapt stabilită prin hotărârea de condamnare, care are autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte presupusa încălcare a finalităţii constatării neconstituţionalităţii art. 270 alin. (3) C. pen., Curtea a susţinut că instanţa de contencios constituţional a avut în vedere raportul între infracţiunea de contrabandă, în diferite forme şi infracţiunea asimilată, sub aspectul existenţei sau nu a unui prag valoric şi al gravităţii tratamentului sancţionator, nu şi între infracţiunea asimilată contrabandei şi cea de tăinuire. Prin argumentele sale, contestatorul a încercat să sugereze că decizia Curţii Constituţionale a avut drept scop dezincriminarea faptelor încadrate la art. 270 alin. (3) din Codul vamal, ceea ce nu rezultă în realitate nicidecum din textul respectivei decizii, ale cărei considerente şi construcţie argumentativă sunt clare şi nu pot fi extinse pe cale artificială dincolo de limitele avute în vedere de Curtea Constituţională chiar la pronunţarea hotărârii.

Cât priveşte argumentul legat de diferenţele de obiect juridic între infracţiunea pentru care fusese condamnat contestatorul şi infracţiunea de tăinuire, Curtea a apreciat că o astfel de diferenţă nu ar putea împiedica reţinerea unei infracţiuni de natură diferită ca efect al dezincriminării celei pentru care contestatorul a fost condamnat, cât situaţia de fapt probată şi reţinută, cu titlu definitiv, corespunde incriminării avute în vedere cu titlu subsidiar.

Împotriva acestei decizii contestatorul A. a formulat contestaţie la data de 24.06.2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 01.07.2025 sub numărul x/2022, iar primul termen de judecată a fost stabilit la data de 08.10.2025 pentru când a fost citat contestatorul la locul de deţinere.

Judecarea cauzei a fost amânată la data de 19.11.2025, când cu ocazia dezbaterilor reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei formulate.

Examinând contestaţia declarată de contestatorul A., cu prioritate din perspectiva excepţiei invocate de procuror, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În ipoteza intervenirii unei legi penale noi după condamnarea definitivă, respectiv pe parcursul executării pedepsei, sunt incidente dispoziţiile art. 6 C. pen., a căror aplicabilitate se examinează în procedura prevăzută de dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.., reglementate de legiuitor în C. proc. pen. în Titlul V "Executarea hotărârilor penale", Capitolul III "Alte dispoziţii privind executarea", Secţiunea a IV-a "Înlăturarea sau modificarea pedepsei".

Potrivit art. 597 alin. (7) şi alin. (8) C. proc. pen.., hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.

Aşadar, conform dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că sentinţele pronunţate în primă instanţă în materia executării în procedurile reglementate în cadrul Titlului V "Executarea hotărârilor penale", printre care se numără şi procedura prevăzută de dispoziţiile art. 595 C. proc. pen.., pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară. Instanţa ierarhic superioară de control judiciar se pronunţă prin decizie, care este definitivă, putând dispune una dintre soluţiile prevăzute de art. 4251 alin. (7) C. proc. pen.

Obiectul prezentei căi de atac îl constituie decizia penală nr. 41 din 20 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori (instanţă de control judiciar), prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei primei instanţe de executare (Tribunalul Iaşi, s.p. nr. 546 pronunţată la data de 09.12.2022).

Raportat la dispoziţiile legale invocate anterior, se constată că persoana condamnată A. a declarat succesiv aceeaşi cale de atac (contestaţie) împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, acesta a încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Prin urmare, contestatorului A. nu îi este recunoscută calea de atac împotriva deciziei penale nr. 41 din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, întrucât aceasta este definitivă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C. proc. pen.., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Având în vedere dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., conform cărora cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins contestaţia, va obliga contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 41 din data de 20 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2025.