Cassation quashes appellate sentencing for erroneous penalty calculation and remands, rejecting defendant's evidentiary challenges

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 1040 din data de 29 august 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia penală, s-a dispus:

În baza art. 253 alin. (1) şi (4) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 47 C. pen., raportat la art. 275 alin. (2) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri.

În baza art. 268 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 268 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

În baza art. 322 alin. (1) C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 38 alin. (1) şi a art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele stabilite, a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de aceea de 2 ani închisoare pe care a majorat-o cu un spor de o treime din celelalte pedepse cu închisoarea stabilite, respectiv un spor de 2 ani şi 4 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 60 din C. pen.

În baza art. 72 din C. pen., a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului reţinerea, pe o durată de 24 de ore, începând cu data de 04.06.2021, ora 13:00, până la data de 05.06.2021, ora 13:00.

În baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., respectiv art. 1357 C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă B. şi a obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 11.000 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., respectiv art. 1357 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. S.A. şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 5455,24 RON, cu titlu de daune materiale.

În baza art. 22 C. proc. pen., a luat act că partea civilă D. S.R.L. a renunţat la pretenţiile civile.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a dispus desfiinţarea înscrisului falsificat denumit "Declaraţie privind evenimentul".

B. Prin decizia penală nr. 677/P din 30 mai 2025, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a dispus:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile formulate în cauză de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 1040 din data de 29 august 2024, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în dosarul penal nr. x/2021, a desfiinţat, în parte, hotărârea supusă controlului judiciar şi încheierea din 28 mai 2024 a Judecătoriei Constanţa (doar cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice în ce priveşte infracţiunea de distrugere şi infracţiunile de inducere în eroare a organelor judiciare) şi rejudecând:

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) şi (4) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (4 acte materiale), în două infracţiuni de distrugere, respectiv infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (4) C. pen. (faptă comisă în perioada 11 - 16.05.2017) şi infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., în formă continuată (actele materiale comise în perioada 13/14.09.2020-13.05.2021).

În baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen. şi inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (2) din C. pen., reţinute în sarcina inculpatului A., din două infracţiuni în concurs, într-o singură infracţiune de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen.

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 253 alin. (4) din C. pen. (faptă comisă în perioada 11 - 16.05.2017).

În temeiul art. 253 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (actele materiale comise în perioada 13/14.09.2020-13.05.2021), a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 luni închisoare.

În temeiul art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. raportat la art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii supuse controlului judiciar, cu privire la pedepsele aplicate pentru infracţiunile prevăzute de art. 275 alin. (2) din C. pen. (un an închisoare), art. 322 alin. (1) din C. pen. (un an şi 6 luni închisoare) şi art. 244 alin. (1) din C. pen. (pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare).

În temeiul art. 38 alin. (1) şi a art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele, aplicând pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 10 luni închisoare stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen., la care a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse (un an şi o lună închisoare), urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de doi ani şi 11 luni închisoare.

În temeiul art. 91 din C. pen., a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de doi ani şi 11 luni închisoare, cu stabilirea unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform dispoziţiilor art. 92 alin. (1) din C. pen.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 alin. (1) din C. pen., instanţa a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Bucureşti sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate, pe durata termenului de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., a impus inculpatului obligaţia ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Direcţiei de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Constanţa/Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii pe o perioada de 100 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 91 alin. (4) şi art. 96 C. pen., referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere, neexecutării obligaţiilor ce îi revin pe parcursul termenului de supraveghere ori săvârşirii unei noi infracţiuni în aceeaşi perioadă.

A redus despăgubirile acordate părţii civile C. S.A, cu titlu de daune materiale de la suma de 5455,24 RON la suma de 4164 de RON. A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii supuse controlului judiciar în măsura în care nu contravin prezentei.

Împotriva deciziei penale nr. 677/P din 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, au declarat recurs în casaţie inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apreciind că la stabilirea pedepsei rezultante instanţa de apel a adăugat un spor de o treime din restul pedepselor, spor calculat eronat.

