Cassation inadmissible for challenging factual re-examination and sentencing individualization beyond legal error review

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1698 din 09.07.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, cu privire la recurentul inculpat A., s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. şi cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen., art. 78 vechiul C. pen., art. 80 alin. (2) vechiul C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 vechiul C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) vechiul C. pen. şi cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) vechiul C. pen., art. 75 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) vechiul C. pen., art. 78 vechiul C. pen., art. 80 alin. (2) vechiul C. pen. şi cu aplicarea art. 5 C. pen.. (faptă săvârşită în perioada martie - mai 2009).

În temeiul art. 65 alin. (2) vechiul C. pen. cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012 s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) vechiul C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 71 din vechiul C. pen. cu referire la art. 12 din Legea nr. 187/2012, s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1), lit. a) teza a II-a şi lit. b) din vechiul C. pen.

În baza art. 861 vechiul C. pen. şi art. 71 alin. (5) vechiul C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 4 ani închisoare pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) vechiul C. pen.

În baza art. 863 alin. (1) vechiul C. pen. pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 863 alin. (2) vechiul C. pen. pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 863 alin. (1) lit. b), c) şi d) vechiul C. pen. se comunică Serviciului de Probaţiune Bucureşti.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare şi pune în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 din vechiul C. pen.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi de părţile civile.

Prin decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi de părţile civile B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. împotriva sentinţei penale nr. 1698/09.07.2015 pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa atacată şi rejudecând:

A înlăturat circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. 1969 precum şi dispoziţiile art. 861 - 863 alin. (1) din C. pen. 1969 şi art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969 în privinţa inculpaţilor O., P. şi A., urmând ca aceştia să execute câte o pedeapsă de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) din C. pen. 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. 1969 şi cu reţinerea art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. - art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. 1969, respectiv art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 71 din C. pen. 1969 a interzis inculpaţilor exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) din C. pen. 1969.

Împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 15 mai 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 28 august 2025, când s-a stabilit termen la data de 18 noiembrie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) teza I şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală), motivarea recursului în casaţie şi semnătura apărătorul ales al inculpatului.

Recurentul inculpat A., prin apărător ales, a formulat cerere de recurs în casaţie, la data de 15 mai 2025 şi completare a cererii, la data de 11 noiembrie 2025.

În susţinerea cererii de recurs în casaţie, depusă la data de 15 mai 2025, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

A solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei penale atacate, achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. şi suspendarea executării deciziei penale.

A apreciat că a fost încălcat art. 6 din Convenţie, iar în lipsa încălcării s-ar fi justificat achitarea sa în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece a fost condamnat la o pedeapsă în regim de detenţie, fără ca măcar instanţa de apel să readministreze probatoriul care a fost pus în discuţie de către prima instanţă.

În acest sens, a arătat că deşi a recunoscut faptele şi încadrările juridice, acest lucru nu corespunde realităţii.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel, fără a administra vreo probă, a reţinut că infracţiunile au fost săvârşite de inculpat, deşi acuzaţia penală a avut la bază o situaţie nerecunoscută în faza urmăririi penale.

A opinat în sensul că în mod greşit s-a dispus condamnarea sa, având în vedere că din modul de descriere a faptelor în actul de sesizare a instanţei, nu rezultă activitatea infracţională a recurentului inculpat, descrierea acestora fiind foarte vagă.

La data de 11 noiembrie 2025, recurentul inculpat A., prin apărător ales, a depus cerere de completare a recursului în casaţie, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

A precizat că cererea de completare formulată are ca scop examinarea legalităţii deciziei penale atacate, cu referire la examinarea probelor, aplicarea procedurii simplificate şi la individualizarea pedepsei în raport de circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă.