Inculpatul A. a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. apreciind că nu sunt întrunite cerinţele normei de incriminare prevăzute de art. 275 alin. (2) C. pen. întrucât citaţia emisă pe numele soţiei nu reprezintă un înscris necesar solutionării cauzei, nefăcând parte din aceeaşi categorie. În acest sens, a considerat că se pune în discuţie capacitatea înscrisului reprezentat de citaţie de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală. De asemenea, a mai susţinut lipsa caracterului necesar al citaţiei.

Totodată, a menţionat că a discutat telefonic cu agentul procedural, căreia i-a transmis că soţia sa nu se poate deplasa singură, suferind de o afecţiune medicală şi i-a precizat acesteia să încheie un proces-verbal în acest sens, astfel că nu a urmărit împiedicarea audierii soţiei, ci din contră, a urmărit ca organele de poliţie să ia la cunoştinţă despre faptul că soţia acestuia nu se putea deplasa în vederea audierii.

A menţionat că nu a acţionat în scopul zădărnicirii aflării adevărului în cauză, pentru ca soţia sa să nu fie audiată, în acest sens făcând referire la declaraţiile martorului E.. A susţinut că nu pot fi reţinute statuările instanţei de apel în sensul că nu este necesar ca varianta asimilată să fie comisă în scopul special prevăzut de lege, respectiv acela de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, putând a fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă. Astfel, a invocat faptul că nu a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, respectiv nu a acţionat în sensul împiedicării aflării adevărului în cauza de faţă.

Deopotrivă, inculpatul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultat din aceea că a fost negat dreptul la apărare atât în primă instanţă, cât si în apel, prin aceea că a fost împiedicat să-şi demonstreze nevinovătia pe calea administrării unei probe care să infirme constatările procurorului, respectiv ale instantelor de fond şi apel, constatări fundamentate pe un singur mijloc probator. În acest sens, a considerat că refuzul organelor de urmărire penală şi a instanţelor de fond de a administra cele două expertize propuse în apărare, expertiza video a imaginilor surprinse de camera de supraveghere amplasată pe peretele locuinţei sale şi caracterul autentic al imaginilor, respingerea probelor propuse în apărare, au condus la încălcarea dreptului la apărare. Totodată, a considerat că modalitatea în care instanţele de fond au soluţionat cauza prin respingerea tuturor probelor solicitate şi maniera în care s-au raportat la solicitările inculpatului au condus la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Inculpatul A. a mai invocat şi cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., apreciind că pentru actele materiale de distrugere lipseşte plângerea prealabilă formulată de persoana vătămată, respectiv de proprietarul autoturismului F., existând doar sesizări ale numitei B.. S-a susţinut că nu există la dosarul cauzei niciun înscris care să ateste că numita B. are calitatea de proprietar al autoturismului, care a fost supus acţiunilor de distrugere, sens în care plângerile prealabile au fost formulate de o persoană fără calitate procesuală, ce echivalează cu lipsa plângerii prealabile, ceea ce conduce la incidenţa cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

C. Prin încheierea din 08 octombrie 2025, Înalta Curte a dispus admiterea cererilor de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie la completul C3, în compunere de 3 judecători şi a stabilit termen de judecată la data de 05 noiembrie 2025.

Instanţa de recurs a reţinut că aspectele invocate de procuror referitor la calculul eronat al sporului de pedeapsă pot fi evaluate prin prisma cazului de casare invocat, iar aspectele invocate de inculpat cu privire la capacitatea înscrisului reprezentat de citaţie de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală şi referitoare la lipsa plângerii prealabile în raport de titularul acesteia se circumscriu cazurilor de casare invocate.

Analizând recursurile în casaţie de faţă, Înalta Curte constată că motivele invocate Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs în casaţie procurorul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.:

"s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

În susţinerea acestui caz, s-a arătat că sporul de pedeapsă adăugat pedepselor stabilite a fost eronat calculat, ceea ce a condus la stabilirea pedepsei rezultante în mod eronat cu consecinţa aplicării în mod nelegal a dispoziţiilor art. 91 din C. pen.