Sub un prim aspect, a precizat că instanţa de apel nu a reanalizat probatoriul, deşi art. 420 alin. (8) din C. proc. pen. impune verificarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Instanţa de apel s-a limitat la reproducerea motivării de la fond, fără a examina distinct situaţia inculpatului, or această omisiune constituie o încălcare a obligaţiei de motivare, sancţionată conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Potrivit Deciziei nr. 391/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală "neanalizarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel echivalează cu lipsa motivării hotărârii şi atrage nulitatea absolută."

În acelaşi sens, a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Torija c. Spaniei şi cauza Albina c. României.

A arătat că o parte esenţială a actelor reţinute sunt anterioare numirii inculpatului ca administrator unic, or în lipsa acestei calităţi şi a posibilităţii materiale de a participa la respectivele acte, inculpatul nu poate fi subiect activ. Elementele unei infracţiuni continuate - identitate de persoană şi rezoluţie unică - nu sunt întrunite. Persistenţa unor înscrisuri contabile nu reprezintă acţiune penală, iar CEDO impune identificarea clară a autorului. În cauză, condamnarea inculpatului se întemeiază pe o faptă inexistentă.

A opinat în sensul că neobservarea acestei neconcordanţe temporale demonstrează lipsa unei analize proprii, iar condamnarea pentru fapte anterioare care arată o activitate ilicită, dar care nu îi pot fi atribuite, echivalează cu o aplicare greşită a legii penale, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

De asemenea, la fila x din rechizitoriu se consemnează că:

- Actele materiale (postarea anunţurilor nereale, întâlnirea cu clienţii, prezentarea ca administratori) au fost săvârşite exclusiv de ceilalţi doi inculpaţi;

- Recurentului inculpat nu i se atribuie nicio acţiune concretă, ci doar o presupusă cunoaştere sau acord, aspecte care nu îndeplinesc elementele participaţiei penale.

A opinat în sensul că, aceste menţiuni oficiale ale Ministerului Public confirmă inexistenţa elementelor materiale ale infracţiunii în raport cu recurentul inculpat, atrăgând incidenţa art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Motivele hotărârii nu conţin o analiză proprie a instanţei, ci o confirmare formală a susţinerilor acuzării, contrar art. 406 alin. (1). Agravarea pedepsei fără motivare efectivă este incompatibilă cu exigenţele CEDO.

Instanţa nu a verificat legalitatea admiterii procedurii simplificare, deşi o analiză minimă ar fi evidenţiat imposibilitatea recunoaşterii unor acte anterioare calităţii recurentului.

Circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen. anterioare au fost înlăturate fără justificare, or eliminarea lor fără analiză probatorie atrage incidenţa art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Sub un al doilea aspect, a invocat aplicarea greşită a legii penale şi a procedurii simplificate.

În susţinerea acestui aspect, a arătat că instanţa de apel a menţinut procedura simplificată de recunoaştere, fără a verifica dacă recunoaşterea formulată de inculpat îndeplinea condiţiile de integralitate şi autenticitate impuse de art. 3201 C. proc. pen. anterior.

A precizat că inculpatul nu putea cunoaşte fapte comise anterior momentului în care a avut calitatea de administrator, ceea ce înlătură caracterul personal şi conştient al recunoaşterii.

Prin menţinerea formală a procedurii simplificate, fără verificarea condiţiilor legale, instanţa de apel a pronunţat o soluţie ab initio viciată, încălcând dispoziţiile privind desfăşurarea procesului penal - art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În opinia recurentului inculpat, următoarele chestiuni reprezintă încălcări esenţiale în apel, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.:

- Instanţa de apel a agravat situaţia juridică a recurentului inculpat fără administrarea vreunei probe şi fără reexaminarea reală a materialului probator;

- Motivele hotărârii nu conţin o analiză proprie a instanţei, ci o confirmare formală a susţinerilor acuzării, contrar art. 406 alin. (1). Agravarea pedepsei fără motivare efectivă este incompatibilă cu exigenţele CEDO;

- Instanţa nu a verificat legalitatea admiterii procedurii simplificate, deşi o analiză minimă ar fi evidenţiat imposibilitatea recunoaşterii unor acte anterioare calităţii recurentului;

- Circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) din C. pen. anterior au fost înlăturate fără justificare. Eliminarea acestora fără o analiză probatorie atrage incidenţa art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Sub un alt aspect, a invocat depăşirea limitelor învestirii şi înlăturarea nelegală a circumstanţelor atenuante.

Apelul Parchetului a vizat exclusiv circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, însă instanţa de apel a înlăturat circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., apreciind că inculpaţii nu au arătat preocupare pentru repararea prejudiciului şi că lipsa antecedentelor penale reprezintă o condiţie de normalitate, nu o circumstanţă atenuantă.

În opinia recurentului inculpat, o asemenea motivare este nelegală şi contrară spiritului legii penale, întrucât la momentul comiterii faptelor (martie-mai 2009) şi al judecării cauzei (2014-2015), infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. anterior, nu era susceptibilă de împăcare sau de acord de soluţionare între părţi, fiind o infracţiune urmărită din oficiu.

Prin urmare, repararea prejudiciului prin înţelegeri amiabile sau acorduri cu persoanele vătămate era imposibilă din punct de vedere legal, iar inculpatul nu putea fi sancţionat pentru lipsa unei conduite care nu era permisă de lege.

A învederat că jurisprudenţa instanţelor superioare a statuat că circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior nu impune repararea integrală a prejudiciului, ci doar existenţa unor eforturi reale şi voluntare ale inculpatului pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor faptei. (I.C.C.J., secţia Penală, Decizia nr. 2956/2008).

Or, instanţa de apel a eliminat circumstanţele atenuante exclusiv pe motivul inexistenţei plăţii prejudiciului, fără a analiza conduita personală a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, cooperarea sa pe parcursul procesului penal şi intervalul mare de timp scurs de la săvârşirea faptei.

Faţă de aceste considerente, motivarea instanţei de apel echivalează cu o aplicare greşită a legii penale, în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât a substituit condiţia "eforturilor de înlăturare a consecinţelor faptei" cu o condiţie inexistentă în lege, respectiv repararea prejudiciului.

De asemenea, a mai invocat încălcarea art. 6 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În susţinerea acestui aspect, a precizat că neanalizarea probelor, prin lipsa motivării şi prin menţinerea formală a procedurii simplificate, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO, iar condamnarea pentru fapte care nu pot fi încadrate juridic în tipicitatea infracţiunii încalcă art. 7 CEDO, care consacră principiul nullum crimen, nulla poena sine lege.

În consecinţă, în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12, art. 441 şi art. 447 C. proc. pen. a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei penale atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, suspendarea executării pedepsei.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că decizia penală nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, cererea de recurs în casaţie a fost depusă în termen, însă nu respectă dispoziţiile art. 437 lit. c) C. proc. pen.

Cu privire la îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 435 C. proc. pen. referitoare la exercitarea în termen a recursului în casaţie, Înalta Curte constată în urma evaluării actelor dosarului, că decizia penală atacată nu a fost comunicată recurentului inculpat.

Dovada de comunicare a deciziei a fost restituită cu menţiunea "destinatarul nu mai locuieşte la adresă" .

Deşi, recurentul inculpat nu a făcut dovada schimbării domiciliului, iar adresa indicată în prezenta cerere de recurs în casaţie este identică cu cea indicată în dovada de comunicare a deciziei penale restituită la dosar, totuşi se va aprecia, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil, că acesta a formulat în termen calea de atac.

Din verificările efectuate în baza de date ANP rezultă că recurentul inculpat nu era încarcerat la data comunicării deciziei penale atacate.

Cu privire la cererea de recurs în casaţie formulată, se reţine că, deşi recurentul-inculpat a indicat ca temeiuri ale recursului în casaţie cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen., susţinerile formulate sunt comune şi nediferenţiate, fără a evidenţia elemente privind tipicitatea obiectivă a faptei sau aspecte care să vizeze nelegalitatea pedepsei aplicate.