Se constată că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de inducerea în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (1), (2) din C. pen., la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 47 raportat la art. 275 alin. (2) din C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din C. pen. şi 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen., iar în urma contopoirii pedepselor a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 11 luni închisoare.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Înalta Curte constată că pedeapsa rezultantă stabilită de instanţa de control judiciar a fost calculată în mod eronat, în condiţiile în care în aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., modalitatea de contopire a pedepselor a fost realizată greşit, instanţa de apel stabilind o pedeapsă rezultantă inferioară celei rezultate din simplul calcul matematic al aplicării pedepsei cele mai grele cumulată cu sporul de o treime din totalul celorlalte pedepse.

Instanţa de recurs constată că modalitatea greşită de contopire a pedepselor a condus la stabilirea eronată a tratamentului sancţionator cu consecinţa unei pedeapse rezultante în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Astfel, în mod greşit a fost calculată pedeapsa rezultantă, la pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 10 luni închisoare adăugându-se un spor de 1 an şi 5 luni închisoare (o treime din restul celorlalte pedepse: 3 luni, 1 an, 1 an şi 6 luni şi 1 an şi 6 luni), pedeapsa rezultantă fiind de 3 ani şi 3 luni închisoare.

În ceea ce priveşte criticile inculpatului referitoare la stabilirea legală a pedepselor pentru fiecare infracţiune, instanţa de recurs constată că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit în limitele prevăzute de lege pedeapsa pentru infracţiunile ce fac parte din pluralitatea infracţională, însă nelegalitatea hotărârii este determinată de tratamentul sancţionator final, respectiv modalitatea de realizare a contopirii acestor pedepse cu consecinţa unei pedepse rezultante nelegale.

Tratamentul sancţionator şi, implicit, limitele de pedeapsă prevăzute de lege sunt influenţate de situaţia particulară a pluralităţii infracţionale, iar modalitatea de calcul a pedepsei rezultante se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. (ICCJ, secţia penală, decizia nr. 68/RC din, 20 februarie 2019, ICCJ, secţia penală, decizia nr. 64/RC din 2 martie 2016).

În acest sens, instanţa de recurs constată că decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este nelegală în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator aplicat reflectat în calculul pedepsei rezultante.

Înalta Curtea aminteşte că recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care se pot înlătura efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate, enumerate de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei exhaustiv.

Cu toate acestea, consecinţele greşitei contopiri a pedepselor concurente trebuie evaluate în cadrul întregii operaţiuni de individualizare judiciară, în contextul determinării cuantumului pedepsei ce se va executa. Înlăturarea acestei nelegalităţi generate de greşita aplicare a legii ar implica, în succesiunea etapelor de soluţionare, parcurgerea unui proces de individualizare a pedepsei.

În acest sens, nelegalitatea constatată pe calea recursului în casaţie nu poate fi complinită de instanţa de recurs, ci presupune o apreciere privind individualizarea pedepselor de către instanţa de apel şi eventual a modalităţii de executare, faţă de toate criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., aspect ce nu se poate realiza în procedura pendinte. Chiar dacă nelegalitatea hotărârii recurate a fost constatată numai în raport de pedeapsa rezultantă, Înalta Curte constată că aceasta se răsfrânge asupra întregii operaţiuni de individualizare judiciară, privită în ansamblu, ceea ce determină o reindividualizare a pedepselor aplicate inculpatului şi realizarea în mod corect a operaţiunii de contopire a pedepselor cu aplicarea legală a pedepsei rezultante, urmând ca în raport de aceasta, instanţa de apel să aprecieze asupra modalităţii de executare.

Astfel, cum tratamentul sancţionator, sub aspectul cuantumului pedepsei şi modalităţii de executare trebuie realizat faţă de toate instituţiile incidente ce trebuie evaluate simultan pentru justa individualizare a pedepsei şi modalităţii de executare, iar în calea de atac a recursului acest demers nu este posibil, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., impunându-se casarea deciziei penale recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanţa.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de inculpatul A., Înalta Curte constată că într-un prim aspect, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a criticat capacitatea înscrisului reprezentat de citaţie de a putea fi considerat un înscris necesar în cauza penală.