Criticile formulate de recurentul inculpat se subsumează, în esenţă, următoarelor chestiuni:

1. Reanalizarea de către instanţa de apel a probatoriului administrat în faţa instanţei de fond;

2. Individualizarea pedepsei prin raportare la greşita înlăturare a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen. anterior;

3. Menţinerea formală a procedurii simplificate valorificată de instanţa de fond, fără o evaluare proprie a condiţiilor legale.

1. Critica referitoare la necesitatea reanalizării probatoriului de către instanţa de apel, cu consecinţa stabilirii unei situaţii juridice mai favorabile inculpatului, nu pot fi circumscrise vreunui caz de casare dintre cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Împrejurarea că o parte esenţială a actelor reţinute sunt anterioare numirii inculpatului ca administrator unic, că actele materiale (postarea anunţurilor nereale, întâlnirea cu clienţii, prezentarea ca administratori) au fost săvârşite exclusiv de ceilalţi doi inculpaţi sau că recurentului inculpat nu i se atribuie nicio acţiune concretă, ci doar o presupusă cunoaştere sau acord, nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei penale atacate şi nu pot fi evaluate pe calea extraordinară a recursului în casaţie, o cale de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic.

Recursul în casaţie exclude rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, fără a avea ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte, insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

2. Individualizarea pedepsei prin raportare la pretinsa greşită înlăturare a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. anterior.

Deşi, formal această critică ar putea fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitor la nelegalitatea pedepsei, care include şi modalitatea de valorificare a circumstanţelor atenuante, în realitate solicitarea recurentului-inculpat vizează o reindividualizare a sancţiunii.

Practic, recurentul inculpat urmăreşte ca instanţa de casaţie să procedeze la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, la menţinerea circumstanţelor atenuante şi la o reindividualizare a pedepsei aplicate de instanţa de apel, cu consecinţa stabilirii unui tratament sancţionator favorabil.

Or, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reţinerii unei alte situaţii factuale ori a unor circumstanţe atenuante care să atragă o sancţiune mai blândă, aşa cum a solicitat recurentul prin motivele scrise de recurs, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei.

Mai mult, reţinerea circumstanţelor atenuante reprezintă o parte a operaţiunii de individualizare judiciară a sancţiunii penale, care este atributul exclusiv al instanţelor de fond, singurele în măsură să stabilească o pedeapsă în limitele prevăzute de lege în funcţie de criteriile menţionate în art. 74 C. pen., instanţa de recurs în casaţie fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

3. Menţinerea formală a procedurii simplificate valorificată de instanţa de fond, fără o evaluare proprie a condiţiilor legale

Critica recurentului inculpatul nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în realitate, ceea ce invocă este o chestiune de apreciere a instanţei de fond/apel, singura în măsură să stabilească dacă, în contextul concret al unei cauze, un inculpat a recunoscut toate faptele necondiţionat potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.

Or, dacă argumentaţia factuală asupra acestor chestiuni, reţinute, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel, este sau nu conformă cu datele concrete ale cauzei constituie un aspect ce nu poate face obiectul cenzurii în actualul cadru procesual.

A solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel sub aspectul criticat echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea pedepsei aplicată recurentului prin raportare la datele particulare ale speţei, ci chiar situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate prin art. 433 şi 447 din C. proc. pen.

Limitarea obiectului judecăţii în recurs în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii procesual penale sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund, în mod real, unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte temeiurile în baza cărora recurentul inculpat a solicitat achitarea, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din C. proc. pen., se reţine că raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doar neprevederea în legea penală ce se subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv, a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

De asemenea, apreciază Înalta Curte că în raport de soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în casaţie, apare ca redundantă solicitarea formulată de recurentul inculpat de a dispune suspendarea executării deciziei penale atacate.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1743/A din data de 16.12.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2025.