Instanţa de recurs constată că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 275 alin. (2) C. pen., înscrisul avut în vedere fiind citaţia emisă pe numele soţiei sale.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. pen., împiedicarea, în orice alt mod, ca un înscris necesar soluţionării unei cauze, emis de către un organ judiciar sau adresat acestuia, să ajungă la destinatar se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Elementul material al infracţiunii îl reprezintă împiedicarea ca un înscris necesar soluţionării cauzei să ajungă la destinatar. Înscrisul nu trebuie să fie numai destinat organului judiciar, ci poate să fie şi emis de acesta, cum este cazul citaţiei.

În cauză, înscrisul sustras este reprezentat de citaţia emisă de organele de urmărire penală pe numele soţiei inculpatului, G..

Ca act procedural scris, citaţia cuprinde anumite elemente cu ajutorul şi prin intermediul cărora sunt instituite garanţiile că persoana chemată ia cunoştinţă de toate datele necesare pentru a se putea prezenta şi participa efectiv la activitatea judiciară.

Citaţia reprezintă înscrisul prin care o persoană este înştiinţată despre existenţa unui proces sau a unei investigaţii şi chemată să se prezinte la o anumită dată şi oră în faţa unei instanţe de judecată sau a unui organ de urmărire penală. Citaţia conţine informaţiile necesare privitoare la termenul şi locul unde se va desfăşura activitatea judiciară şi este adresată unei persoane cu indicarea calităţii acestuia.

Aceasta este emisă în vederea chemării unei persoane în faţa organelor judiciare într-o anumită calitate, atunci când se apreciază necesară lămurirea anumitor aspecte.

Astfel, emiterea citaţiei pe numele unei persoane în calitate de martor este atributul procurorului în cadrul urmăririi penale în raport aprecierea organului judiciar de a lămuri aspecte ori împrejurări pe care le consideră necesare soluţionării cauzei.

În condiţiile în care organul de urmărire penală a emis o citaţie pe numele numitei G., în calitate de martor, chemarea acesteia în faţa organului de cercetare penală a fost apreciată ca fiind necesară pentru a aduce anumite lămuriri cu privire la cauza cercetată, citaţia fiind necesară pentru încunoştinţarea martorului de a se prezenta în vederea audierii.

Faptul că martora avea posibilitatea de a refuza să dea declaraţie în considerarea dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din C. proc. pen., nu înlătură necesitatea chemării acesteia în faţa organelor de urmărire penală şi a încunoştiinţării acesteia. Mai mult, aceste dispoziţii impun numai opţiunea martorului de a refuza să dea declaraţie şi nu consacră de plano imposibilitatea declaraţiei de martor a soţiei.

Chiar dacă neprezentarea în faţa organelor de urmărire penală ca urmare a emiterii unei citaţii nu are efecte directe asupra situaţiei martorului în condiţiile în care poate fi emisă o nouă citaţie ori un mandat de aducere, aceasta nu exclude necesitatea prezentării în faţa organelor judiciare la chemarea acestora şi caracterul necesar al prezentării în faţa organului de cercetare la momentul solicitării acestuia.

Prin modul în care a procedat, inculpatul a condus la împiedicarea luării la cunoştinţă de către soţia sa de existenţa unei chemări a organelor judiciare pentru lămurirea unor aspecte apreciate de organul de urmărire penală ca fiind necesare soluţionării cauzei.

Înalta Curte constată lipsa de utilitate a incidenţei dispoziţiilor art. 117 alin. (1) din C. proc. pen. referitoare la refuzul martorului de a da declaraţie împotriva soţului ori a dispoziţiilor art. 265 din C. proc. pen. referitoare la emiterea unui mandat de aducere, întrucât acestea nu înlătură caracterul necesar al chemării în faţa organului de cercetare pentru lămurirea împrejurărilor cauzei.

În ceea ce priveşte critica inculpatului circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 alin. (1) din C. pen.

Recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că pentru fapta pentru care a fost condamnat nu a existat plângerea penală a proprietarului autoturismului, persoana vătămată nefiind proprietarul acestuia.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în cauză, s-a dispus condamnarea inculpatului, printre altele, pentru aceea că, în data de 13/14.09.2020, a distrus prin zgâriere pelicula de vopsea de pe unele elemente de caroserie ale autoturismului persoanei vătămate B., cu nr. de înmatriculare x, parcat pe str. x din oraşul Techirghiol, în faţa imobilului persoanei vătămate, cauzând un prejudiciu de 5000 RON şi în data de 13.05.2021, în jurul orei 21:30, a distrus prin înţepare anvelopele celor 4 roţi şi a provocat distrugeri la pelicula de vopsea de pe exteriorul unor elemente de caroserie ale autoturismului persoanei vătămate B., parcat pe str. x din oraşul Techirghiol, în dreptul imobilului cu nr. x, cauzând un prejudiciu de 6000 RON. Instanţele de fond şi apel au apreciat că fapta expusă anterior există şi se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de distrugere, prevăzute de art. 253 alin. (1) din C. pen., existând plângerea penală a persoanei vătămate.

Potrivit art. 253 alin. (1) din C. pen., distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de un bun, mobil sau mobi, iar subiectul pasiv al infracţiunii este reprezentat de persoana al cărei bun constituie obiectul material al faptei.

În doctrină s-a reţinut că subiectul pasiv al infracţiuni de distrugere este, în principal, persoana căreia îi aparţine bunul. Subiecţii pasivi adiacenţi pot fi şi persoanele care au asupra bunului anumite drepturi şi au înregistrat o pagubă. (V. Cioclei, Drept penal, partea specială, Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2019, p. 400). În acest sens, se constată că autoturismul supus distrugerii de către inculpat se afla în folosinţa persoanei vătămate, persoana ce a înregistrat o pagubă ca urmare a acţiunilor inculpatului şi care a depus plângere penală.

Înalta Curte aminteşte jurisprudenţa instanţei de control constituţional cu privire la noţiunea de "aparţinând" din cuprinsul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) din C. pen. în care s-a reţinut că noţiunea "aparţinând" din cuprinsul textului criticat nu este definită legal, astfel încât aceasta să aibă un înţeles specific dreptului penal, aspect ce denotă intenţia legiuitorului de a-i atribui, în contextul reglementării infracţiunii de distrugere, înţelesul ce rezultă din sensul comun al acesteia. Aşa fiind, Curtea reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin cuvântul "aparţine" se înţelege "a ţine, a depinde de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva". Totodată, Curtea observă că art. 253 alin. (5) din C. pen. reglementează situaţia în care, deşi bunul aparţine făptuitorului, distrugerea acestuia echivalează cu săvârşirea acestei infracţiuni. Astfel, din coroborarea alin. (1) al art. 253 din C. pen. cu alin. (5) al aceluiaşi articol, rezultă că noţiunea "aparţinând" utilizată de legiuitor în primul alineat se referă la faptul că bunurile distruse nu fac parte din patrimoniul/nu aparţin făptuitorului, ci fac parte din patrimoniul/aparţin unei alte persoane decât făptuitorul. (CCR, Decizia nr. 771 din 18 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 11.03.2022, par. 16-17).

Astfel, cerinţa esenţială a subiectului pasiv este aceea ca bunul ce formează obiectul material al infracţiunii de distrugere să aparţină altei persoane decât făptuitorul. Prin urmare, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia cerută de norme de incriminare, sens în care nu se impunea încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, va casa, în parte, decizia recurată şi, rejudecând, va trimite cauza spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanţa cu menţinerea actelor efectuate în cauză până la data de 03.04.2025 şi a celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate care nu contravin prezentei.

De asemenea, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi decizii penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului, iar în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei penale nr. 677/P din data de 30 mai 2025, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia recurată şi, rejudecând:

Trimite cauza spre rejudecare la instanţa învestită cu soluţionarea apelului, respectiv Curtea de Apel Constanţa.

Menţine actele efectuate în cauză până la data de 03.04.2025.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate care nu contravin prezentei.

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi decizii penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi,19 noiembrie 2025.